90% dintre părinții singuri sunt femei
Li se spune "tați de tip nou" și sunt bărbații ce nu se mulțumesc cu rolul de finanțatori ai familiei, ci se implică și emoțional în creșterea copiilor. Dar cât se poate conta pe acești oameni atunci când împrejurările se schimbă? Rămân ei "tați de tip nou" și după despărțirea de mama copilului lor? E de ajuns să aruncăm o privire în jur, ca să ne punem întrebări în această privință. Și nu ne referim aici la indivizii cu obrazul gros, care își iau tălpășița de lângă copiii lor imediat ce se pronunță divorțul. Oricum, aceștia par să nu mai fie la modă. Dimpotrivă, ne gândim la o sumedenie de bărbați simpatici, care și-au dorit să aibă copii, eventual au frecventat și cursuri pentru viitorii părinți, și-au ținut bebelușii în brațe, i-au plimbat în parc, iar câțiva ani mai târziu au mers cu ei la locul de joacă și i-au dat în scrânciob sâmbătă dimineață, în vreme ce soția a intrat în acel concediu prelungit de maternitate, pentru a prelua partea cea mai consistentă din îndatoririle familiale. E aranjamentul tradițional, pe care îl acceptă de comun acord majoritatea cuplurilor moderne.
Când căsnicia eșuează, copiii rămân în grija persoanei celei mai apropiate de ei, care este de regulă mama: 90% dintre părinții singuri sunt femei.
În timp ce mamele se străduiesc, chiar și după despărțire, să-și crească în condiții cât mai bune copiii, numeroși tați par să considere paternitatea o calitate opțională. Atunci când ea devine incomodă, obositoare sau prea costisitoare, când obligațiile pe care și le-au creat în trecut le complică noul start spre viitor, ei se sustrag, pur și simplu, de la angajamentele ce s-au transformat într-o povară: plătesc pensie alimentară atât cât socot de cuviință, își anulează întâlnirile cu copiii, pretextând că a intervenit ceva neprevăzut, iar când își fac datoria față de odraslele lor, așteaptă, în schimb, din partea mamelor, dovezi de recunoștință și toleranță.
Iată o scenă tipică. Soțul divorțat și-a făcut apariția cu o întârziere de două ceasuri și așteaptă la ușă ca băiețelul lui de cinci ani să fie pregătit de plecare. Între timp, mama copilului îl aude oftând în telefonul mobil: "Nu, dragă, n-am timp, trebuie s-o fac pe baby-sitter-ul". Ar putea fi o glumă, dacă n-ar fi atât de tristă. E mai curând o recunoaștere involuntară a propriei uscăciuni sufletești. Mama rămasă acasă îl judecă aspru: "Într-adevăr, se ocupă de fiul lui din când în când, însă numai din cauză că imaginea pe care și-a făcut-o despre sine nu-i permite să se compromită definitiv. Teama de a nu fi privit ca un ticălos de modă veche e mai mare decât dorința lui de a fugi de răspundere".
Războiul banilor
Dincolo de sentimente rănite și reproșuri, statisticile ne pun în față o oglindă ce-ți dă fiori: în Europa, două căsnicii din trei se încheie printr-un divorț. "După despărțirea părinților, aproximativ un sfert din copii rămân în strânsă legătură cu tatăl, care își duce viața separat. La circa o treime din copii, contactul e total întrerupt".
La aceasta se mai adaugă și lupta pentru bani. În Germania, de exemplu, în anul 2017, statul a ținut loc de tată pentru aproape 500.000 de copii, cărora le-a plătit 922 milioane de euro drept cheltuieli de întreținere. Considerente ținând de protecția datelor personale împiedică instituțiile centrale ale statului să țină o evidență a taților care nu achită pensie alimentară sau oferă o sumă modestă, cu toate că ei câștigă suficient. Însă estimările sociologilor depășesc 50%.
Sunt cifre revoltătoare, care, din păcate, se perpetuează an de an, cu modificări neglijabile. Ele demonstrează că, deși avem numeroși "tați de tip nou", majoritatea bărbaților divorțați continuă să se îngrijească într-o măsură nesatisfăcătoare, atât afectiv, cât și financiar, de acele ființe care îi iubesc necondiționat și pentru care prezența lor e indispensabilă și de neînlocuit. Cifrele ne prezintă starea de lucruri, fără să ne-o explice. Cum se poate întâmpla una ca asta? Cum îi lasă inima pe unii oameni să facă așa ceva? Să fie, în primul rând, vina mamelor înverșunate, care le iau taților și ultimul bănuț din buzunar, dar nu suportă ca ei să aibă o relație cu copilul - după cum acuză apărătorii fervenți ai cauzei bărbaților?
Și nu se poate spune că n-ar avea parțial dreptate: există și femei care se fac luntre și punte ca să-și alunge cu totul fostul soț din viața copiilor. După cum există și tați mai atenți și mai grijulii decât mamele. Sunt și cupluri divorțate, unde cei doi își împart atât de echitabil îndatoririle de întreținere și educație a copiilor, între ei funcționând un parteneriat real, încât ar putea constitui un exemplu de urmat pentru destule perechi căsătorite. Din păcate, majoritatea taților nu se simt datori să-și asume răspunderea în mod serios și pe termen lung. Tații care nu se dovedesc a fi la înălțimea misiunii lor de părinți, ratând, fie într-o direcție, fie pe toată linia. Fără îndoială, aceasta este una dintre cauzele importante ce împing în jos rata natalității, în condițiile în care nici serviciile sociale acordate mamelor nu pot suplini absența capului familiei. Tinerele femei vor gândi astfel: "Dacă relația mea se destramă, e foarte posibil să ajung în situația de a crește mai mult sau mai puțin singură copiii pe care i-am făcut împreună".
Lacrimi grele
Nu trebuie să fii mamă ca să te revolte atitudinea unui om care refuză propriilor copii acel lucru de care ei au disperată nevoie, atunci când iubirea dintre părinții lor s-a stins - și anume, garanția că vor fi ocrotiți și îngrijiți în continuare. Cum să înțelegi comportamentul unui tată care își părăsește partenera de dragul altei femei, tocmai în momentul când ea ar avea mai mare nevoie de sprijinul lui pentru cei doi micuți de acasă: un bebeluș și un prichindel de câțiva anișori. Sau un caz real, care ne-a fost relatat, nu demult, într-o scrisoare sosită pe adresa redacției: un bărbat care părea să fie un tată iubitor, le dă uitării pe fiicele sale, după despărțire. Vreme de zece ani, el a trăit zi de zi alături de cele două fetițe, le-a pregătit sandvișurile, s-a jucat cu ele, le-a mângâiat și a avut grijă să nu le lipsească nimic. Apoi a plecat în străinătate, cu noua lui parteneră, și de atunci a luat din ce în ce mai rar legătura cu ele, a început să nu-și mai amintească nici zilele lor de naștere. Avem de-a face aici cu un model de ticăloșie masculină.
Copilul, mai presus de orice!
"Bărbații trebuie să învețe cum să poarte de grijă copiilor", atrag atenția sociologii. A purta de grijă unui copil înseamnă să nu uiți nicio clipă că nevoile lui sunt cele mai importante. Așadar, ceea ce au de învățat bărbații este să acorde mai multă importanță copilului decât propriei persoane. Iar aceasta nu pare să le fie tocmai la îndemână multora dintre ei. Poate pentru că ei înșiși au avut tați care au pus mai mult preț pe libertatea personală sau pe o parteneră nouă, decât pe fiul lor. Sau pentru că, oricât de drăgălași ar fi, copiii sunt și obositori.
În ultimii ani, și la insistențele societății civile, drepturile taților divorțați au fost nu numai recunoscute, dar și lărgite. În prezent, ei au dreptul de a se implica în creșterea copiilor, chiar și împotriva voinței fostei soții. Asemenea legi sunt corecte și binevenite pentru copiii ai căror tați au în mod serios intenția de a-și asuma responsabilitatea pentru soarta lor. Însă ele apar ca o ironie amară în ochii femeilor care nu primesc deloc sau aproape deloc sprijin de la tatăl copilului lor. Desigur, nu toți tații sunt așa. Oricum ar fi, sunt mult prea mulți.
Un caz
O suferință fără sfârșit
Într-o seară, în urmă cu doi ani, Elena s-a hotărât să-și ia soțul la întrebări. Într-un târziu, el n-a avut încotro și a recunoscut ceea ce ea bănuia de mult: se îndrăgostise de o altă femeie. Fiica lor mai mare avea pe atunci patru ani, cea mică abia șapte luni.
Elena tocmai reîncepuse să lucreze. La fel ca după prima naștere, preferase să nu-și prelungească mai mult concediul de maternitate, ci să revină repede la postul ei de funcționar administrativ. Vincențiu, angajat la un birou de arhitectură, nu câștiga îndeajuns pentru a întreține familia, primea prea puține comenzi, în schimb, avea mai mult timp disponibil decât alți tați. "De două ori pe săptămână, el scotea fetele de acasă, le ducea la plimbare și se jucau împreună. Asta îi plăcea să facă. În schimb, drumurile la medic, la balet, la bunici, cădeau în sarcina mea". Abia după despărțire, Elena și-a dat seama: "Asta a fost la noi împărțirea rolurilor. De-o parte eu, care mă simțeam răspunzătoare pentru toate și credeam că am datoria să fiu mereu puternică. De cealaltă parte el, cu complexele lui de inferioritate, inteligent și fermecător, dar în niciun caz omul care să-și asume bărbătește o răspundere - nici măcar pentru sine".
La câteva săptămâni după ce mărturisise aventura, dar nu-i pusese capăt, Elena i-a cerut soțului ei să plece. Vincențiu s-a mutat la prietena lui. Elena a rămas singură, cu doi copii mici, un serviciu cu normă întreagă și o nedumerire, la care nu găsea răspuns: cum de ajunseseră în asemenea situație? A trebuit să înceapă o terapie la psiholog. Astăzi spune: "Faptul că s-a îndrăgostit am fost nevoită să-l accept și l-am depășit, n-ai ce-i face, se întâmplă. Dacă m-a părăsit, probabil că asta era pentru el singura cale de a ieși din rolul unui bărbat care se simte inferior. Însă ceea ce mă înfurie și acum este modul cum duce mai departe conflictul dintre noi, pe seama copiilor".
După mutare, Vincențiu și-a limitat contactele cu fiicele lui, la o seară sau două pe săptămână, când trecea pe la ele și le citea o poveste de "noapte bună". Elena l-a rugat să le ia câteodată la el peste noapte, ca să se poată și ea odihni. Răspunsul lui: "În privința asta nu te pot ajuta".
A durat mai mult de un an, până ce Vincențiu s-a înduplecat să ia copiii să doarmă la el. Într-una din primele nopți convenite astfel, el sună la ușă, la ora unu. I-o aducea Elenei înapoi pe mezină, care la data aceea avea doi ani: "Pur și simplu, nu vrea să adoarmă fără tine". În ultima vreme, "tatăl de tip nou" se ocupă de copii o după-amiază pe săptămână (dacă îi convine lui). Dacă nu, dă telefon și anulează. "Sunt sigură că vrea să fie un tată bun, copiilor le place să meargă la el. În același timp, insistă că îmi face mie o favoare cu asta". Extrem de dificilă este însă și acum tema pensiei alimentare. "De câte ori o aduc în discuție, îmi reproșează imediat că cer prea mult. Crede că eu întorc banii cu lopata și o ține morțiș, că de dragul meu a renunțat el la succes. Dar nici mie nu-mi rămâne cine știe ce, după ce scad din salariu cheltuielile casei, mâncarea, îmbrăcămintea, lecțiile de muzică și banii pentru concediu". Cât de puțin ar trebui să contribuie și el la întreținerea fiicelor lui, "măcar câte 5 mii de lei de copil", crede Elena. Dar Vincențiu vede lucrurile altfel. Deja a amenințat-o de mai multe ori că nu va mai lua copiii, dacă îl obligă să plătească. Mai nou, i-a spus că s-a gândit la o altă soluție: "M-a anunțat că are de gând să ceară la tribunal custodie deplină, să ia fetele la el și atunci am să-i plătesc eu lui pensie alimentară".
Războaiele între părinți îi ucid sufletește pe copii. Dispariția tatălui atât de iubit, de care le este dor, deși n-au curaj să mărturisească. Vorbele urâte pe care mama abandonată le spune întruna pe seama lui. Dorul de serile liniștite și de vacanțele în care părinții se mai țineau, tandru, de mână, când se plimbau. Tata care te ia pe umeri, mama care îți prinde o floricică în păr. Nu există suferință mai mare pentru un copil decât divorțul părinților. O suferință marcată de dor, dar și de rușinea de-a crește alături de copii cu ambii părinți. Poate că psihologii ar trebui să își spună și ei cuvântul când e vorba de relația tată-copil... Obligațiile paternale nu se rezumă doar la bani și la întâlniri. Copiii au nevoie în primul rând de afecțiune. Când ea lipsește, sufletul lor și întreaga viață se formează greșit. Lipsa iubirii în anii copilăriei este o suferință fără sfârșit.
DINA BRAN
Foto: DREAMSTIME