90% dintre părinţii singuri sunt femei
Li se spune "taţi de tip nou" şi sunt bărbaţii ce nu se mulţumesc cu rolul de finanţatori ai familiei, ci se implică şi emoţional în creşterea copiilor. Dar cât se poate conta pe aceşti oameni atunci când împrejurările se schimbă? Rămân ei "taţi de tip nou" şi după despărţirea de mama copilului lor? E de ajuns să aruncăm o privire în jur, ca să ne punem întrebări în această privinţă. Şi nu ne referim aici la indivizii cu obrazul gros, care îşi iau tălpăşiţa de lângă copiii lor imediat ce se pronunţă divorţul. Oricum, aceştia par să nu mai fie la modă. Dimpotrivă, ne gândim la o sumedenie de bărbaţi simpatici, care şi-au dorit să aibă copii, eventual au frecventat şi cursuri pentru viitorii părinţi, şi-au ţinut bebeluşii în braţe, i-au plimbat în parc, iar câţiva ani mai târziu au mers cu ei la locul de joacă şi i-au dat în scrânciob sâmbătă dimineaţă, în vreme ce soţia a intrat în acel concediu prelungit de maternitate, pentru a prelua partea cea mai consistentă din îndatoririle familiale. E aranjamentul tradiţional, pe care îl acceptă de comun acord majoritatea cuplurilor moderne.
Când căsnicia eşuează, copiii rămân în grija persoanei celei mai apropiate de ei, care este de regulă mama: 90% dintre părinţii singuri sunt femei.
În timp ce mamele se străduiesc, chiar şi după despărţire, să-şi crească în condiţii cât mai bune copiii, numeroşi taţi par să considere paternitatea o calitate opţională. Atunci când ea devine incomodă, obositoare sau prea costisitoare, când obligaţiile pe care şi le-au creat în trecut le complică noul start spre viitor, ei se sustrag, pur şi simplu, de la angajamentele ce s-au transformat într-o povară: plătesc pensie alimentară atât cât socot de cuviinţă, îşi anulează întâlnirile cu copiii, pretextând că a intervenit ceva neprevăzut, iar când îşi fac datoria faţă de odraslele lor, aşteaptă, în schimb, din partea mamelor, dovezi de recunoştinţă şi toleranţă.
Iată o scenă tipică. Soţul divorţat şi-a făcut apariţia cu o întârziere de două ceasuri şi aşteaptă la uşă ca băieţelul lui de cinci ani să fie pregătit de plecare. Între timp, mama copilului îl aude oftând în telefonul mobil: "Nu, dragă, n-am timp, trebuie s-o fac pe baby-sitter-ul". Ar putea fi o glumă, dacă n-ar fi atât de tristă. E mai curând o recunoaştere involuntară a propriei uscăciuni sufleteşti. Mama rămasă acasă îl judecă aspru: "Într-adevăr, se ocupă de fiul lui din când în când, însă numai din cauză că imaginea pe care şi-a făcut-o despre sine nu-i permite să se compromită definitiv. Teama de a nu fi privit ca un ticălos de modă veche e mai mare decât dorinţa lui de a fugi de răspundere".
Războiul banilor
La aceasta se mai adaugă şi lupta pentru bani. În Germania, de exemplu, în anul 2017, statul a ţinut loc de tată pentru aproape 500.000 de copii, cărora le-a plătit 922 milioane de euro drept cheltuieli de întreţinere. Considerente ţinând de protecţia datelor personale împiedică instituţiile centrale ale statului să ţină o evidenţă a taţilor care nu achită pensie alimentară sau oferă o sumă modestă, cu toate că ei câştigă suficient. Însă estimările sociologilor depăşesc 50%.
Sunt cifre revoltătoare, care, din păcate, se perpetuează an de an, cu modificări neglijabile. Ele demonstrează că, deşi avem numeroşi "taţi de tip nou", majoritatea bărbaţilor divorţaţi continuă să se îngrijească într-o măsură nesatisfăcătoare, atât afectiv, cât şi financiar, de acele fiinţe care îi iubesc necondiţionat şi pentru care prezenţa lor e indispensabilă şi de neînlocuit. Cifrele ne prezintă starea de lucruri, fără să ne-o explice. Cum se poate întâmpla una ca asta? Cum îi lasă inima pe unii oameni să facă aşa ceva? Să fie, în primul rând, vina mamelor înverşunate, care le iau taţilor şi ultimul bănuţ din buzunar, dar nu suportă ca ei să aibă o relaţie cu copilul - după cum acuză apărătorii fervenţi ai cauzei bărbaţilor?
Şi nu se poate spune că n-ar avea parţial dreptate: există şi femei care se fac luntre şi punte ca să-şi alunge cu totul fostul soţ din viaţa copiilor. După cum există şi taţi mai atenţi şi mai grijulii decât mamele. Sunt şi cupluri divorţate, unde cei doi îşi împart atât de echitabil îndatoririle de întreţinere şi educaţie a copiilor, între ei funcţionând un parteneriat real, încât ar putea constitui un exemplu de urmat pentru destule perechi căsătorite. Din păcate, majoritatea taţilor nu se simt datori să-şi asume răspunderea în mod serios şi pe termen lung. Taţii care nu se dovedesc a fi la înălţimea misiunii lor de părinţi, ratând, fie într-o direcţie, fie pe toată linia. Fără îndoială, aceasta este una dintre cauzele importante ce împing în jos rata natalităţii, în condiţiile în care nici serviciile sociale acordate mamelor nu pot suplini absenţa capului familiei. Tinerele femei vor gândi astfel: "Dacă relaţia mea se destramă, e foarte posibil să ajung în situaţia de a creşte mai mult sau mai puţin singură copiii pe care i-am făcut împreună".
Lacrimi grele
Copilul, mai presus de orice!
În ultimii ani, şi la insistenţele societăţii civile, drepturile taţilor divorţaţi au fost nu numai recunoscute, dar şi lărgite. În prezent, ei au dreptul de a se implica în creşterea copiilor, chiar şi împotriva voinţei fostei soţii. Asemenea legi sunt corecte şi binevenite pentru copiii ai căror taţi au în mod serios intenţia de a-şi asuma responsabilitatea pentru soarta lor. Însă ele apar ca o ironie amară în ochii femeilor care nu primesc deloc sau aproape deloc sprijin de la tatăl copilului lor. Desigur, nu toţi taţii sunt aşa. Oricum ar fi, sunt mult prea mulţi.
Un caz
O suferinţă fără sfârşit
Elena tocmai reîncepuse să lucreze. La fel ca după prima naştere, preferase să nu-şi prelungească mai mult concediul de maternitate, ci să revină repede la postul ei de funcţionar administrativ. Vincenţiu, angajat la un birou de arhitectură, nu câştiga îndeajuns pentru a întreţine familia, primea prea puţine comenzi, în schimb, avea mai mult timp disponibil decât alţi taţi. "De două ori pe săptămână, el scotea fetele de acasă, le ducea la plimbare şi se jucau împreună. Asta îi plăcea să facă. În schimb, drumurile la medic, la balet, la bunici, cădeau în sarcina mea". Abia după despărţire, Elena şi-a dat seama: "Asta a fost la noi împărţirea rolurilor. De-o parte eu, care mă simţeam răspunzătoare pentru toate şi credeam că am datoria să fiu mereu puternică. De cealaltă parte el, cu complexele lui de inferioritate, inteligent şi fermecător, dar în niciun caz omul care să-şi asume bărbăteşte o răspundere - nici măcar pentru sine".
La câteva săptămâni după ce mărturisise aventura, dar nu-i pusese capăt, Elena i-a cerut soţului ei să plece. Vincenţiu s-a mutat la prietena lui. Elena a rămas singură, cu doi copii mici, un serviciu cu normă întreagă şi o nedumerire, la care nu găsea răspuns: cum de ajunseseră în asemenea situaţie? A trebuit să înceapă o terapie la psiholog. Astăzi spune: "Faptul că s-a îndrăgostit am fost nevoită să-l accept şi l-am depăşit, n-ai ce-i face, se întâmplă. Dacă m-a părăsit, probabil că asta era pentru el singura cale de a ieşi din rolul unui bărbat care se simte inferior. Însă ceea ce mă înfurie şi acum este modul cum duce mai departe conflictul dintre noi, pe seama copiilor".
După mutare, Vincenţiu şi-a limitat contactele cu fiicele lui, la o seară sau două pe săptămână, când trecea pe la ele şi le citea o poveste de "noapte bună". Elena l-a rugat să le ia câteodată la el peste noapte, ca să se poată şi ea odihni. Răspunsul lui: "În privinţa asta nu te pot ajuta".
A durat mai mult de un an, până ce Vincenţiu s-a înduplecat să ia copiii să doarmă la el. Într-una din primele nopţi convenite astfel, el sună la uşă, la ora unu. I-o aducea Elenei înapoi pe mezină, care la data aceea avea doi ani: "Pur şi simplu, nu vrea să adoarmă fără tine". În ultima vreme, "tatăl de tip nou" se ocupă de copii o după-amiază pe săptămână (dacă îi convine lui). Dacă nu, dă telefon şi anulează. "Sunt sigură că vrea să fie un tată bun, copiilor le place să meargă la el. În acelaşi timp, insistă că îmi face mie o favoare cu asta". Extrem de dificilă este însă şi acum tema pensiei alimentare. "De câte ori o aduc în discuţie, îmi reproşează imediat că cer prea mult. Crede că eu întorc banii cu lopata şi o ţine morţiş, că de dragul meu a renunţat el la succes. Dar nici mie nu-mi rămâne cine ştie ce, după ce scad din salariu cheltuielile casei, mâncarea, îmbrăcămintea, lecţiile de muzică şi banii pentru concediu". Cât de puţin ar trebui să contribuie şi el la întreţinerea fiicelor lui, "măcar câte 5 mii de lei de copil", crede Elena. Dar Vincenţiu vede lucrurile altfel. Deja a ameninţat-o de mai multe ori că nu va mai lua copiii, dacă îl obligă să plătească. Mai nou, i-a spus că s-a gândit la o altă soluţie: "M-a anunţat că are de gând să ceară la tribunal custodie deplină, să ia fetele la el şi atunci am să-i plătesc eu lui pensie alimentară".
Războaiele între părinţi îi ucid sufleteşte pe copii. Dispariţia tatălui atât de iubit, de care le este dor, deşi n-au curaj să mărturisească. Vorbele urâte pe care mama abandonată le spune întruna pe seama lui. Dorul de serile liniştite şi de vacanţele în care părinţii se mai ţineau, tandru, de mână, când se plimbau. Tata care te ia pe umeri, mama care îţi prinde o floricică în păr. Nu există suferinţă mai mare pentru un copil decât divorţul părinţilor. O suferinţă marcată de dor, dar şi de ruşinea de-a creşte alături de copii cu ambii părinţi. Poate că psihologii ar trebui să îşi spună şi ei cuvântul când e vorba de relaţia tată-copil... Obligaţiile paternale nu se rezumă doar la bani şi la întâlniri. Copiii au nevoie în primul rând de afecţiune. Când ea lipseşte, sufletul lor şi întreaga viaţă se formează greşit. Lipsa iubirii în anii copilăriei este o suferinţă fără sfârşit.
DINA BRAN
Foto: DREAMSTIME
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
