Școala situată peste drum de casa noastră își deschisese porțile de câteva zile. Deși eu mai aveam de așteptat un an, îmi plăcea să merg în clădirea albă și răcoroasă, chipurile ca să-mi caut surorile. În ograda noastră, printre vite și păsări, se afla un căluț roșcat, cu o stea albă în frunte. Era așa de frumos, cu o semeție de care părea el însuși conștient, încât era imposibil să nu-l îndrăgești. Îl iubeam nespus. Îl botezasem Năzdrăvanul, pentru că îl asemuiam cu un căluț din povești. Aproape zilnic, furam din cămară câteva bucăți de zahăr cubic, pentru a-mi răsfăța prietenul. Le scoteam, una câte una, din buzunarul rochiței, le așezam în palmă și i le ofeream cu gingășie. Năzdrăvan le lua cu delicatețe, umflându-și nările și privindu-mă lung, cu recunoștință. Se închegase între noi, pe nesimțite, o legătură trainică. Deoarece mama lui pleca zi de zi la munca ogorului, micul meu amic stătea închis în grajd. Uneori dărâma singur placa de scânduri pusă pe post de ușă și ieșea în curte, alergând de colo-colo, nechezând și zvârlind nărăvaș din copite. Vai de cel care-i stătea în cale! Pe mine mă amuza grozav și-l urmăream cu încântare de după gărdulețul de sârmă ce împrejmuia grădinița de flori. Era greu de prins; abia către seară, când se întorceau părinții mei de la câmp, intra și el în grajd, odată cu mama lui. Când nu reușea el să "evadeze", îl slobozeam eu, mințind că a ieșit singur, numai de dragul de a-l vedea cum zburdă și se bucură de libertate.
Într-una din peregrinările mele prin cancelariile școlii, unde ajunsesem să fiu un oaspete obișnuit, aplaudată pentru evoluțiile mele de recitatoare, am primit în dar, de la profesorul de matematică, o cravată de pionier. Eram tare mândră de ea, mai ales că trebuia, conform înțelegerii, să o port ori de câte ori aveam chef de-o "vizită" pe la școală. Într-o zi am spălat-o, deși nu părea deloc murdară, și am întins-o pe gărdulețul de sârmă, să se usuce la soare. Năzdrăvanului, care scăpase fără ajutorul meu, i s-a părut numai bună de gustat. Ce și-o fi zis? Că e jăraticul din poveste! Drept pentru care a și purces a se înfrupta din ea. Până să bag eu de seamă, cravata mea era ferfeniță. Am plâns cu năduf, dar a doua zi am uitat și, iertându-mi prietenul, l-am mângâiat cu dragoste și i-am întins, spre împăcare, bucata de zahăr mult râvnită...
Au trecut ani și ani, dar și acum port în suflet, ca pe-o icoană, imaginea căluțului înstelat, prietenul copilăriei mele. Colectivizarea i-a obligat pe părinții mei să-l predea, odată cu atelajele, deși el încă nu ajunsese la vârsta să poată fi pus în hamuri... Chinul oamenilor a fost împărtășit și de bietele animale.
NICULINA B. - București