Chitariştii din faţa blocului
- Fiind primul tău interviu în "Formula AS", am să te rog să ne povesteşti ce te-a îndreptat spre muzică, cum ai pus mâna pe chitară?
- Nimeni din familia mea nu a avut vreo legătură cu muzica. Însă aveam în casă un pick-up şi o mână de discuri, între care-mi amintesc unul de 45 de turaţii, cu Louis Armstrong, şi unul cu un italian, Remo Germani. Îi cântam piesele fără să înţeleg nimic din texte. La chitară am ajuns "din cauza anturajului", asta-i o expresie ce mi se pare amuzantă. Am copilărit în cartierul Berceni, toată ziua eram în Parcul Tineretului, iarna ne dădeam cu săniile de pe deal direct pe lacul îngheţat, fiecare zi era o aventură. Apoi, când ne-am mutat la bloc, în alt cartier, era mai mult timp de stat în casă. Citeam înspăimântător de mult, fără vreo selecţie, rămâneam singur cu biblioteca şi citeam ce-mi pica în mână. Pe lângă asta, seara, în faţa blocului, apăreau vecinii mai mari ca mine, cu câte o chitară. Eram fascinat! De la ei am ascultat prima oară muzică rock, cu ei am mers la concerte. Ultimul concert Sfinx, înainte să plece Dan Andrei Aldea din ţară, la Sala Polivalentă, m-a dat pe spate. Ce muzică, ce lumini!
- Prima chitară?
- N-am avut restricţii acasă, dar nici încurajări. Mama nu avea posibilităţi să-mi cumpere chitară, aşa că m-am descurcat. În vacanţa de iarnă din clasa a zecea, mă trezeam cu noaptea-n cap şi mergeam la lucru, la sere-n Militari. În două săptămâni, am strâns bani de chitară, o chitară proastă, vai de ea. Dar aveam chitară! Am învăţat acordurile (până prinzi corzile fără să-ţi zbârnâie, nu-i uşor). Dar progresul e uluitor de rapid când îţi doreşti cu adevărat. Atmosfera era foarte prietenoasă între vecinii mai mari, fiecare voia să-l înveţe pe celălalt ce ştia, "Ia uite ce ştiu eu, am ascultat pe discul Semnal M, aşa făcea Iuliu Merca". Nu era ca acum, să vezi clipuri pe internet, unde trebuie să pui degetele şi gata, ai învăţat piesa. Puneai discu, tată, şi iar îl puneai, până îl făceai franjuri. Lipsa de mijloace tehnice dezvoltă urechea şi instinctele. Îmi amintesc că poziţia pick-up-ului familiei, o adevărată piesă de mobilier, din lemn, aşezat pe studio, era improprie unor astfel de experimente muzicale. Ca să tot revin la un pasaj dintr-o piesă până o învăţam, trebuia să stau în genunchi, căţărat pe pat şi să manevrez de acolo braţul pick-up-ului. Pe atunci, nu era o problemă, acum mi se pare atât de hilar!
- Ai cântat în formaţia liceului?
Alături de Zoly Andras
- Aveai în gând să ajungi muzician profesionist?
- Rockul este o modalitate excepţională de a-ţi consuma energia pe care-o ai la acea vârstă. Te direcţionează către o zonă culturală, îţi pune creierul în mişcare. Dar a fost cale lungă până să devin profesionist. După ce-am terminat liceul, am mers la muncă, la fabrică, strungărie, freză, nu mi-e deloc ruşine cu ce-am făcut acolo, se lucra bine, la milimetru, se muncea serios. Lucram la blocul motor pentru camioane mari. Cum aveam timp liber, citeam şi cântam la chitară. Chitara prindea bine la socializare, la interacţiunea cu fetele, cântai "Hotel California" sau o piesă Smokie, se topeau. Era un lucru obişnuit să-ţi iei chitara şi să strângi gaşcă în Parcul Icoanei sau pe Temişana. Trăgeam spre centru, în cartiere domneau golanii, nu le plăcea să treci pe acolo, umblam cu spray-ul de gândaci la mine, pentru apărare. Îmi trecea mie prin cap să ajung să trăiesc din muzică, dar la vremea aceea, variantele erau să cânt la restaurant şi la nunţi. Am încercat eu din fiecare, dar nu prea mi se potriveau.
- După fabrică, am lucrat în presă, mai întâi ca tipograf, apoi ca secretar de redacţie. Acolo l-am cunoscut pe saxofonistul de jazz Mihai Iordache, am încercat ceva împreună, n-a ţinut, dar atunci când s-a format o nouă trupă, m-a chemat şi pe mine. Repetam la mine-n apartament, eram un pic paranoici, închideam bine ferestrele să nu ne fure cineva ideile. Un avantaj a fost că veneam din medii diferite. Zoli, profesor de engleză, cu ideile lui, nu părea a avea legătură cu Mihai, saxofonistul de jazz, şi cu Emil, rockerul cu plete, venit din mediul proletar. Însă împreună făceam ceva ce niciunul n-ar fi făcut dacă l-ai fi lăsat singur. S-a întâmplat un fapt pe care nu l-am mai întâlnit la alte trupe: toleranţă maximă la ideile celorlalţi. "Ce vrei, jazz? Ia suflă-n saxofon să auzim. O bossa nova la pian? Dă-i înainte, că-i mişto! Un distors la chitară? Frumos, bagă!". De obicei, din cauza egourilor, într-o trupă nu apuci bine să zici ce idee ai, că şi apar criticile. Noi porneam de la ideea că celălat are dreptate şi încercam să facem cântecul. Cred că aşa ar trebui făcut nu doar în muzică, ci şi în societate, că la mentalitatea de "Gigi Contra" suntem primii.
- Îmi amintesc de primul concert Sarmalele Reci pe care l-am văzut, în primăvara lui 1994, la Teatrul "Ion Creangă". Eraţi o apariţie atât de inedită, acidă, haioasă, plină de vervă, experimentaţi mult...
- Da, era o perioadă în care experimentele erau bine venite, nu se ajunsese la şablonarea din zilele noastre, când oamenii îşi doresc clişee. Aveam, la concertele noastre, actori pe scenă, ce făceau pantomimă... Ne-am bucurat de suportul intelectualităţii, pentru că textele erau isteţe, iar muzica, originală. A lansa o trupă-i un lucru foarte dificil. N-ajunge să fii bun, să ai personaje carismatice, n-ajunge nimic. Trebuie să ai acel "ceva", şi să te afli într-un moment. Iar noi am avut şansa asta.
Cu Zoli, la bine şi la rău
Trupa "Casor 604"
- Zoli-i un om înţelegător, cu care poţi discuta, un tip pozitiv. Nu dă înapoi niciodată, şi asta ne-a făcut să funcţionăm împreună. Nu că n-am fi avut şi noi divergenţe, păreri total contrarii, dar asta nu a afectat trupa. Avem chiar şi variante de duet, concerte acustice cu el la pian şi eu la chitară. Am trecut prin multe suişuri şi coborâşuri, ni s-a întâmplat ca într-o seară să cântăm în Piaţa Constituţiei, în faţa a 20.000 de oameni, şi peste câteva zile, să avem 20 de spectatori într-un club. Nici nu ne-am clintit, am mers înainte, consecvenţi. Sunt şi oameni ce au urât această trupă, dar cei ce au iubit-o au iubit-o cu adevărat, iar asta-i foarte important. Astfel s-a ajuns să nu se poată face o istorie a rockului românesc, de după 1990, fără a se menţiona şi Sarmalele Reci.
"Cântecul să fie cântec"
- A fost o surpriză să te văd solist vocal în trupa Castor 604...
- Da, prietenul meu Alex Nichiforov mi-a sugerat că poate n-ar fi rău să-mi pun la bătaie experienţa muzicală şi în alt stil. Bine, hai să facem o trupă! Eu am crezut că vor veni câţiva tineri vânoşi, un solist frumuşel, cu priză la public, dar iată-mă şi la voce, în această trupă de prieteni. Am cântat o piesă din "Vrăjitorul din Oz" la un concert Castor 604 şi a fost bine primit.
- Cânţi în două trupe, faci muzică pentru teatru de păpuşi, la 45 de ani te-ai apucat de tenis la modul serios. Cum îţi găseşti energia pentru toate astea?
- Fac muzică, sport, citesc, am redescoperit mandolina şi cânt mult la ea, sunt curios în continuare, toate astea mă fac să mă simt bine. Iar conştientizarea acestei stări de bine dă un efect ca reverberaţia chitarei, mă face să mă simt şi mai bine, să capăt noi energii.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
