De când mi-au apărut primele fire de păr alb, am început să privesc mai atent bătrânii. Lumânări mari, care se topesc și, treptat, treptat, ajung mici, apoi se sting. Bătrânii sunt frumoși sau urâți, buni sau răi, folositori sau nefolositori, doriți sau nedoriți, iubiți sau neiubiți, singuri sau înconjurați de urmași.
Zilele trecute, am văzut un bătrân frumos și totuși sărac. Veșmintele adunate: pantalonii vechi ai nepotului, dimia neagră - amintire a vieții lui de țăran, basca neagră - cândva a unui soldat străin. Toate curate și fără a face notă discordantă, purtate cu modestie, dar și cu mândria omului sărac. Mâinile lungi și albe se odihneau pe bara din fața scaunului din tramvai. Era cald și totuși gulerul hainei era ridicat la spate. Soarele nu mai reușea să-i încălzească ființa. M-a impresionat profund frumosul om bătrân din tramvaiul 27. Aspectul îl dovedea a fi un om bun. Era oare și dorit și iubit?! Bătrânul, frumosul bătrân din tramvaiul 27, a plecat mai departe cu misterul vieții lui.
Gândind la bătrânii din familia mea, mi-am dat seama că pe bunica Profira, mama tatii, am cunoscut-o numai bătrână. Cu părul legat în tulpan, ochii albaștri și pielea moale. După moartea bunicului a fost nedorită, neiubită și a murit singură, cu toate că stătea cu fiul ei. Frumoasa ei amintire îmi este scumpă și dragă.
Pe bunicul Ion mi-l aduc aminte în casa cu pământ pe jos, stând în scaun, avusese paralizie, cu părul alb, mustața albă, și frumos-frumos, cu ochii veseli. Îi urmăream cu multă curiozitate degetele când își făcea țigara subțire, pe care o fuma cu tot tabietul; și totuși, la bunicii mei nu mirosea a țigară, ci a mere, pere, gutui, busuioc sau a var, după anotimp.
Bunicii mei, chiar dacă nu au fost răsfățați, au fost respectați, și în fiecare duminică erau înconjurați de copii, de nepoți și de soțiile lor. Mesele din curte, când florile de cireș se scuturau peste noi, sau când fructele, rod al toamnei, le împodobeau, sunt legate de copilăria mea cu fire trainice.
Bătrânii, cu copii sau fără, când nu mai au tovarăși de vârsta lor, sunt condamnați la singurătate. Din nenorocire așa este!
Copiii privesc în sus la părinți. Părinții privesc înainte, încrezători în viitor. Bunicii tineri se pun la dispoziția copiilor să le ușureze viața și sperând într-o mică recunoștință mai târziu, speriați de perspectiva singurătății la bătrânețe. Iar străbunicii, împovărați de ani, de muncă, de singurătate și de spaima faptului că nu mai sunt iubiți și doriți, privesc în jos. Spre pământul care le va fi odihna veșnică.
Iubiți-vă bătrânii! Când nu vor mai fi, în viața dumneavoastră se va face pustiu.
CATIANA P. - București