De când mi-au apărut primele fire de păr alb, am început să privesc mai atent bătrânii. Lumânări mari, care se topesc şi, treptat, treptat, ajung mici, apoi se sting. Bătrânii sunt frumoşi sau urâţi, buni sau răi, folositori sau nefolositori, doriţi sau nedoriţi, iubiţi sau neiubiţi, singuri sau înconjuraţi de urmaşi.
Zilele trecute, am văzut un bătrân frumos şi totuşi sărac. Veşmintele adunate: pantalonii vechi ai nepotului, dimia neagră - amintire a vieţii lui de ţăran, basca neagră - cândva a unui soldat străin. Toate curate şi fără a face notă discordantă, purtate cu modestie, dar şi cu mândria omului sărac. Mâinile lungi şi albe se odihneau pe bara din faţa scaunului din tramvai. Era cald şi totuşi gulerul hainei era ridicat la spate. Soarele nu mai reuşea să-i încălzească fiinţa. M-a impresionat profund frumosul om bătrân din tramvaiul 27. Aspectul îl dovedea a fi un om bun. Era oare şi dorit şi iubit?! Bătrânul, frumosul bătrân din tramvaiul 27, a plecat mai departe cu misterul vieţii lui.
Gândind la bătrânii din familia mea, mi-am dat seama că pe bunica Profira, mama tatii, am cunoscut-o numai bătrână. Cu părul legat în tulpan, ochii albaştri şi pielea moale. După moartea bunicului a fost nedorită, neiubită şi a murit singură, cu toate că stătea cu fiul ei. Frumoasa ei amintire îmi este scumpă şi dragă.
Pe bunicul Ion mi-l aduc aminte în casa cu pământ pe jos, stând în scaun, avusese paralizie, cu părul alb, mustaţa albă, şi frumos-frumos, cu ochii veseli. Îi urmăream cu multă curiozitate degetele când îşi făcea ţigara subţire, pe care o fuma cu tot tabietul; şi totuşi, la bunicii mei nu mirosea a ţigară, ci a mere, pere, gutui, busuioc sau a var, după anotimp.
Bunicii mei, chiar dacă nu au fost răsfăţaţi, au fost respectaţi, şi în fiecare duminică erau înconjuraţi de copii, de nepoţi şi de soţiile lor. Mesele din curte, când florile de cireş se scuturau peste noi, sau când fructele, rod al toamnei, le împodobeau, sunt legate de copilăria mea cu fire trainice.
Bătrânii, cu copii sau fără, când nu mai au tovarăşi de vârsta lor, sunt condamnaţi la singurătate. Din nenorocire aşa este!
Copiii privesc în sus la părinţi. Părinţii privesc înainte, încrezători în viitor. Bunicii tineri se pun la dispoziţia copiilor să le uşureze viaţa şi sperând într-o mică recunoştinţă mai târziu, speriaţi de perspectiva singurătăţii la bătrâneţe. Iar străbunicii, împovăraţi de ani, de muncă, de singurătate şi de spaima faptului că nu mai sunt iubiţi şi doriţi, privesc în jos. Spre pământul care le va fi odihna veşnică.
Iubiţi-vă bătrânii! Când nu vor mai fi, în viaţa dumneavoastră se va face pustiu.
CATIANA P. - Bucureşti
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
