După evenimentele din '89, când casa bunicului a scăpat de la o demolare iminentă, soarta a hotărât să ne mutăm de la bloc în casa lui. Evident, noi, adică noii proprietari, ne-am mutat cu pretenţii şi am început reconstrucţia, refacerea şi reamenajarea noului nostru cămin. În acest iureş, a fost nevoie şi de ajutoare. Unul dintre ele a fost vecinul de peste drum, un pensionar simpatic, care venea însoţit de un căţel lăţos, pe care îl chema Mugurel. Ce m-a impresionat de la prima vedere a fost ţinuta lui majestuoasă, completată de o coadă stufoasă, pe care o flutura în vânt, mândru nevoie mare. Deosebit de prietenos şi de afectuos, ne însoţea, cu sau fără voia noastră, în toate deplasările. O dată, de exemplu, mama, care lucra la spitalul judeţean, a sesizat că cineva zgârie la uşa cabinetului. Când s-a uitat, era Mugurel. Venise de acasă în urma ei tiptil, să nu-l observe, ştiind că va fi trimis înapoi, ca şi altă dată. Dar cu aceste trimiteri acasă am avut într-o dimineaţă o revelaţie deosebită. Când plecam la şcoală, cu toată precauţia mea, la ieşirea pe poartă, el era mai iute ca mine şi, neavând încotro, îl lăsam să mă însoţească până la troleibuz. Dar aici începea marea confruntare. Eu voiam să-l trimit acasă, el voia să urce în troleibuz. Făceam şi eu ce am văzut la alţii: băteam cu piciorul în pământ să-l sperii, el nimic; mă făceam că iau o piatră şi vreau să-l lovesc, el nimic, până când, o dată, m-am aplecat asupra lui şi l-am mângâiat duios, ca totdeauna, spunându-i: "Te rog, du-te acasă, nu te pot lua cu mine" şi, spre marea mea uimire, s-a întors cuminte şi a plecat. Din ziua aceea, l-am iubit mai mult ca până atunci şi am început să fiu mai atent cu el. Nu mai căutam să-mi impun propriile dorinţe (stai jos, adu, la picior etc.) nedemne de o democraţie, ci îl ascultam şi pe el când mă lătra şi căutam să înţeleg ce vrea să-mi spună. Şi surpriza a fost enormă. Am dedus că prietenul meu are calităţi paranormale, ghicind gândurile. De la refuzul de a mai merge înapoi la vecinul (care, uneori, mai uita de el) - intuind, probabil, că la noi viitorul este mai sigur -, a preluat zicala că norocul este aşa cum şi-l face omul, şi-a părăsit stăpânul şi s-a instalat în casă la noi.
Într-o noapte, a început să latre furios. Neavând precedent, nu am înţeles ce vrea, până când, peste câteva minute, am văzut în curtea casei un hoţ. Revăzând filmul, ne-am dat seama că a intuit intenţia hoţului, când încă acesta era la cel puţin 100 de metri de casă. Telepatie? Dintre multele ocazii când ne-am dat seama că citeşte gândurile, aş mai vrea să menţionez una. O dată, a venit în curte un vecin, faţă de care căţelul nostru se arătase prietenos până atunci. De această dată însă, l-a lătrat furios şi chiar s-a repezit la el. Am fost nedumeriţi de atitudinea lui, până când am observat că vecinul ne şterpelise ceva. De atunci, nu i-a mai fost în graţii.
Situaţii ca acestea, când câinele prevedea anumite împrejurări sau ne citea gândurile, au fost mai multe în decursul anilor, ele uimindu-ne de fiecare dată şi confirmându-ne ideea că este mai bine să-l ascultăm şi să-l înţelegem, decât să ne impunem autoritatea. Multe am avut de învăţat de la el în decursul anilor, inclusiv acte de omenie şi de caritate. Ultima lui atitudine, care m-a emoţionat şi pe care o practică, ştiind şi văzând că îl înţelegem, este când vrea să urce sau să coboare scările. Ajuns la o vârstă matusalemică - după socotelile noastre are 23-24 de ani -, nu mai poate urca sau coborî, şi atunci ne latră scâncit, într-un fel duios şi tânguitor, ca să-i venim în ajutor. Nu este bucurie mai mare pentru noi decât să ştim că putem să-i întoarcem serviciile pe care ni le-a făcut, luându-l în braţe şi ducându-l în grădiniţa cu flori. Acum am înţeles mai bine şi versurile lui Arghezi: "De vreo şase ani sau şapte/ ochii-i zac peceţi de noapte/ şi-ngropat în gol cu totul/ cată cu nasul şi botul".
MIHAI D. - Braşov
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
