Şi cum aceştia creşteau, maturizându-se cu multe primăveri înaintea mea, eram veşnic în căutarea unui nou protejat. Năravul exprima (cred la vârsta de acum) dorinţa copilului orfan ce eram, de a-şi încropi o familie, de a-şi revărsa preaplinul afectiv asupra celor din preajmă, de a căuta şi găsi tandreţea, chiar şi la necuvântătoare.
Era într-o primăvară. Ouăle de sub cloşcă au fost sparte mai toate într-o singură noapte. Dimineaţa, ne-am trezit cu cojile împrăştiate şi cu turma de ghemotoace pufoase şi gălăgioase. Bunica a cules recolta într-o sită, a acoperit-o cu o cârpă moale şi a pus-o pe sobă, la căldurică. "Grădiniţa" piuia de mama focului, asurzindu-ne, iar cloşca se tot agita în cuibar, chemată de vocea... maternităţii. Rămăseseră sub ea trei ouă, care nu "cobâlţâiau", semn că erau cu puii în travaliu. Revenită de prin curte, bunica a mai vizitat o dată "sala de naşteri". A cules două mingiuţe aurii, după care a declarat procesul încheiat. A dus cloşca şi puii afară, la soarele palid de aprilie, a scos cuibarul, aruncând paiele la gunoi, a măturat şi a pus pelin în locul unde a fost clocitoarea. Gata! Plângeam cu sughiţuri, arătându-i bunicii oul rămas. Vedeam prin spărtura cojii un fragment de cioculeţ şi bobiţa ochiului. "Nu lua cloşca, uite, mai este un pui", o rugam. "Fără mama lui o să moară." Dar bunica le ştia pe ale ei. Am rămas cu oul clocit în mânuţe. Puiul pulsa, zbătându-se să intre în... viaţă, să vadă lumina cu amândoi ochii. Ca să-l ajut, rupeam câte o bucăţică din coajă. Apoi suflam spre el, să-i usuc pufuleţul şi să-l încălzesc. Nu ştiu cât l-am "moşit", tremurând de emoţie. Ştiu doar că în cele din urmă, m-am ales cu un pui frumos din cale afară. Şi pentru că era "al meu", l-am ţinut în sân, i-am dat să mănânce din mâncarea mea, l-am tot mângâiat şi l-am ţinut în poala rochiei, la soare, să-şi facă somnul.
După trei-patru zile de amor tête-à-tête, m-am plictisit şi am dus puiul la mama lui. Dar, vai: cloşca s-a înfoiat nerecunoscându-şi odrasla. Nici vorbă să-l accepte "în familie". "Na, vezi ce-ai făcut?", m-a luat bunica la rost. "Amu' să te faci tu cloşcă!" Era pedeapsă? Era binefacere? Aveam să aflu. Oricum, uşor nu era să fii mama unui pui, la numai zece ani. Dar n-am avut de ales. Îl hrăneam, în continuare, îl adăpam, îl culcam în cârpe, lângă perna mea. Mă îngreţoşam la curăţenie, când trebuia să arunc găinaţul şi să spăl "cearceafurile", dar asta era. Misiunea trebuia îndeplinită.
Ţin minte şi acum schimbările prin care trece un pui ca să devină găină: primele pene distincte la aripioare, apoi cele din codiţă, care-i indică şi rostul în viaţă: ori cocoş - boier pe garduri, ori ouătoare de rând, disciplinată. Urmează goliciunea de după lepădarea pufului, apoi tuleiele şi, spre final, îmbrăcămintea de pene. O, dar ce pene a scos puicuţa mea! Negre, stropite cu bulinuţe albe! Ultima modă! Se făcuse porumbacă. Şi pentru că mânca preferenţial din bucatele şi mânuţele mele, spre disperarea bunicii, a crescut şi mai repede decât fraţii, şi mai mare decât cloşca-mamă, care i-a fost vitregă.
Mult m-a certat şi m-a ironizat bunica pentru năravurile găinii mele. Nu se ducea la culcare, în poiată, decât ultima, şi doar condusă de mine. Cât eram la şcoală, tăifăsuia în limba ei, pe lângă poartă. Bucuroase de revedere, ne aşezam pe iarbă şi ne iubeam. Apoi mă urma în casă, unde luam prânzul. Abia mai târziu, trecea în rândul suratelor. Prietenia noastră se dovedea a fi pe durată nedeterminată. Mă aştepta să vin de la şcoală, şi după ce s-a instalat frigul. Era ca o santinelă. Numai că acum, de frig, trebuia s-o acopăr puţin cu fusta, ca s-o încălzesc. Într-o zi a rămas acolo mai mult. Mă gândeam că a adormit, ca atunci când era pui. Apoi, o simt că se ridică brusc şi... "cotcodac! cotcodac!". Mă ridic şi eu şi... la picioarele mele se afla un ou. L-am luat. Era gălbui, cald şi frumos, cum nu mai văzusem. Am alergat bucuroasă la bunica: "Uitaţi oul! Este al meu!".
Ouatul în poală, cum zicea bunica, a continuat. Numai că oul nu putea fi lăsat oriunde. Şi Porumbaca ştia asta. Cot-cot-cot-cot o auzeam şi ieşeam grabnic la întâlnire. Mă aşezam pe un scăunel, făcându-i cort cu fustiţa. Ouătoarea intra la întuneric şi, cât să citesc eu o lecţie la geografie ori la istorie, fapta era comisă. "Cot-codac!", anunţa şi pleca la suratele mai puţin prolifice.
A trăit Porumbaca mea câţiva ani buni. A fost şi cloşcă, a fost şi bolnavă. Eram lângă ea, şi la bine, şi la rău. Şi trăiam o fericire neîncăpătoare în cuvinte. Îmi dăruia mie şi numai mie oul ei. O iubeam chiar şi atunci când nu-l avea. Pentru că fabrica ei se mai şi oprea. Până într-o zi, când, venind de la şcoală, bunica mi-a spus că i s-a oprit inima. Cuţitul ştiu eu cui o făcuse... zamă. Am desluşit grozăvia şi i-am ameninţat pe făptaşi că n-o să mănânc carne de găină toată viaţa. Şi m-am ţinut de cuvânt.
MARIA F. - Cluj-Napoca
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
