Și cum aceștia creșteau, maturizându-se cu multe primăveri înaintea mea, eram veșnic în căutarea unui nou protejat. Năravul exprima (cred la vârsta de acum) dorința copilului orfan ce eram, de a-și încropi o familie, de a-și revărsa preaplinul afectiv asupra celor din preajmă, de a căuta și găsi tandrețea, chiar și la necuvântătoare.
Era într-o primăvară. Ouăle de sub cloșcă au fost sparte mai toate într-o singură noapte. Dimineața, ne-am trezit cu cojile împrăștiate și cu turma de ghemotoace pufoase și gălăgioase. Bunica a cules recolta într-o sită, a acoperit-o cu o cârpă moale și a pus-o pe sobă, la căldurică. "Grădinița" piuia de mama focului, asurzindu-ne, iar cloșca se tot agita în cuibar, chemată de vocea... maternității. Rămăseseră sub ea trei ouă, care nu "cobâlțâiau", semn că erau cu puii în travaliu. Revenită de prin curte, bunica a mai vizitat o dată "sala de nașteri". A cules două mingiuțe aurii, după care a declarat procesul încheiat. A dus cloșca și puii afară, la soarele palid de aprilie, a scos cuibarul, aruncând paiele la gunoi, a măturat și a pus pelin în locul unde a fost clocitoarea. Gata! Plângeam cu sughițuri, arătându-i bunicii oul rămas. Vedeam prin spărtura cojii un fragment de cioculeț și bobița ochiului. "Nu lua cloșca, uite, mai este un pui", o rugam. "Fără mama lui o să moară." Dar bunica le știa pe ale ei. Am rămas cu oul clocit în mânuțe. Puiul pulsa, zbătându-se să intre în... viață, să vadă lumina cu amândoi ochii. Ca să-l ajut, rupeam câte o bucățică din coajă. Apoi suflam spre el, să-i usuc pufulețul și să-l încălzesc. Nu știu cât l-am "moșit", tremurând de emoție. Știu doar că în cele din urmă, m-am ales cu un pui frumos din cale afară. Și pentru că era "al meu", l-am ținut în sân, i-am dat să mănânce din mâncarea mea, l-am tot mângâiat și l-am ținut în poala rochiei, la soare, să-și facă somnul.
După trei-patru zile de amor tête-à-tête, m-am plictisit și am dus puiul la mama lui. Dar, vai: cloșca s-a înfoiat nerecunoscându-și odrasla. Nici vorbă să-l accepte "în familie". "Na, vezi ce-ai făcut?", m-a luat bunica la rost. "Amu' să te faci tu cloșcă!" Era pedeapsă? Era binefacere? Aveam să aflu. Oricum, ușor nu era să fii mama unui pui, la numai zece ani. Dar n-am avut de ales. Îl hrăneam, în continuare, îl adăpam, îl culcam în cârpe, lângă perna mea. Mă îngrețoșam la curățenie, când trebuia să arunc găinațul și să spăl "cearceafurile", dar asta era. Misiunea trebuia îndeplinită.
Țin minte și acum schimbările prin care trece un pui ca să devină găină: primele pene distincte la aripioare, apoi cele din codiță, care-i indică și rostul în viață: ori cocoș - boier pe garduri, ori ouătoare de rând, disciplinată. Urmează goliciunea de după lepădarea pufului, apoi tuleiele și, spre final, îmbrăcămintea de pene. O, dar ce pene a scos puicuța mea! Negre, stropite cu bulinuțe albe! Ultima modă! Se făcuse porumbacă. Și pentru că mânca preferențial din bucatele și mânuțele mele, spre disperarea bunicii, a crescut și mai repede decât frații, și mai mare decât cloșca-mamă, care i-a fost vitregă.
Mult m-a certat și m-a ironizat bunica pentru năravurile găinii mele. Nu se ducea la culcare, în poiată, decât ultima, și doar condusă de mine. Cât eram la școală, tăifăsuia în limba ei, pe lângă poartă. Bucuroase de revedere, ne așezam pe iarbă și ne iubeam. Apoi mă urma în casă, unde luam prânzul. Abia mai târziu, trecea în rândul suratelor. Prietenia noastră se dovedea a fi pe durată nedeterminată. Mă aștepta să vin de la școală, și după ce s-a instalat frigul. Era ca o santinelă. Numai că acum, de frig, trebuia s-o acopăr puțin cu fusta, ca s-o încălzesc. Într-o zi a rămas acolo mai mult. Mă gândeam că a adormit, ca atunci când era pui. Apoi, o simt că se ridică brusc și... "cotcodac! cotcodac!". Mă ridic și eu și... la picioarele mele se afla un ou. L-am luat. Era gălbui, cald și frumos, cum nu mai văzusem. Am alergat bucuroasă la bunica: "Uitați oul! Este al meu!".
Ouatul în poală, cum zicea bunica, a continuat. Numai că oul nu putea fi lăsat oriunde. Și Porumbaca știa asta. Cot-cot-cot-cot o auzeam și ieșeam grabnic la întâlnire. Mă așezam pe un scăunel, făcându-i cort cu fustița. Ouătoarea intra la întuneric și, cât să citesc eu o lecție la geografie ori la istorie, fapta era comisă. "Cot-codac!", anunța și pleca la suratele mai puțin prolifice.
A trăit Porumbaca mea câțiva ani buni. A fost și cloșcă, a fost și bolnavă. Eram lângă ea, și la bine, și la rău. Și trăiam o fericire neîncăpătoare în cuvinte. Îmi dăruia mie și numai mie oul ei. O iubeam chiar și atunci când nu-l avea. Pentru că fabrica ei se mai și oprea. Până într-o zi, când, venind de la școală, bunica mi-a spus că i s-a oprit inima. Cuțitul știu eu cui o făcuse... zamă. Am deslușit grozăvia și i-am amenințat pe făptași că n-o să mănânc carne de găină toată viața. Și m-am ținut de cuvânt.
MARIA F. - Cluj-Napoca