Unde a fugit tata?

Dia Radu
- Schimbă scutecele copiilor, le veghează primii pași, îi duc în parc și împing căruciorul, însă dacă intervine un divorț, se fac nevăzuți -

90% dintre părinții singuri sunt femei

Li se spune "tați de tip nou" și sunt bărbații ce nu se mulțumesc cu rolul de fi­nan­ța­tori ai fa­miliei, ci se implică și emoțio­nal în creșterea co­piilor. Dar cât se poate conta pe acești oameni atunci când împrejurările se schimbă? Ră­mân ei "tați de tip nou" și după des­părțirea de mama copilului lor? E de ajuns să aruncăm o privire în jur, ca să ne punem întrebări în această privință. Și nu ne referim aici la in­divizii cu obrazul gros, care își iau tăl­pă­șița de lângă co­piii lor imediat ce se pro­nunță divorțul. Oricum, aceș­tia par să nu mai fie la modă. Dim­po­trivă, ne gândim la o sumedenie de bărbați sim­patici, care și-au dorit să aibă copii, eventual au frec­ventat și cursuri pen­tru viitorii pă­rinți, și-au ținut bebelușii în brațe, i-au plimbat în parc, iar câțiva ani mai târ­ziu au mers cu ei la locul de joacă și i-au dat în scrânciob sâmbătă dimineață, în vreme ce soția a intrat în acel con­ce­diu prelungit de ma­ter­nitate, pentru a prelua par­­tea cea mai consis­tentă din îndatoririle fa­miliale. E aranja­mentul tradițional, pe care îl ac­cep­tă de comun acord majoritatea cuplurilor mo­derne.
Când căsnicia eșuează, copiii rămân în grija persoanei celei mai apropiate de ei, care este de re­gulă mama: 90% dintre părinții singuri sunt femei.
În timp ce mamele se stră­duiesc, chiar și după despărțire, să-și crească în condiții cât mai bune copiii, numeroși tați par să considere paternitatea o calitate opțională. Atunci când ea devine inco­modă, obositoare sau prea costisitoare, când obli­gațiile pe care și le-au creat în trecut le com­plică noul start spre viitor, ei se sustrag, pur și simplu, de la an­gajamentele ce s-au transformat într-o po­vară: plătesc pensie alimentară atât cât socot de cuviință, își anu­lează întâlnirile cu copiii, pre­textând că a in­tervenit ceva neprevăzut, iar când își fac datoria față de odraslele lor, așteaptă, în schimb, din partea mamelor, do­vezi de recunoș­tință și toleranță.
Iată o scenă tipică. Soțul di­vor­țat și-a fă­cut apariția cu o în­târ­ziere de două cea­suri și așteap­tă la ușă ca băiețelul lui de cinci ani să fie pregătit de plecare. Între timp, mama copilului îl aude oftând în te­lefonul mobil: "Nu, dragă, n-am timp, tre­buie s-o fac pe baby-sitter-ul". Ar pu­tea fi o glu­mă, dacă n-ar fi atât de tristă. E mai curând o recunoaștere in­vo­luntară a pro­priei uscăciuni sufle­tești. Mama ră­masă acasă îl judecă aspru: "Într-adevăr, se ocu­­pă de fiul lui din când în când, însă nu­mai din cauză că imaginea pe care și-a fă­cut-o des­pre sine nu-i per­mite să se com­­­promită definitiv. Teama de a nu fi pri­vit ca un ticălos de modă veche e mai mare de­cât dorința lui de a fugi de răspundere".

Războiul banilor

Dincolo de sentimente rănite și reproșuri, statisticile ne pun în față o oglindă ce-ți dă fiori: în Eu­ropa, două căsnicii din trei se încheie prin­tr-un divorț. "După des­părțirea părinților, apro­xi­ma­tiv un sfert din copii rămân în strân­să le­gă­tură cu tatăl, care își duce via­ța separat. La circa o treime din copii, con­tactul e total întrerupt".
La aceasta se mai ada­ugă și lupta pentru bani. În Germania, de exem­plu, în anul 2017, statul a ținut loc de tată pentru aproape 500.000 de co­pii, cărora le-a plătit 922 milioane de euro drept cheltuieli de în­tre­ținere. Conside­rente ți­nând de protecția da­telor per­so­nale împiedică ins­ti­tu­țiile centrale ale statului să țină o evi­dență a taților care nu achită pen­sie alimentară sau oferă o sumă modestă, cu toate că ei câștigă suficient. Însă esti­mările socio­logilor depășesc 50%.
Sunt cifre revoltă­toa­re, care, din păcate, se perpetuează an de an, cu modificări negli­jabile. Ele demons­trea­ză că, deși avem nu­me­roși "tați de tip nou", ma­joritatea băr­ba­ților divorțați con­tinuă să se în­­grijească într-o măsură nesa­tis­fă­că­toare, atât afectiv, cât și financiar, de acele fi­ințe care îi iubesc ne­con­­diționat și pen­tru care prezen­ța lor e in­dis­pen­sabilă și de ne­înlocuit. Ci­frele ne pre­zintă sta­rea de lucruri, fără să ne-o explice. Cum se poa­­te întâmpla una ca asta? Cum îi lasă inima pe unii oameni să facă așa ceva? Să fie, în pri­mul rând, vina ma­melor înverșunate, care le iau taților și ultimul bănuț din buzunar, dar nu suportă ca ei să aibă o relație cu copilul - după cum acuză apărătorii fer­venți ai cauzei bărba­ților?
Și nu se poate spune că n-ar avea par­țial dreptate: exis­tă și fe­mei care se fac luntre și pun­te ca să-și alunge cu totul fostul soț din viața copiilor. După cum există și tați mai atenți și mai grijulii decât mamele. Sunt și cupluri divorțate, un­de cei doi își îm­part atât de echitabil înda­toririle de întreți­ne­re și educație a copiilor, între ei funcționând un parteneriat real, încât ar putea constitui un exem­plu de urmat pentru destule pe­rechi căsătorite. Din păcate, majoritatea taților nu se simt da­tori să-și asume răspunderea în mod serios și pe termen lung. Tații care nu se do­ve­desc a fi la înălțimea misiunii lor de părinți, ratând, fie într-o direcție, fie pe toată linia. Fără îndoială, aceasta este una dintre cauzele im­por­tante ce împing în jos rata natalității, în condițiile în care nici serviciile sociale acordate mamelor nu pot suplini absența capului familiei. Tinerele femei vor gândi astfel: "Dacă relația mea se destra­mă, e foarte po­sibil să ajung în situația de a crește mai mult sau mai puțin sin­gură copiii pe care i-am fă­cut împreună".

Lacrimi grele

Nu trebuie să fii mamă ca să te revolte atitu­di­nea unui om ca­re refuză pro­priilor copii acel lucru de care ei au disperată nevoie, atunci când iubirea dintre părinții lor s-a stins - și anume, garanția că vor fi ocro­tiți și îngrijiți în conti­nuare. Cum să înțelegi comportamentul unui tată care își părăsește parte­nera de dragul altei femei, tocmai în momentul când ea ar avea mai mare nevoie de sprijinul lui pen­tru cei doi micuți de acasă: un bebeluș și un prichindel de câțiva anișori. Sau un caz real, care ne-a fost relatat, nu demult, într-o scri­soare sosită pe adresa re­dacției: un bărbat care părea să fie un tată iubitor, le dă uitării pe fiicele sale, după despărțire. Vre­me de zece ani, el a trăit zi de zi alături de cele două fetițe, le-a pregătit sand­vișurile, s-a jucat cu ele, le-a mângâiat și a avut grijă să nu le lipsească nimic. Apoi a plecat în străinătate, cu noua lui parteneră, și de atunci a luat din ce în ce mai rar legătura cu ele, a început să nu-și mai amintească nici zilele lor de naștere. Avem de-a face aici cu un model de ticăloșie mas­culină.

Copilul, mai presus de orice!

"Bărbații trebuie să învețe cum să poarte de grijă co­pi­ilor", atrag atenția sociologii. A purta de grijă unui copil înseam­nă să nu uiți nicio clipă că ne­voile lui sunt cele mai impor­tante. Așadar, ceea ce au de în­vățat bărbații este să acorde mai multă importanță copilului decât propriei persoane. Iar aceasta nu pare să le fie toc­mai la înde­mână multora dintre ei. Poate pentru că ei înșiși au avut tați care au pus mai mult preț pe libertatea perso­nală sau pe o parteneră nouă, decât pe fiul lor. Sau pentru că, oricât de dră­gălași ar fi, copiii sunt și obo­sitori.
În ultimii ani, și la in­sistențele so­cietății civi­le, drepturile taților divorțați au fost nu numai recu­noscute, dar și lărgite. În prezent, ei au dreptul de a se implica în creș­terea co­piilor, chiar și împo­triva voinței fostei soții. Aseme­nea legi sunt corecte și binevenite pen­tru copiii ai căror tați au în mod serios intenția de a-și asuma res­pon­sa­bilitatea pentru soarta lor. Însă ele apar ca o ironie ama­ră în ochii femeilor care nu pri­mesc de­loc sau aproape deloc spri­jin de la tatăl copilului lor. De­sigur, nu toți tații sunt așa. Ori­cum ar fi, sunt mult prea mulți.


Un caz

O suferință fără sfârșit


Într-o seară, în urmă cu doi ani, Elena s-a hotărât să-și ia soțul la întrebări. Într-un târziu, el n-a avut încotro și a recu­noscut ceea ce ea bănuia de mult: se îndrăgostise de o altă femeie. Fiica lor mai mare avea pe atunci patru ani, cea mică abia șapte luni.
Elena tocmai reîncepu­se să lucreze. La fel ca după prima naștere, preferase să nu-și prelun­gească mai mult concediul de maternitate, ci să revină repede la postul ei de funcționar ad­mi­nistrativ. Vincențiu, an­gajat la un birou de ar­hi­tectură, nu câștiga în­de­a­juns pentru a întreține fa­milia, pri­mea prea pu­ține comenzi, în schimb, avea mai mult timp disponibil de­cât alți tați. "De două ori pe săp­tămână, el scotea fetele de acasă, le ducea la plim­bare și se jucau îm­pre­ună. Asta îi plăcea să facă. În schimb, drumurile la me­dic, la balet, la bunici, că­deau în sarcina mea". Abia după despărțire, Ele­na și-a dat seama: "Asta a fost la noi împăr­țirea rolu­rilor. De-o parte eu, care mă sim­țeam răspunzătoare pen­tru toate și credeam că am datoria să fiu mereu puternică. De cealaltă parte el, cu com­ple­xele lui de in­fe­rioritate, inteligent și fer­mecător, dar în niciun caz omul care să-și asume bărbătește o răspun­dere - nici măcar pentru sine".
La câteva săptămâni după ce mărturisise aven­tura, dar nu-i pu­sese capăt, Elena i-a cerut so­țului ei să plece. Vincențiu s-a mutat la prietena lui. Elena a rămas singură, cu doi copii mici, un serviciu cu normă întreagă și o nedumerire, la care nu găsea răspuns: cum de ajun­seseră în ase­menea situație? A trebuit să în­ceapă o terapie la psi­holog. Astăzi spune: "Faptul că s-a îndră­gostit am fost ne­voită să-l accept și l-am depășit, n-ai ce-i face, se întâmplă. Dacă m-a părăsit, probabil că asta era pen­tru el singura cale de a ieși din rolul unui bărbat care se simte inferior. Însă ceea ce mă înfurie și acum este modul cum duce mai departe conflictul dintre noi, pe seama copiilor".
După mutare, Vincențiu și-a limitat contac­tele cu fiicele lui, la o seară sau două pe săptă­mână, când trecea pe la ele și le citea o poveste de "noapte bună". Elena l-a rugat să le ia câteo­dată la el peste noapte, ca să se poată și ea odih­ni. Răspunsul lui: "În privin­ța asta nu te pot ajuta".
A durat mai mult de un an, până ce Vincențiu s-a îndu­plecat să ia copiii să doarmă la el. Într-una din primele nopți convenite ast­fel, el sună la ușă, la ora unu. I-o aducea Elenei înapoi pe mezi­nă, care la data aceea avea doi ani: "Pur și simplu, nu vrea să adoarmă fără tine". În ultima vreme, "tatăl de tip nou" se ocupă de copii o după-amiază pe săptă­mână (dacă îi convine lui). Dacă nu, dă telefon și anu­lează. "Sunt sigură că vrea să fie un tată bun, copiilor le pla­ce să meargă la el. În același timp, insistă că îmi face mie o fa­voare cu asta". Extrem de difi­ci­lă este însă și acum tema pensiei alimen­ta­re. "De câ­te ori o aduc în discuție, îmi re­pro­­șează ime­diat că cer prea mult. Crede că eu întorc banii cu lo­pata și o ține morțiș, că de dra­gul meu a renunțat el la succes. Dar nici mie nu-mi rămâne cine știe ce, după ce scad din salariu cheltuielile casei, mâncarea, îm­bră­că­mintea, lec­țiile de mu­zică și banii pentru con­cediu". Cât de puțin ar tre­bui să contri­buie și el la întreți­ne­rea fiicelor lui, "măcar câte 5 mii de lei de copil", crede Elena. Dar Vin­cențiu vede lucru­rile altfel. Deja a amenințat-o de mai multe ori că nu va mai lua copiii, dacă îl obli­gă să plă­tească. Mai nou, i-a spus că s-a gân­dit la o altă soluție: "M-a anunțat că are de gând să cea­ră la tribunal custodie deplină, să ia fetele la el și atunci am să-i plătesc eu lui pensie ali­men­tară".
Războaiele între părinți îi ucid sufletește pe copii. Dispariția tatălui atât de iubit, de care le este dor, deși n-au curaj să măr­turisească. Vor­bele urâte pe care mama aban­donată le spu­ne întruna pe seama lui. Dorul de serile li­niștite și de vacanțele în care părinții se mai țineau, tan­dru, de mână, când se plim­bau. Tata care te ia pe umeri, mama care îți prinde o floricică în păr. Nu există suferință mai mare pentru un copil decât divorțul părin­ților. O suferință marcată de dor, dar și de rușinea de-a crește alături de copii cu am­bii pă­rinți. Poa­te că psi­hologii ar trebui să își spună și ei cu­vân­tul când e vorba de relația ta­tă-copil... Obliga­țiile paternale nu se rezumă doar la bani și la întâlniri. Copiii au nevoie în pri­mul rând de afecțiune. Când ea lipsește, sufletul lor și în­trea­ga viață se formează greșit. Lipsa iubirii în anii copilăriei este o su­fe­rință fără sfârșit.

DINA BRAN

Foto: DREAMSTIME