Dincolo de analizele cauzelor care le-au făcut posibile, dincolo de atitudinile asumate ideologic de diversele grupări politice, ele au provocat o stare emoţională de masă, cum de puţine ori s-a produs în România. Cetăţeanul de rând, electorul pe care partidele încearcă să-l influenţeze prin programele şi promisiunile lor, s-a trezit dintr-odată în faţa unei probleme ce ţine de un contract social, menit să-i asigure o existenţă stabilă, previzibilă. Crimele din Caracal i-au dezvăluit brutal, pe înţelesul lui, ceea ce unii observatori ai fenomenului politic românesc denunţau mai de mult, şi anume - slăbiciunea statului, căruia i-a încredinţat soarta sa, prăbuşirea lui instituţională. Tragedia din Caracal i-a arătat cetăţeanului de rând că statul e vulnerabil, că el poate deveni oricând victima anonimă a unor abuzuri. Evenimentele din Caracal au arătat o cârdăşie macabră între politicienii ce conduc instituţiile statului şi lumea interlopă, o nepăsare totală a primilor faţă de legile ce guvernează comunitatea, favorizând astfel acţiunea celorlalţi în dispreţul acestor legi.
Cum s-a ajuns aici? Destui români îşi amintesc viaţa dusă în comunism, iar unii chiar sunt nostalgici după ea. PCR era un partid-stat ce controla totul, şi nimic din problemele grave ale comunităţii nu trecea de filtrul cenzurii sale. Aparent, totul funcţiona normal, ordinea era perfectă într-o societate solidară, unită ideologic. În spatele acestei atitudini exista însă multă sărăcie, mizerie morală, arbitrariul celor puternici din ierarhia politică. Nu mi-am propus să descriu aici nenorocirile, abuzurile sau crimele comuniste. Căderea comunismului, în 1989, a demolat momentan structurile totalitare impuse de el. Revenirea la democraţie a presupus separarea reală a puterilor statului, instituirea statului de drept şi reapariţia partidelor, concurente pentru administrarea eficientă a problemelor acestuia. Într-o ţară ca România, în care cetăţeanul devenise cetăţean-asistat, incapabil să-şi manifeste liberul arbitru faţă de provocările ridicate de gestiunea propriei vieţi în colectivitate, această revenire ar fi presupus o serie de "precauţii sociale", cum ar fi lustraţia foştilor conducători comunişti, transparenţa totală a deciziilor instituţiilor statale, stabilirea unei Legi fundamentale ferme şi clare. Eşalonul secund al PCR-ului, condus de Ion Iliescu, a preluat însă puterea, mimând democraţia şi impunând o competiţie socială în care gruparea sa (FSN, FDSN, PDSR şi în final, PSD) a pornit de la început cu toate atuurile în mână. Se ştie cum au "privatizat" avuţia naţională, se ştie cum au cotropit administraţia statului, impunându-şi clienţii şi rudele la nivelul tuturor eşaloanelor acesteia. Dacă schimbările în contextul istoric nu erau atât de marcate (România devenind membră a NATO şi UE), ţara s-ar fi regăsit într-o "democraţie de tip rusesc", adică într-o societate de status ierarhizată, autoritară, tribal-clientelară. Aşa-zisul "partid de stânga", PSD-ul (şi grupările satelitare din jurul lui, alcătuite din "tovarăşi de drum", numiţi cândva de Lenin "idioţi utili") a rămas mereu cu nostalgia regimului totalitar, a controlului social absolut, a distribuirii discreţionare a resurselor. Prin toate acţiunile sale, acoperite de o "propagandă asurzitoare", PSD-ul a încercat mereu să supună totul conducerii sale, să "confişte" instituţiile societăţii în ansamblul lor. În acest scop, el trebuia să demoleze independenţa Justiţiei, redobândită sub presiunea democraţiilor occidentale, şi să-şi creeze un sistem de dependenţe, care să blocheze aspiraţiile cetăţenilor spre o societate meritocratică, a competiţiei sociale corecte, după reguli care să o facă previzibilă în condiţiile normalităţii. Toate încercările grupării de a ocupa statul, toate asalturile (brutale sau treptate, prin politizare nepotistă) asupra instituţiilor acestuia devin astfel explicabile, cum devine de înţeles şi deprofesionalizarea structurilor funcţionale din toate subsistemele ansamblului social, promovarea incompetenţei, alungarea valorilor reale şi disoluţia morală a comunităţii.
În 2019, PSD şi ALDE, satelitul său, au atins punctul critic al ofensivei lor pentru capturarea statului. De la instituţiile de ordine (grupate în MAI), la instituţiile juridice (supuse prin Secţia Specială de control a Magistraţilor), la CCR, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie etc., toate structurile sociale au fost împănate cu clienţii lor, au fost neutralizate prin corupţie, supradimensionare, sterilitate acţională. În acest "joc", economia ţării nu a mai contat, iar bugetul a fost secătuit prin succesive direcţionări de fonduri pentru mituirea alegătorilor (şi umplerea buzunarelor celor "fideli"). În fapt, Preşedinţia ţării a rămas ultima instituţie necapturată. Dacă liderul penal al formaţiunii, Liviu Dragnea, nu ar fi fost arestat printr-o ultimă manifestare de independenţă a Justiţiei, ar fi fost şi ea ocupată prin controlul mecanismelor de validare electorală. PSD a supus deja AEP, instituţia centrală a acestuia.
Crimele din Caracal, care au dezvăluit monstruoasa cangrenă PSD-istă a statului român, au dat semnalul trezirii electoratului, chiar în ultimul ceas de dinaintea unei catastrofe naţionale absolute.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
