Expoziţia "Transcience" ("Efemeritate") propune un nou limbaj fotografic, pe care Daniel Munteanu îl foloseşte ca pe o cheie pentru descoperirea unor lumi paralele, pline de personaje inventate sau pe ju-mătate reale, de nuanţe, senzaţii. Daniel este unul dintre acei "frumoşi nebuni" care se dedică cu ardoare ideilor şi viselor pe care le urmează până la capăt. Faptul că acest proiect al său, căruia i-a dedicat aproape cinci ani de muncă asiduă, de experimente şi descoperiri, ţinute secret, s-a finalizat în această expoziţie reprezintă o bucurie.
"Eu pun lumina, nu Soarele"
O singură amintire are Daniel din copilăria şi adolescenţa petrecute în Deva care se leagă de pasiunea sa de mai târziu pentru arte vizuale. Atunci când rămânea singur acasă, punea un disc cu muzică clasică sau rock, la pick-up-ul din sufragerie, îşi scotea de sub pat albumele cu fotografii pline de peisaje decupate de prin reviste, şi visa cum va scrie el odată o poveste sau un roman, pornind de la imagini şi de la muzică. Părinţii săi erau ingineri, nu aveau înclinaţii artistice, însă biblioteca familiei i-a oferit lui Daniel o sursă serioasă de aventuri şi descoperiri. "Când terminam o carte, îl rugam pe tata să-mi dea alta, mergeam pe mâna lui. Cel mai tare m-a impresionat «Demonii» a lui Dostoievski, pentru că mi-am dat seama că personajele de acolo au o luptă care seamănă cu lupta mea, cu îndoielile, cu momentele mele de confuzie, în care nu aveam termeni de comparaţie, definiţii. L-am simţit pe autor ca pe un revoltat, un căutător, nu doar pe domeniul raţiunii ci şi al sentimentelor, şi asta m-a apropiat de el". Daniel a început să scrie poezii, dar numai în limba engleză, pur şi simplu nu simţea rimele în română. A scris intens, până ce a trăit o mare dezamăgire personală, şi de atunci a renunţat a mai scrie poezie. Atras de lumile virtuale ce se pot inventa în computere, a plecat pentru un curs de un an la Toronto, în Canada. La întoarcere a continuat în acest domeniu, locuind perioade, fără a-şi găsi locul, la Cluj, Braşov, până ce s-a stabilit la Sibiu, în urmă cu 12 ani.
Vara
- În cele şase luni cât am locuit la Toronto, am fost foarte singur. Mai ieşeam şi intram în vorbă cu oamenii străzii, care, ca şi mine, aveau mare nevoie să comunice cu cineva. M-a mai scos din starea asta un mic aparat digital de fotografiat, pe care-l purtam peste tot cu mine, încercând să văd lumea prin lentila lui. Voiam însă să o văd doar în felul meu, să distorsionez realitatea prin filtre de culoare, să inventez altă poveste. După întoarcerea în ţară, am locuit aproape un an la Poiana Braşov. Aveam o barbă lungă, coboram odată pe lună în oraş. Mă plimbam cea mai mare parte a timpului prin pădure şi observam totul de foarte aproape, prin aparatul meu, cum se schimbă anotimpurile, cum evoluează lucrurile. Iubesc natura, partea asta de lume departe de oameni. Într-o seară, am îndreptat lumina unei brichete spre o plantă de ghiveci şi am rămas fascinat de cât de frumos şi de diferit arată vinişoarele, textura ei. Mi-am zis "Aici e ceva. Ceva ce nu vine doar din ceea ce există, din natură, ci şi din ceea ce fac eu cu lumina. Eu pun lumina, nu Soarele". Am experimentat mult în studio, inspirat de lucrul în 3D pe computer şi ajutat de tatăl meu, cu care am construit lumini, scene pentru plante şi flori.
- Expoziţa "Creaturi din lemn", pe care ai prezentat-o în mai multe oraşe şi ţări, este inspirată cu totul din natură...
- A fost cel mai clasic, cel mai direct lucru pe care l-am făcut. Undeva la intrarea în Parcul Naţional Retezat exista acel loc, prin care mă plimbam foarte mult. Apa din lacul de acumulare scăzuse şi lăsase pe uscat tot felul de trunchiuri şi de lemne bătute de soare şi de vânturi. Le-am fotografiat aşa cum le-am găsit, pe cele ce arătau atât de asemănător cu nişte creaturi. Cu mai mult timp în urmă, prin plimbările mele prin păduri, găseam astfel de forme, pe care le numeam spiriduşi, iar acum le-am şi fotografiat într-o serie compactă.
Un dans al scânteilor de lumină
Scânteie
- A urmat un proiect cu totul diferit, "Efemeritate"...
- Da, însă sunt două lucruri ce le leagă. Faptul că fotografiile nu-s făcute în studio şi nu sunt manipulate în computer. Diferenţa cea mare o face intenţia mea de a realiza fotografii care să pară ireale, deşi au ca subiect un lucru cât se poate de real. Asta o realizez în principal prin mişcarea aparatului în timpul declanşării. În felul acesta, experimentând continuu, am fotografiat timp de patru ani, în natură sau în oraşe, la Veneţia, Kyoto, Barcelona, Sibiu. Volumul de muncă a fost uriaş, s-au strâns cu aproximaţie 80.000 de cadre şi a trebuit să mă limitez la două teme principale pentru expoziţie. "Sparkle" ("Scânteie") e o serie foarte dinamică, un fel de dans prin care, din când în când, se zăreşte un chip. Este încununarea acestei tehnici de obţinere a imaginilor în mişcare. Aici am putut experimenta la maximum ceea ce poate face lumina, producerea de scântei, de particule luminoase. Am folosit costume, personaje, peruci, aripi, în vreme ce la cea de-a doua temă, "Water" ("Apa"), a fost vorba de natură. Aici am încercat să obţin imagini cât mai minuţioase, ca nişte foiţe de aur, ca un mozaic de picturi abstracte, ale locului în care lumina atinge apa şi se reflectă. E un lucru dificil din punct de vedere tehnic, însă mă motivează provocările, ideea de a face lucruri nefăcute încă. Este şi o reminiscenţă din copilărie, dintotdeauna mi-a plăcut să umblu de pe un bolovan pe altul, pe firul unui râu de munte, spre izvor. Cele două teme se leagă prin căutarea scânteilor de lumină, ce se prind ca într-un joc. Unul este natural, altul pur inventat. Se adaugă şi această percepţie, că totul se destramă în particule, în unde, în inele.
- Mi-e greu să-mi imaginez cum poţi selecta 40 de fotografii din 80000...
- Vreau să amintesc că, în afara celor 40 expuse pe simeze, mai sunt 200 de fotografii tip vedere, carte poştală, ce pot fi văzute în aceeaşi încăpere, plus o instalaţie audio video în centrul oraşului. În ceea ce priveşte selecţia, în prima etapă ştergi tot ceea ce ţi se pare de aruncat, un sfert să spunem. Apoi, te mai uiţi odată, şi încă odată. A patra oară, poţi avea surpriza să vezi că o fotografie care ţi se părea până atunci bună sau slabă, acum îţi spune altceva. Luni de zile nu am făcut decât selecţii peste selecţii, până am înnebunit. De câteva ori am decis să renunţ, pentru ca, peste câteva zile, să revin la selecţii. M-a motivat faptul că există oameni ce cred în ceea ce fac şi m-au sprijint, faptul că mi s-a părut că am ceva de oferit şi că trebuie să duc treaba la capăt. Aşadar, după ce selectezi prin prisma detaliilor, a părţilor tehnice, ajungi în momentul în care-ţi spui "fotografia asta are un fior de magie, asta nu". Pentru că şi mie îmi trebuie puţină magie să trăiesc şi să continui ceea ce fac.
- Cum te-ai acomodat cu munca intensă pe care o cere un proiect îndelungat?
Veneţia
- Cu siguranţă, mi-a sporit capacitatea de a avea răbdare. Înainte să mă apuc de proiect, îmi construisem un studio în casă, trăsesem cabluri, lumini, şi a fost bine că proiectul ăsta m-a scos în natură şi în oraşe, am întâlnit oameni care m-au ajutat, am văzut locuri noi. Nu mi-ar fi prins bine să stau atâta timp în studio. M-a ajutat şi prin faptul că am înţeles că pot da din ce în ce mai mult. Că munca mea va ajunge la cine trebuie, chiar dacă trăim un moment în care tot mai mulţi oameni sunt grăbiţi, nu au răbdare să privească în jur. Nu mai am 14 ani, nu mai sunt atât de naiv, dar încă mai visez la ceea ce visam atunci. Când scriam poezii, îmi doream ca într-o zi să devin atât de bun, încât ceea ce scriu să atingă şi pe ceilalţi, nu să fie doar o refulare a mea. Asta îmi doresc şi acum, să ajung cât mai mult la oameni.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
