Sfânta a venit pe lume în jurul anului 1650, în tărâmul Neamțului, un loc legănat de rugăciuni și îmbrățișat de codri. Era în ultima parte a domniei lui Vasile Lupu, voievod mândru, care se simțea urmașul bazileilor bizantini și ocrotitor al ortodoxiei din toată lumea, de care se milostivea prin danii bogate, din Muntele Sfânt și până la Țarigrad. Satul Teodorei, Vânători, a dăinuit până astăzi. Tatăl ei, Ștefan Joldea, nu era om de rând, ci boier cu rang de comis și armaș al cetății Neamțului, iar unchiul ei, Ioan Joldea, a fost pentru câteva zile chiar și voievod al Moldovei. Teodora a avut o singură soră, Maghița, care a trecut la Domnul în copilărie, iar durerea aceasta i-a crestat inima adânc. Poate că și de aceea încă de mică și-a întors fața de la lume. Va fi ajutat-o la asta și ținutul minunat al Neamțului, un tărâm care a stat mereu aninat de buza împărăției lui Dumnezeu. Încă din vremea lui Ștefan cel Mare și Sfânt, codrii lui "foșneau de mulțimea sihaștrilor", după vorba cronicarului, iar ceva din dorul acesta nebun, dor după liniște și rugăciune, îi va fi ars și inima Teodorei și o va fi purtat cu gândul la viața călugărească. Părinții nu au vrut însă să știe de dragostea ei pentru sfinți și pustiu. Boieri cu stare și rămași doar cu un odor în viață au vrut ca ea să le fie reazem bătrâneților, așa că, atunci când i-a venit sorocul de măritiș, au dat-o după un fecior de neam bun, din Ismail. Smerită, Teodora i-a ascultat și a plecat după soț în Țara de Jos a Moldovei, însă noul destin era departe de a-i împlini așteptările sufletești. Poate că de aceea Domnul nu i-a rânduit să nască prunci. Au trecut anii, dragostea ei de Hristos a sporit neîncetat, așa că la 30 de ani a reușit să își convingă soțul să ia amândoi calea călugăriei. El a intrat la Schitul Poiana Mărului, unde a fost tuns în monahism cu numele de Elefterie, iar ea la Mânăstirea Vărzărești, din Vrancea, aproape de Focșani. Cei doi nu aveau să se mai vadă vreodată, dar vor rămâne legați pe vecie cu o dragoste sufletească nestinsă. Elefterie nu a uitat-o niciodată pe Teodora, iar la sfârșit Domnul le-a reîmpletit viețile.
Printre sihaștri
Erau cu desăvârșire singure, ca niște sălbăticiuni, în mijlocul pădurii. Se hrăneau doar din ceea ce mâna Domnului risipea prin codri, dar erau fericite că scăpaseră cu viață, împreună cu stareța lor, Paisia. În 1683, otomanii porniseră la cucerirea cetății Viena, iar aliații lor, tătarii, în drumul spre Imperiul Habsburgic, prădaseră și pârjoliseră toată țara Moldovei, și odată cu ea, și Mânăstirea Vărzărești. Teodora cu suratele ei scăpaseră în ultima clipă, fugind în munți, iar acum se nevoiau în niște bordeie umile, alături de fiarele pădurii și de păsările cerului. Acolo, în adâncul Munților Vrancei, a deprins sfânta alinul traiului pustnicesc. Și tot acolo i s-a aprins în inimă dorul acesta, rar până și printre călugărițe, de a fi doar ea și Hristos. Să poată să se cufunde în adâncul iubirii Domnului, fără ca nimeni din preajma ei să o tulbure, risipindu-i rugăciunea. Când stareța lor, Paisia, a murit, Teodora a știut că a venit clipa. Petrecuse în munți, alături de surorile ei, zece ani. S-a rugat lui Hristos să îi trimită un semn, iar când acesta a venit, a plecat. În viața ei se deschidea un nou drum.
A părăsit Munții Vrancei și s-a îndreptat către ținutul natal al Neamțului. Știa că aici avea să găsească povățuitori încercați, sihaștri care hălăduiseră prin codri toată viața, neștiuți decât de duhovnicul lor și de alți câțiva pustnici. Auzise de ei încă din copilărie, când iarna, la gura sobei, bunica îi povestea în șoaptă de isprăvile duhovnicești ale sfinților hălăduiți în munții dimprejur, de minunile năpraznice săvârșite de ei, de viața lor aspră și frumoasă, greu de pătruns de către cugetele mirenilor. Pentru orice nemțean, sihastrul era omul lui Dumnezeu, sufletul pământean cel mai aproape de cer, un sol care stătea la porțile împărăției luminii, mijlocind pentru tot poporul păcătos, în fața Sfintei Treimi. Teodora avea să intre în cinul lor. Primul drum l-a făcut la Mânăstirea Neamț, unde se află o icoană făcătoare de minuni. Starețul marii lavre a îndrumat-o către Sihăstria, un mic schit abia înființat în anul 1650, al cărui egumen, ieroschimonahul Varsanufie, îi ocrotea pe sihaștrii din împrejurimi. "Mergi ca pustnică în pădurile Sihlei pentru un an", a povățuit-o el. "Dacă vei putea îndura încercările și ispitele pustiei, rămâi acolo până la săvârșirea din viață. Dacă nu vei putea, poți să te retragi la o mânăstire de maici".
Mirele Hristos
Era cu desăvârșire singură, fără niciun reazem omenesc, cu o singură nădejde de care îi atârna atât viața trupului, cât și cea a sufletului - Hristos. Zilele i se scurgeau toate la fel, egale una cu cealaltă, ca două boabe de rouă. Însă înlăuntrul ei, în adâncul inimii, totul se schimba cu repeziciune. A avut de înfruntat furtuni și doruri, patimi vechi și amintiri care o trăgeau în jos, spre pământul trupului, de care încerca, din răsputeri, să se desprindă. A luptat cu ele din răsputeri, fără să își cruțe carnea tânără. Zile întregi nu punea nimic în gură, nici măcar apă, apăsând trupul, ca acesta să se supună minții. În rest, se hrănea doar din ce îi dădea pădurea. Încet, așa cum se risipesc aburii din codrul cel reavăn, gândurile i s-au limpezit. Adâncită înlăuntrul inimii, priveghea mereu în întunericul nopților lungi. Se așeza încă de la apus cu mâinile ridicate și stătea în rugăciune până când primele raze ale dimineții îi mângâiau fața. Așa a învățat să cheme numele sfânt al lui Iisus, fără ca mintea să i se mai risipească. Putea acum, fără lupte și dureri, să stea pironită asupra singurului mire pe care și-l dorise în viață - Hristos. Se trezea cu El și adormea cu gândul la El. Un dor de foc o ardea fără să o mistuie, iar din iubirea aceasta, sufletul i se îndulcea mai mult decât de orice făptură sau lucru de pe lumea aceasta. Cu timpul, Domnul i-a dat să străvadă Lumina pe care stă așezată toată Zidirea. Iar din Lumina aceasta nu voia să se mai desprindă, cu prețul vieții. De aceea fugea de orice om, chiar și de sihaștrii pe care îi întâlnea arar. Înmormântată în propria tăcere, voia să grăiască doar cu Dumnezeu. Arar, la câteva luni o dată, trecea pe la ea bunul ei duhovnic, părintele Paisie de la Schitul Sihăstria, căruia îi mărturisea gândurile și de la care primea Împărtășania. După o vreme, părintele Paisie a trecut la Domnul, iar moartea lui a rupt-o de legătura cu orice făptură omenească. O vreme s-a nevoit într-un bordei dăruit de un sihastru, căruia i se făcuse milă de firea ei plăpândă, dar apoi s-a lepădat și de el și s-a sălășluit într-o peșteră. Nu s-a mai întâlnit de atunci cu nimeni. A rămas cu desăvârșire singură, în văgăunile Sihlei. Veștmintele călugărești i s-au rupt și a rămas acoperită doar de har, care o încălzea în ghețurile iernii și o răcorea în arșița verii. Desprinsă cu totul de pământ, s-a mutat cu inima în cer. Jos i-a rămas doar trupul, de care nu se mai îngrijea, așa cum nu te îngrijești de o haină veche, pe care o arunci. Așa a găsit-o apropierea morții, fără să mai poată apuca nimic din făptura ei.
Peștera
Dacă vrei să ajungi la sălașul sfintei, și cu inima, nu numai cu trupul, trebuie să pleci pe jos, liniștit, la pas, ca să-ți dai răgaz să aștepți, să asculți, să te rogi, să simți. Primul popas este în răcoarea Sihăstriei, mânăstirea durată în urmă cu trei veacuri, unde a trăit părintele Paisie, duhovnicul sfintei, și de unde ea a fost îndrumată spre sălbăticie de egumenul Varsanufie. Simți că ești pe pământ sfânt. Veacuri de-a rândul rugăciunile sihaștrilor au căzut aici ca picurii de ploaie, spălând orice fărădelege omenească. Simți asta în aerul proaspăt și pe fețele luminate ale pelerinilor. Fiecare pas pe care îl vei face de acum încolo va despica o mare a liniștii, care te va potopi din toate părțile. Pacea locului e greu de prins în cuvinte. Trebuie să guști din ea. Apoi e drumul - o potecă suită pieptiș, printr-o pădure sălbatecă, pe care omul pare să nu o fi atins de la facerea lumii. "De jur-împrejur, ca și cum s-ar ține de mână, stau munții cu piscuri înalte, peste care brădișul negru se întinde ca o imensă haină de doliu. Nicio pasăre nu-și îndreaptă zborul său rătăcitor peste sălbăticia și tăcerea de mormânt a locurilor acestora, unde iarba stearpă e fără sămânță. Și sunt acele stânci atât de imense, atât de goale și tăiate de niște mâini supranaturale, pe linii așa de lungi și de capricios unghiulare, încât îți aduc amețeală în suflet, îți curmă firul gândirii, te apasă pe creieri și te lasă înmărmurit și mut", scria Calistrat Hogaș, care a trecut și el pe aici, în drum spre peștera Sfintei Teodora, iar de la pelerinajul său, făcut în urmă cu mai mult de un veac, nu s-a schimbat nimic. Sălbăticia locurilor se luptă cu pacea pe care rugăciunile sfintei au răspândit-o peste ele. Te urci pe stânci aruncate de furia unor stihii nemiloase, te strecori printr-o pădure numai hățișuri, umbre, liane, ferigi și povârnișuri. Teodora a căutat asprimea unei văgăuni. Treci peste scobitura din stâncă în care, ani de-a rândul, ploile i-au adunat bruma de apă de care avea nevoie. În față îți iese un stei uriaș de piatră, despicat de sus până jos. Te strecori înăuntru. Peștera sfintei e mai curând o bortă mică, rece și umedă. În miez de vară, frigul dinlăuntru mă face să suspin după zăpușeala de-afară. Sfânta l-a îndurat zeci de ani la rând, învelită doar de har. Îngenunchez pe piatra tare pe care s-au scurs toate rugăciunile ei și încerc să mă rog. Am ajuns aici de multe ori, încă din studenție, și de fiecare dată a fost la fel. Mintea țâșnește spre rugăciune, fără de nicio osteneală. În adânc ți se revarsă o liniște care te rupe de lume. Pacea locului e impenetrabilă, ai putea să pui mâna pe ea, să o atingi. Deși în jurul tău sunt pelerini care intră, ies, se închină, se roagă, într-un noian de glasuri, foșnete și pași, te simți cu desăvârșire singur, doar tu și Dumnezeu, de parcă sfânta ar țese în jurul tău o pânză invizibilă de tăcere. Nu ai urcat aici pentru a te întâlni doar cu ea? Ținta ta, ca și a Teodorei, a fost, tot timpul, Hristos. Iar inima îți spune de fiecare dată că ai ajuns.
Urma păsărilor
Păreau că zboară pe o linie nevăzută. Veneau, luau în cioc fărâmiturile de pâine de la trapeză, iar apoi plecau repede spre munte. Întotdeauna se îndreptau spre același loc. Starețul Sihăstriei a înțeles că păsările au o lucrare tainică. Că drumul lor e cu rost și hotărât de Dumnezeu, așa că a poruncit unor frați să le urmeze. Cei doi au luat calea codrului și au mers, până seara, prin hățișuri neumblate de om. Făceau ascultare în mânăstire și se întrebau dacă drumul are vreun rost. Poate că păsărelele își hrăneau puii, poate că egumenul nu le-a văzut bine sau poate că diavolul, care alege adesea să își râdă de călugări, le întinsese lațul unei ispitiri. Cu gândurile acestea învălmășindu-le sufletele își ziceau să ia calea întoarsă, ca să mai prindă puțină lumină până la schit. Atunci au văzut-o. Era înlemnită în rugăciune, cu mâinile întinse spre cer și învelită toată într-o văpaie. În penumbrele amurgului, trupul ei strălucea de har. Sfânta i-a chemat pe nume și i-a rugat să îi arunce o haină, înainte de a se apropia, căci ale ei se rupseseră. Apoi le-a spus că ceasul trecerii ei în cealaltă lume se apropie și că se rugase mult ca Hristos să îi trimită un preot pentru a o spovedi și împărtăși. Novicii s-au întors la Sihăstria în puterea nopții. O miraculoasă lumină palidă i-a călăuzit prin hățișurile Sihlei. A doua zi au revenit cu doi slujitori, ale căror nume au rămas consemnate până astăzi - ieromonahul Antonie și ierodiaconul Lavrentie. Ei au spovedit-o și apoi au cuminecat-o pe Teodora. Imediat după ce s-a împărtășit, sfânta i-a mulțumit Domnului pentru toate și și-a dat duhul. Părinții de la Sihăstria au îngropat-o chiar în peștera în care s-a nevoit.
Vestea sfintei care trăise treizeci de ani neștiută de nimeni și care fusese aflată printr-o mare minune a străbătut Moldova. Rânduri, rânduri, pelerinii au început să vină la peștera îmbibată de har. Așa a aflat de Teodora și Elefterie, soțul călugărit la Poiana Mărului. Era de acum și el bătrân, dar a vrut să își trăiască ultimii ani alături de ea. Și-a părăsit mânăstirea și și-a durat o chilie în apropierea peșterii, ca să fie lângă mormântul soției lui. Teodora îi va fi fost nu numai mireasă, ci și călăuză spre cerul rugăciunii. Părintele Elefterie a mai trăit în pustiu zece ani încheiați. După ce a trecut la Domnul, a fost îngropat în apropiere, într-o poiană unde se afla un cimitir de sihaștri. Familia boierilor Cantacuzino a ridicat pe mormântul său o micuță biserică în jurul căreia s-a ridicat Schitul Sihla. Era în preajma anului 1740. Așa a luat naștere această mânăstire - clădită pe rugăciunile Sfintei Teodora și pe iubirea soțului ei, ieroschimonahul Elefterie.
Epilog.
Moaștele sfintei Teodora
Pelerinul care urcă astăzi la Schitul Sihla și se închină la peșteră caută, așa cum e firesc, moaștele sfintei Teodora. Ele nu se mai află, însă, în țară. Istoria lor e învelită în taine. Părintele arhimandrit Ioanichie Bălan scrie că aproape un veac, trupul sfintei a fost așezat spre închinare chiar în locul în care s-a nevoit. Era neputrezit, înmiresmat ca o grădină a raiului și făcător de minuni. De aceea, a strâns repede pelerini, care se grăbeau să vină să i se închine, pentru că avea faima de tămăduitor de boli. Tradiția spune că și apa adunată în scobitura stâncii de unde sfânta a băut ar fi vindecătoare. Din peșteră, moaștele ar fi fost luate de familia Sturza, care le-a făcut o raclă prețioasă din argint și le-a dus într-o biserică aflată pe domeniul ei, la Miclăușeni, lângă Iași. Douăzeci de ani mai târziu, familia Sturza le-a înstrăinat în Ucraina, unde ar fi ajuns la Lavra Peșterilor, în schimbul unui veșmânt arhieresc foarte scump. Dar pelerinul care merge astăzi la Pecherskaya nu află moaștele sfintei Teodora așezate la închinare. Mitropolia Moldovei și Bucovinei a făcut demersuri, pe vremea când Patriarhul Daniel păstorea la Iași, pentru ca sfintele moaște să se întoarcă în țară. Oficialii bisericii din Ucraina au răspuns că trupul neputrezit al cuvioasei nu se află la Kiev, în marea Lavră a Peșterilor. Probabil nu vom ști niciodată ce s-a întâmplat cu adevărat după ce familia Sturza le-a vândut ca Iuda pe Hristos. Dar știm că de la sfânta Teodora ne-a rămas o mare binecuvântare, pe care nu ne-o poate lua nimeni - e chiar peștera în care ea s-a nevoit, stâncile sfințite de rugăciunea ei. Sunt toate, acolo, în creierii Munților Neamțului. Trebuie doar să mergi și să vezi.