Psih. Gaspar Gyorgy - "Când bărbaţii văd o femeie independentă, capabilă, mereu cu răspunsurile la ea, se sperie. Ce transmite ea inconştient e că nu are nevoie de nimeni"

- Femei frumoase, femei inteligente, femei puternice - au tot ce îşi doresc, şi totuşi suferă cumplit de singurătate. Inexplicabil pentru cei din jurul lor! Deşi sunt învingătoare în toate aspectele vieţii, nu reuşesc deloc să păstreze alături inima unui bărbat. Greşesc ele cu ceva sau bărbaţii zilelor noastre şi-au pierdut curajul în faţa succesului feminin? -

Un pahar cu vin

- Dragă Gaspar, aş începe cu o curiozitate. Se întâmplă des să-ţi calce în cabinet astfel de femei puternice, frumoase şi independente?

- Ei bine, femeile de genul acesta nu-şi prea permit să ceară ajutor. Rar se încumetă să intre în ca­binetul unui terapeut, pentru că asta le-ar pune într-o postură de inferioritate. Ar însemna să ac­cepte ele însele că nu sunt perfecte şi că nu se descurcă mereu singure. Numai gândul că ar trebui să meargă la un străin şi să-i povestească ce se întâmplă cu ele, cu ce minusuri se confruntă în viaţa lor emoţională, le provoacă acestor femei frisoane. Ce va gândi celălalt despre ele?

- De ce crezi că le e atât de teamă?

- Le e teamă să nu piardă controlul. De-a lun­gul timpului, pentru ca femeia să acceadă la o poziţie de superioritate, a trebuit să-şi dezvolte nişte strategii atât de puternice, încât orice urmă de slăbiciune să fie imediat cosmetizată. Femeile acestea nu vorbesc despre lucrurile dureroase, în general. Dacă o fac, o fac rar, se destăinuie ano­nim sau aleg alte strategii de supravieţuire emo­ţio­nală, mai puţin sănătoase. Cum e, de pildă, con­sumul de alcool. Seara, în propriile lor case im­pecabil puse la punct, când nu mai există con­tracte, subordonaţi şi clienţi să le aprecieze, când îşi dau seama din câtă singurătate e făcută de fapt viaţa lor, se duc şi deschid o sticlă de vin. Când vi­ne dimineaţa, îşi pun armura şi sunt din nou infa­ilibile.

"Diavolul se îmbracă de la Prada"

- Şi totuşi, în adâncul sufletului, ar vrea să împartă singurătatea asta cu cineva. Ce se în­tâm­­plă cu ele? De ce nu-şi mai face loc dra­gos­tea şi-n vieţile lor?

- Pentru că se obişnuiesc într-atât cu rolul de autoritate, de persoană puternică şi independentă, încât fără să-şi dea seama, îl transferă în toate do­meniile vieţii lor. Devin şefe, şi în casă, şi cu prie­tenii, şi cu posibilii parteneri de viaţă. Au învăţat în timp că succesul nu vine decât dacă deţii con­tro­lul în ceea ce faci. Doar că, din punct de ve­dere emoţional, lucrurile nu stau deloc aşa. Am văzut de curând filmul "Diavolul se îmbracă de la Prada", cu Meryl Streep şi Anne Hathaway. Meryl joacă rolul Annei Wintour, redactorul-şef de la "Vogue", o persoană foarte inteligentă, foar­te autoritară, care ajunge să bage spaima în an­gajaţi. Ea duce tirania asta şi acasă, până când într-o zi, soţul o anunţă că va divorţa. Ştiţi ce face ea ? Plânge o zi, apoi redevine femeia puternică. Nici în cele mai grele ceasuri nu-şi dă voie să fie vulnerabilă. Treptat, aceste femei uită să mai fie atente cu bărbaţii din viaţa lor, să-şi păstreze cu­riozitatea, înţelegerea şi acceptarea, să ofere validarea de care orice bărbat are nevoie. Şi din păcate, îşi distrug şi relaţiile cu copiii. Cunosc o tânără de 20 şi ceva de ani, care vine la mine în terapie. Este fata unei femei cu multiple business-uri la activ, o femeie foarte capabilă şi inteligentă. Doar că această femeie remarcabilă a reuşit, fără să-şi dea seama, să distrugă viaţa fiicei ei. A tri­mis-o la studii în străinătate, promiţându-i că la întoarcere îi va oferi împărăţia, dar la întoarcere nu i-a transferat nici cea mai mică responsa­bilitate. Femeile de genul acesta renunţă rareori la putere. Tot ce a făcut a fost să o certe în pre­zenţa colegilor, să o critice, să o ţină pe tuşă, să o împiedice să-şi exerseze simţul decizional. I-a subminat autoritatea şi i-a prăbuşit într-atât stima de sine, încât în prezenţa mamei, ea nu mai e în stare să aibă nicio opinie. Din con­vin­gerea că nu-i poţi motiva pe ceilalţi să facă perfor­manţă decât criticând şi din acest perfecţionism fără limite, aceste femei îşi îmbolnăvesc în timp toate relaţiile. Nu le mai rămâne decât să-şi creeze un discurs justificator, în care afirmă că, de fapt, sunt bine aşa cum sunt, s-au obişnuit şi, oricum, n-ar mai suporta pe cineva în casă. Sau că de vină sunt chiar bărbaţii, fiindcă nu mai sunt ce-au fost.

"Bărbaţii nu sunt atraşi de femeile autoritare"

- Şi totuşi, uneori, nici bărbaţii nu mai sunt bărbaţi. Pare că ar prefera oricând femeile slabe, vulnerabile, ne­aju­to­rate. De ce se tem atât de fe­meile puternice şi inde­pen­­dente?

- Bărbaţii sunt la fel dintotdeauna. Nu e vorba că nu sunt destul de cu­rajoşi pentru o femeie pu­ternică sau că nu şi-ar mai asuma res­pon­sa­bi­lităţi. Pur şi simplu, la mo­dul fun­damental, băr­baţii nu sunt atraşi de mas­­cu­linitate şi auto­ri­tate, pentru că astea sunt din­totdeauna atri­bu­­te­le lor. Dacă o fe­meie îşi asu­mă rolul ăsta de putere, devine o femeie alfa, o fe­me­ie vânător. Doi vână­tori între ei nu se vâ­nea­ză, sunt cel mult în concurenţă. Când bărbaţii văd o femeie in­dependentă, capa­bi­l­ă, mereu cu răs­pun­surile la ea, se sperie. Ce transmite ea in­con­ştient e că nu are nevoie de nimeni. Nu are nevoie de bani, fiindcă şi-a făcut singură. Nu are nevoie de protecţie, fiindcă îşi poartă singură de grijă.

- I-ar putea oferi doar dragoste şi afecţiune. E în fond tot ceea ce-şi doresc aceste femei.

- Da, doar că mecanismele dragostei sunt mai complexe de atât. Ca bărbat, dacă văd o femeie care nu-şi dă voie să greşească, simt că nu am ce să caut în viaţa ei, fiindcă eu nu sunt perfect, iar perfecţionismul ei m-ar face să mă simt prost sau inferior, că nu câştig destul, că nu sunt destul de competent, de potent, de inteligent etc. Or, ce bărbat ar vrea să simtă asta? Sigur, sunt şi bărbaţi mai moi, care au învăţat de la mamele lor că în relaţia cu femeile trebuie să fie obedienţi. Sunt bărbaţii care nu muncesc sau cei cu fire artistică. Dar, în general, un bărbat se simte bărbat atunci când e în putere, când are ce oferi.

"O femeie independentă şi carieristă e foarte greu de mulţumit"

- Pare uneori greu de crezut că aceste femei sunt părăsite pentru femei mai puţin inte­li­gen­te, mai puţin frumoase, cu mai puţini bani... Vor de fapt bărbaţii o femeie sub nivelul lor?

- N-aş spune asta. Aş spune mai degrabă că o femeie independentă şi carieristă e foarte greu de mulţumit. Bărbatul simte inconştient că nu o va putea face fericită, că nu este destul pentru ea. Şi, fiindcă în fiecare din noi, bărbaţii, există arhetipul salvatorului, va oferi ce are el mai bun unei femei care primeşte cu bucurie şi mai puţin. Cum spuneam şi mai înainte, bărbatul se simte valoros şi rămâne loial atunci când poate oferi. Dar ca el să poată oferi, trebuie ca femeia să-şi permită să pri­mească. Or, femeile foarte pu­ter­nice nu-şi permit să primească.

- De ce oare?

- Pentru că nu au acest exer­ciţiu. Ori pentru că în co­pilărie au fost singure şi ni­meni nu s-a ocupat de nevoile lor emoţionale, ori pentru că, dacă primesc, asta le face să fie datoare emoţional. Iar ele ar prefera ca ceilalţi să le fie datori, ca să-şi păstreze poziţia de putere. Dacă bărbatul simte că ce are el de oferit nu e bine primit, devine agresiv, intră în depresie sau se reorientează. Viaţa e suficient de perversă încât să-i scoată la un moment dat în cale o femeie vul­nerabilă, care are nevoie exact de un bărbat puternic, care să o pro­tejeze, să-i spună că e fru­moa­­să şi să aibă grijă de ea. Problema femeilor frumoase, puternice şi inteligente e că, uneori, îşi fac bărbaţii inutili. Le transmit indirect că se descurcă şi singure, că nu au nevoie de ei.

"Adicţia de muncă şi de putere e la fel de gravă ca cea de droguri, doar că societatea nu o condamnă suficient"

- Pare un portret foarte sumbru. Până la urmă, ce le face pe femei să devină atât de auto­no­me şi de independente? Vor ele să ia locul băr­baţilor?

- Nici vorbă! Cel mai adesea, rădăcinile se găsesc departe, în trecut. Au trăit, cel mai probabil, o copilărie săracă financiar, dar şi emo­ţional, cu mame dure, reci şi distante şi cu taţi destul de ab­senţi din peisaj. E la mijloc o tendinţă de supra­com­pensare. Tot istoricul acesta, de privaţiuni financiare şi emoţionale, la care se adaugă faptul că le-a lipsit la un moment dat afecţiunea unuia dintre părinţi, le-a obligat să fie puternice. Sunt femei care, de fapt, au suferit foarte mult, care au ajuns la un moment dat, destul de timpuriu, să-şi spună: "Până aici ! Eu n-o să mai pierd. Pe mine n-o să mă mai dărâme nimic niciodată!". Din momentul acela, încep să-şi construiască o armură care devine una cu propria lor piele şi care le sufocă pe zi ce trece.

- Nu putem nega, totuşi, că în cazul femeilor, succesul cere nişte costuri în viaţa privată, cu care bărbaţii nu trebuie să se confrunte. Chiar nu putem avea performanţă, fără să renunţăm la familie şi la iubire?

- Am înţeles în timp că nu poţi fi expert în mai multe lucruri deodată. Nu poţi păstra toată această putere şi să fii şi cea mai implicată mamă şi parteneră din lume. Oscarul se dă pentru un singur rol! Trebuie să alegi. Important e să poţi alege conştient, să nu laşi traumele trecu­tu­lui să aleagă pentru tine. Cele mai mul­te femei nu şi-au pus niciodată întrebarea de unde vine nevoia lor de independenţă şi de putere. Chiar sunt aceste două atribute atât de valoroase pentru ele? Ar putea fi fericite şi fără? E la mijloc o nevoie de siguranţă? Sau o obsesie? Nu cumva au suficient de mulţi bani deja? De ce mai continuă? De ce nu se opresc? Din păcate, odată ce ai pierdut controlul asupra comportamentelor tale, eşti ca hamsterul pe rotiţa lui. Te învârţi în gol până ajungi la burn­out. Adicţia de muncă şi de putere e la fel de gravă ca cea de droguri, doar că societatea nu o condamnă suficient.

- Din nefericire, ea ajunge să le conducă viaţa şi să se transforme într-o singurătate foarte dureroasă. Se poate vindeca?

- Bineînţeles, nimeni nu e condamnat la ni­mic. Am întâlnit şi femei, e drept, mult mai pu­ţine, care după douăzeci de ani de performanţă au simţit că e destul, că şi-au dovedit că pot. Au avut curajul să se întrebe cu sinceritate de ce fac ceea ce fac, să evalueze preţul în singurătate al aces­tui succes şi au decis să reseteze tot. Şi-au vândut businessu­rile, şi-au ridicat unele mult mai mici şi mai plăcute, s-au dedicat copiilor, au început să călătorească şi să se bucure mai mult de viaţă. Sunt femei foarte curajoase, care au în­drăznit să se deschidă faţă de un terapeut, care au înţeles că succesul nu înseamnă numai putere şi carieră. Succes înseamnă şi să ai o viaţă plină de afecţiune şi satisfacţii sau o poveste de dra­goste care evoluează frumos.

- Uneori, până să decizi tu, viaţa îţi scoate o criză în cale...

- Mă gândesc acum la cazul Ariannei Huffing­ton, o grecoaică foarte bogată, foarte inteligentă şi foarte influentă, care a înfiinţat în 2005 celebrul site de ştiri Huffington Post. În cartea ei, "Succesul redefinit", povesteşte cum într-o seară, în propriul ei birou, a căzut şi s-a lovit la cap, fiindcă era completamente epuizată. Atunci a realizat că a ajuns să-şi pună viaţa în pericol şi că riscă să-şi lase fetele fără mamă. A început să fie interesată de mindfulness, a luat-o pe drumul dezvoltării personale. Şi-a vândut businessul şi acum călătoreşte şi ţine discursuri peste tot în lume. Şi, bineînţeles, continuă să aibă succes şi cu noile preocupări. E un exemplu fericit. Spre deosebire de Angela Merkel, care în ultima lună a apărut de două ori la televizor cu mâinile tre­murând la modul vizibil. Deşi e evident pentru cei mai mulţi că e ceva pe fond nervos, o formă gravă de epuizare, ea a declarat că nu a fost decât o...deshidratare.

"În faţa unei femei cu foarte mulţi bani, un bărbat rămâne adesea perplex"

- Hai să vorbim puţin şi despre bani. Pot banii să fie mai mult piedică, decât avantaj, în viaţa acestor femei?

- Cu siguranţă, da. În faţa unei femei cu foarte mulţi bani, un bărbat rămâne adesea perplex. Ce să-i cumpere? Nu are nevoie de nimic. O femeie cu mulţi bani devine pentru un bărbat inabor­dabilă. Nu ştie de unde să o apuce, ca să nu fie nici în inferioritate, nici agresiv. Aceste femei îşi doresc, la modul declarativ, un bărbat de putere egală, care să le facă faţă. Doar că arareori lucrul ăsta se va şi întâmpla. Un bărbat care vine cu bani vine cu putere. Iar ele nu şi-ar permite să intre într-o asemenea relaţie, le-ar fi frică, ar fi prea mult de dus. Aşa încât, inconştient, vor încerca relaţii cu bărbaţi cu o situaţie financiară sub a lor, fiindcă aceşti bărbaţi s-ar putea lăsa ajutaţi, şi în felul acesta, ar ră­mâne sub controlul lor.

- Mi-e greu totuşi să cred că ceea ce-şi doresc femeile în cu­plu e puterea...

- Nimeni nu-şi doreşte asta conştient. Sub nevoia lor de a deţine controlul se as­cunde, în fond, spaima uriaşă că ar putea pier­de. A pierde din nou înseamnă a-ţi da voie să te întâlneşti cu toată suferinţa şi umilinţa din copilărie, când ţi-ai jurat să nu mai pierzi niciodată în viaţa asta, să nu mai fii niciodată la mâna cuiva. Ăsta e unul din motivele pen­tru care femeile astea îşi permit rareori să se îndrăgostească. Fac tot posibilul să-şi aranjeze viaţa în aşa fel, încât să nu se întâl­nească cu propria lor singurătate sau cu vreun bărbat. Lucrează şi în weekend, nu au sărbători sau, dacă au, le petrec cu angajaţii. În iubire, nu există garanţii. Dacă mă îndrăgostesc, îl pot pierde oricând. Dacă pierd, înseamnă că nu sunt destul de bună. Or, eu am învăţat în copilărie că lumea asta mă poate primi şi accepta doar dacă nu greşesc, dacă sunt puternică şi perfectă. Îţi dai seama câtă suferinţă e în inima lor ! Aceste femei aparent dure şi insensibile, au sufletul ciuruit de răni şi vânătăi vechi nevindecate. Ţinându-i pe ceilalţi la distanţă, nu fac decât să se apere de o posibilă suferinţă. E adevărat, dacă te deschizi emoţional, există riscul să pierzi. Dar asta e şi singura şansă de a construi cu adevărat o relaţie. Dacă nu avem curajul să recunoaştem că avem nevoie de dragoste şi afecţiune în vieţile noastre şi că singurătatea ne face nefericiţi, dacă nu ne asumăm sensibilitatea şi vulnerabilitatea, nu ne putem vindeca.

"Femeile s-au agăţat de modelele masculine"

- Hai să mutăm puţin discuţia şi la nivel global. În timp ce bărbaţii pierd ei înşişi atri­bu­tele forţei şi masculinităţii, femeile par să devină tot mai puternice şi tot mai masculine peste tot în lume. Ce se întâmplă?

- Cred că s-a ajuns aici pentru că, lipsindu-le modelele de leadership fe­mi­nin sănătos, femeile s-au agăţat de mo­delele masculine, care sunt centrate strict pe performanţă, inteligenţă, logică şi pragmatism, şi au renunţat la vulne­ra­bilitate, la empatie, la sensibilitate. Adi­că, exact la ceea ce le făcea femei: la pro­pria lor feminitate. Dacă femeile îmbracă treptat haina bărbaţilor, bărbaţii uită ei înşişi să-şi mai exerseze bărbăţia, fiindcă nu au loc. Numai dacă femeile revin în poziţia lor, putem salva această mascu­linitate în declin.

- Şi cum am putea face asta? Cum ar trebui să fie o femeie de carieră, în aşa fel încât să nu se piardă în primul rând ca femeie?

- Ar trebui să aibă grijă să păstreze acele atribute ale feminităţii şi la locul de muncă: capacitatea de a asculta, de a media conflicte, de a empatiza. Ar trebui să nu renunţe la a fi se­du­cătoare, doar de dragul puterii, să-şi dea voie să flirteze, să-şi dea voie să fie umană, vulnerabilă, să-şi dea voie să greşească. Dar mai ales să-şi dea voie să primească din partea bărbaţilor un sfat, un compliment sau un ajutor necesar, fără să con­sidere că asta o face să fie slabă. Să nu se teamă să se lase influenţată de bărbaţi şi nici să le dea dreptate. Am observat cum adesea aceste femei, când discută cu un bărbat, se pun automat pe poziţia de conflict. Le e greu să accepte pă­rerile bărbaţilor, ca şi cum, dacă ei ar avea drep­tate, ele ar pierde automat. Dar feminitatea stă şi în curiozitatea pe care o păstrezi faţă de punctul de vedere al celuilalt. Ce-ar fi dacă nu aş fi atât de sigură că dreptatea e la mine, ce-ar fi dacă mi-aş da voie să respect şi să înţeleg şi pers­pectiva celuilalt, fără să renunţ la a mea? Adică, ce-ar fi să învăţăm unii de la alţii şi să nu punem accent doar pe rezultate, ci să continuăm să vorbim despre emoţiile noastre? Suntem cu toţii configuraţi biologic pentru a trăi în relaţie. Să ne acceptăm aşadar ne­voia de celălalt. Succesul în singu­ră­tate, performanţele lipsite de afec­ţiune sunt doar castele de ni­sip.