Fiindcă începe sezonul vacanţelor şi mi-ar plăcea să cred că răgazul pentru lectură creşte, vă propun acest volum de proze scurte care n-au cum să nu placă oricui. Autoarea lui, scriitoarea americană Lucia Berlin (1936-2004) a fost considerată o revelaţie abia cu această masivă selecţie de 43 de povestiri, editată la 11 ani după moarte, deşi în timpul vieţii mai publicase câteva volume şi colaborase cu proze la reviste, iar în lumea literară americană nu era chiar o necunoscută. Dar abia antologia postumă făcută de prieteni literaţi a dat măsura unui talent ieşit din comun (s-a folosit, alături de numele ei, chiar atributul genială). Mai toate povestirile ei sunt de inspiraţie autobiografică, scrise cu o simplitate şi o limpezime uimitoare, dublate de ştiinţa construcţiei concise, a ritmului alert şi a tăieturii finale - toate dificil de obţinut pe spaţiul câtorva pagini. Surse pentru a povesti ceea ce ştia din propriile experienţe nu i-au lipsit, căci Lucia Berlin a avut o viaţă aventuroasă şi complicată. Născută în Alaska, unde lucra pe atunci tatăl specialist în minerit, şi-a trăit adolescenţa în Chile, unde a dus o viaţă îmbelşugată fiindcă tatăl se îmbogăţise. Fata, suferindă de scolioză şi nevoită să poarte un corset rigid, a studiat apoi la Universitatea din New Mexico şi chiar din primul an s-a măritat cu un sculptor, cu care a avut doi băieţi. Despărţită de el, s-a recăsătorit cu un pianist de jazz, cu care s-a mutat la New York, dar l-a părăsit şi pe acesta pentru un al treilea soţ, Buddy Berlin, cu care a locuit în Mexic şi a avut încă doi fii. Nici această căsnicie n-a durat fiindcă Buddy devenise dependent de droguri. Aşa că Lucia alege să-şi crească singură cei patru copii în California şi pentru asta lucrează ca profesoară, centralistă, funcţionară într-un spital şi infirmieră, femeie de serviciu la persoane mai înstărite. Schimbă des slujbele din cauza alcoolismului (şi mama, şi bunicul matern fuseseră alcoolici, ceea ce o marcase în copilărie şi făcuse dificile relaţiile cu ei). Abia pe la mijlocul anilor '90, câştigând lupta cu dependenţa, ajunge datorită unor prieteni, scriitor rezident la Universitatea Colorado, unde ţine şi cursuri, deşi sănătatea tot mai degradată o face să poarte o mască de oxigen. În anul 2000 se alătură fiilor ei la Los Angeles şi continuă să scrie până la moarte. Oraşele în care a locuit, mediile sociale diverse pe care le-a cunoscut, raporturile şi sentimentele dintre oameni - sunt subiectele acestor povestiri care par întru totul adevărate, nu se simte că relatarea implică decupaje şi reconfigurări. Ea însăşi spunea: "Exagerez mult şi amestec ficţiunea cu realitatea, dar de minţit, efectiv, nu mint niciodată". Cu o formă bine controlată, un narator la persoana I şi detalii neaşteptate pe care privirea pătrunzătoare le surprinde, nuvelele şi schiţele transgresează uneori realul în fulguraţii de absurd, mister, simbolism, fără să-şi piardă nici cursivitatea, nici efervescenţa emoţională. Felul cum povesteşte Lucia Berlin despre suferinţă şi moarte, dar şi despre compasiune, bunătate, frumuseţe face ca aceste proze de o naturaleţe măiestrit obţinută să fie o experienţă de lectură extraordinară.
Selecţia "Formula AS"
* Lucia Berlin, "Manual pentru femei de serviciu", prefaţă de Lydia Davis, introducere şi ediţie de Stephen Emerson, traducere de Ioana Miruna Voiculescu, Editura ART (tel. 021/224.01.30), 600 p.
Fiindcă începe sezonul vacanţelor şi mi-ar plăcea să cred că răgazul pentru lectură creşte, vă propun acest volum de proze scurte care n-au cum să nu placă oricui. Autoarea lui, scriitoarea americană Lucia Berlin (1936-2004) a fost considerată o revelaţie abia cu această masivă selecţie de 43 de povestiri, editată la 11 ani după moarte, deşi în timpul vieţii mai publicase câteva volume şi colaborase cu proze la reviste, iar în lumea literară americană nu era chiar o necunoscută. Dar abia antologia postumă făcută de prieteni literaţi a dat măsura unui talent ieşit din comun (s-a folosit, alături de numele ei, chiar atributul genială). Mai toate povestirile ei sunt de inspiraţie autobiografică, scrise cu o simplitate şi o limpezime uimitoare, dublate de ştiinţa construcţiei concise, a ritmului alert şi a tăieturii finale - toate dificil de obţinut pe spaţiul câtorva pagini. Surse pentru a povesti ceea ce ştia din propriile experienţe nu i-au lipsit, căci Lucia Berlin a avut o viaţă aventuroasă şi complicată. Născută în Alaska, unde lucra pe atunci tatăl specialist în minerit, şi-a trăit adolescenţa în Chile, unde a dus o viaţă îmbelşugată fiindcă tatăl se îmbogăţise. Fata, suferindă de scolioză şi nevoită să poarte un corset rigid, a studiat apoi la Universitatea din New Mexico şi chiar din primul an s-a măritat cu un sculptor, cu care a avut doi băieţi. Despărţită de el, s-a recăsătorit cu un pianist de jazz, cu care s-a mutat la New York, dar l-a părăsit şi pe acesta pentru un al treilea soţ, Buddy Berlin, cu care a locuit în Mexic şi a avut încă doi fii. Nici această căsnicie n-a durat fiindcă Buddy devenise dependent de droguri. Aşa că Lucia alege să-şi crească singură cei patru copii în California şi pentru asta lucrează ca profesoară, centralistă, funcţionară într-un spital şi infirmieră, femeie de serviciu la persoane mai înstărite. Schimbă des slujbele din cauza alcoolismului (şi mama, şi bunicul matern fuseseră alcoolici, ceea ce o marcase în copilărie şi făcuse dificile relaţiile cu ei). Abia pe la mijlocul anilor '90, câştigând lupta cu dependenţa, ajunge datorită unor prieteni, scriitor rezident la Universitatea Colorado, unde ţine şi cursuri, deşi sănătatea tot mai degradată o face să poarte o mască de oxigen. În anul 2000 se alătură fiilor ei la Los Angeles şi continuă să scrie până la moarte. Oraşele în care a locuit, mediile sociale diverse pe care le-a cunoscut, raporturile şi sentimentele dintre oameni - sunt subiectele acestor povestiri care par întru totul adevărate, nu se simte că relatarea implică decupaje şi reconfigurări. Ea însăşi spunea: "Exagerez mult şi amestec ficţiunea cu realitatea, dar de minţit, efectiv, nu mint niciodată". Cu o formă bine controlată, un narator la persoana I şi detalii neaşteptate pe care privirea pătrunzătoare le surprinde, nuvelele şi schiţele transgresează uneori realul în fulguraţii de absurd, mister, simbolism, fără să-şi piardă nici cursivitatea, nici efervescenţa emoţională. Felul cum povesteşte Lucia Berlin despre suferinţă şi moarte, dar şi despre compasiune, bunătate, frumuseţe face ca aceste proze de o naturaleţe măiestrit obţinută să fie o experienţă de lectură extraordinară.
Fiindcă începe sezonul vacanţelor şi mi-ar plăcea să cred că răgazul pentru lectură creşte, vă propun acest volum de proze scurte care n-au cum să nu placă oricui. Autoarea lui, scriitoarea americană Lucia Berlin (1936-2004) a fost considerată o revelaţie abia cu această masivă selecţie de 43 de povestiri, editată la 11 ani după moarte, deşi în timpul vieţii mai publicase câteva volume şi colaborase cu proze la reviste, iar în lumea literară americană nu era chiar o necunoscută. Dar abia antologia postumă făcută de prieteni literaţi a dat măsura unui talent ieşit din comun (s-a folosit, alături de numele ei, chiar atributul genială). Mai toate povestirile ei sunt de inspiraţie autobiografică, scrise cu o simplitate şi o limpezime uimitoare, dublate de ştiinţa construcţiei concise, a ritmului alert şi a tăieturii finale - toate dificil de obţinut pe spaţiul câtorva pagini. Surse pentru a povesti ceea ce ştia din propriile experienţe nu i-au lipsit, căci Lucia Berlin a avut o viaţă aventuroasă şi complicată. Născută în Alaska, unde lucra pe atunci tatăl specialist în minerit, şi-a trăit adolescenţa în Chile, unde a dus o viaţă îmbelşugată fiindcă tatăl se îmbogăţise. Fata, suferindă de scolioză şi nevoită să poarte un corset rigid, a studiat apoi la Universitatea din New Mexico şi chiar din primul an s-a măritat cu un sculptor, cu care a avut doi băieţi. Despărţită de el, s-a recăsătorit cu un pianist de jazz, cu care s-a mutat la New York, dar l-a părăsit şi pe acesta pentru un al treilea soţ, Buddy Berlin, cu care a locuit în Mexic şi a avut încă doi fii. Nici această căsnicie n-a durat fiindcă Buddy devenise dependent de droguri. Aşa că Lucia alege să-şi crească singură cei patru copii în California şi pentru asta lucrează ca profesoară, centralistă, funcţionară într-un spital şi infirmieră, femeie de serviciu la persoane mai înstărite. Schimbă des slujbele din cauza alcoolismului (şi mama, şi bunicul matern fuseseră alcoolici, ceea ce o marcase în copilărie şi făcuse dificile relaţiile cu ei). Abia pe la mijlocul anilor '90, câştigând lupta cu dependenţa, ajunge datorită unor prieteni, scriitor rezident la Universitatea Colorado, unde ţine şi cursuri, deşi sănătatea tot mai degradată o face să poarte o mască de oxigen. În anul 2000 se alătură fiilor ei la Los Angeles şi continuă să scrie până la moarte. Oraşele în care a locuit, mediile sociale diverse pe care le-a cunoscut, raporturile şi sentimentele dintre oameni - sunt subiectele acestor povestiri care par întru totul adevărate, nu se simte că relatarea implică decupaje şi reconfigurări. Ea însăşi spunea: "Exagerez mult şi amestec ficţiunea cu realitatea, dar de minţit, efectiv, nu mint niciodată". Cu o formă bine controlată, un narator la persoana I şi detalii neaşteptate pe care privirea pătrunzătoare le surprinde, nuvelele şi schiţele transgresează uneori realul în fulguraţii de absurd, mister, simbolism, fără să-şi piardă nici cursivitatea, nici efervescenţa emoţională. Felul cum povesteşte Lucia Berlin despre suferinţă şi moarte, dar şi despre compasiune, bunătate, frumuseţe face ca aceste proze de o naturaleţe măiestrit obţinută să fie o experienţă de lectură extraordinară.
Alte articole din acest numar
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
