Amintiri şi poveşti de vară

Baba Catarina

În vremea copilăriei mele, vara începea la capătul uliţei, lumea toată era mai largă şi în­căpătoare şi mirosea a leuştean. Erau lungi verile pe-atunci şi oamenii trăiau în pace şi tot râdeau. Nu cred că aveau supărări mari, zilele şi nopţile, vru­tele şi nevrutele, făcutele şi nefă­cu­te­le se împleteau firesc în răbojul vieţii lor. Tihna le era întreruptă doar atunci când venea poştaşul Pe­trea, cu ştiri rele din depărtare, despre ape care nu mai încap în matcă, despre lupte şi războaie ale altor neamuri ori despre boli cu nume în­câlcite. Nu-mi plă­ceau veştile lui. Ori­cât de amă­nunţit povestea Pe­trea, nu mă pu­team pune în locul oa­me­nilor despre ca­re el afla din ziarele pe care le purta în­tr-o geantă uriaşă de pie­le, laolaltă cu "pen­­zia" Bunii, cu "fericitările" de Sfân­­ta Ecaterina şi cu scri­so­rile uncheşilor plecaţi la şcoli, în oraş. Nici măcar nu mi-i puteam închipui pe oamenii aceia străini.
În schimb, vorbele ba­bei Ca­tarina, care venea la Buna tot a doua zi, ca să cumpere lapte, mă ferme­cau de-a dreptul. Ră­mâ­neam lipită de scaun câtă vreme baba îşi deşerta sacul de poveşti. De la ea am aflat prima oară des­pre pitici mineri, despre Fetele ierbii, care joacă până când îşi pierd mărgelele din salbe, dar şi despre fântâna cu apă care îngheaţă vara şi fierbe când e omătul mare. Tot ea i-a povestit într-o zi Bunii mele cum a pândit-o câteva primăveri la rând pe şoimiţa ce avea cuibul pe stânci, ca să-i fure, dacă pasărea l-ar fi făcut, "oul cu cămeşă". Nici azi nu ştiu mai multe despre ce era şi la ce era bun "oul" ăsta, pe care-l aştepta atâta baba Catarina, deşi am pe­tre­cut multe ceasuri gân­dindu-mă la el şi ima­gi­nându-mi-l, după puterea minţii.
Poveştile poştaşului Petrea erau despre oa­meni obişnuiţi, cele ale babei, chiar dacă porneau de la fiinţe, lucruri şi obiecte care-mi erau oa­re­cum apropiate, aveau darul să mă arunce într-o lume în care tot şi toate se supuneau unor legi străine, nemaiîntâlnite. O lume în care totul era posibil şi în care niciodată, dar niciodată, o uşă care se încuie nu poate fi o piedică.

Piticii

Despre pitici ne-a povestit Catarina în ziua în care s-a pierdut în mină Ion de la vagon. El re­para vagonetele cu care se scotea minereul, de-aceea îi ziceau oamenii aşa, şi-n ziua aceea, des­pre care povestesc acum, el a intrat în mină, vesel ca-ntotdeauna, şi nu l-a mai găsit apoi nimeni, niciodată. Oricât l-au căutat. Seara, când a venit după lapte, Catarina i-a spus Bunii că pe Ion l-au pedepsit piticii. Încă mai ţin minte ceea ce-au povestit ele amândouă, atunci. Aşa am aflat că piticii au fost de la început locuitorii pădurii noas­tre şi că-şi făceau casele doar sub tufele de ferigă. Ei au fost primii care au lucrat la mina bătrână, aceea care avea intrare în munte, lângă un stejar mare. Scoteau de-acolo pietre au­roase pe care le topeau în foc. Când focul era mai puternic, din ele se scurgea uneori câte un firicel subţire sclipitor, ca un şerpişor, care se întă­rea în nisip. Acela era aur. Alteori, din ele mai rămânea doar o cenuşă albăstruie care se risipea în vânt când o scurmau, după ce se răcea. Oamenii care trăiau lângă pădure s-au luat după pitici, au săpat galerii în munte şi-au început să scoată şi ei pietre lucioase. Pe cei mai cins­tiţi şi de omenie piticii îi ajutau, le arătau pietrele cele mai bogate. Pe cei uricioşi nu-i băgau în seamă, ba chiar îi lăsau să se piardă pe ga­le­riile din adân­cul muntelui, amăgiţi de fo­curile înşelătoare ale Vâlvei. Şi Vâlva Băii trăia în mină. Ni­meni nu ştie cum arată, cine a vă­zut-o nu s-a mai întors viu, ori da­că s-a în­tors, ajutat de ortacii care l-au găsit mai mult mort decât viu, a avut pentru tot restul vieţii lui minţile rătă­cite şi vorbele pierdute.
Piticii trăiesc şi acum, aşa zicea baba Catarina, zicea că ei sunt fără moar­te, aşa că eu sunt sigură că dacă m-aş duce în pădurea aceea, în­tr-o anume zi, într-un anu­me ceas, i-aş putea vedea. To­­tul este să ştiu ziua, mo­mentul în care ei se lasă văzuţi de oa­meni, fără să le facă nimic. Ei sunt bătrâni toţi şi n-au neveste. Nicio­dată nu s-a pomenit de vreo pitică sau piticoaie în satele de sub ferigi pe care le locuiesc ei de când e lumea. Nu se ştie cine le face de mâncare, cine le spală hainele, cine le îngrijeşte aşternutul. Poate că ei sin­guri le fac pe toate, de aceea sunt uneori mofluzi, vor­besc în barbă şi n-au chef să se vadă cu oa­menii, stau ascunşi cât ţine ziua şi ies numai noap­tea, când cărările pădurii sunt lu­minate de licurici, de lu­nă ori de ciupercile sfâ­râ­i­toare, acelea subţiri şi ce­nu­şii care-s căzute din co­pita Necuratului. Când Ne­cu­ratul fuge, urmărit de vre­un înger pus de pază, îm­prăştie în urma lui sem­ne putu­roase din care ies apoi ciupercile ce lumi­nea­ză noaptea ca nişte felinare. Piticii poar­tă în tolbă ţân­cuş, daltă şi hidrargir, ar­gint viu, pe care-l folo­sesc ca să aleagă mine­reul bun şi bogat. La brâu au legată câte o şai­că, o co­ve­cioară în care spală pietrele sclipitoare, şi în mâ­nă duc fonţa care le luminează calea în adâncul muntelui. Piticii n-au cu cine se însura, dacă nu sunt piticuţe în pădure, şi-atunci le urmăresc pe Fetele luncii şi-ale ierbii, care joacă în nopţile de vară până nu mai pot. Joacă învâr­tindu-se, până când locul rămâne bine bătătorit şi-apoi, în iarba culcată de ele, îşi fac adăpost căprioarele ori alte fiinţe din pădure. Dacă stau mai mult în locul acela, ochii animalelor rămân mereu umezi şi sclipitori, încărcaţi de uimire.

Ploaie cu zălămăzdre

Zălămăzdra sau salamandra este o şopârlă neagră, lucioasă, cu pete mari, galbene. Are nişte lăbuţe depărtate de trup, cu degete rotunjite la capăt. E duhul bun al pădurii ascuns în ea, aşa mi-a spus Buna. Găseam zălămăzdre pitite în locurile umbroase şi umede, pe sub frunze pe jumătate putrede, prin vâlcele, pe sub pietre în­gropate în muşchi, atunci când căutam cu Buna ciuperci. Ele au ceva cu ploaia, pentru că numai când plouă ies din ascunzişul lor.
Ştiam că n-am voie să le ating degeaba, doar aşa, ca să mă aflu în treabă! Nu te poţi apropia de ele oricum, ele sunt fiinţe fermecate ale pă­durii. Numai când vrei să le ceri ajutorul, ca să fii bună cusătoreasă, ori dacă vrei să ajungi cel mai iscusit în alt meşteşug, care te interesea­ză tare, numai atunci le atingi, le iei uşurel în palmă şi le laşi să-ţi treacă peste mâna întinsă. Dar pen­tru asta trebuie să fii tare curat şi să nu fi avut niciun păcat la viaţa ta. Dacă îndrăzneşti să laşi ză­lămăzdra să te atingă, deşi ştii că ai gânduri şi păcate ascunse, numai ce vezi că ea se în­co­voaie şi se răsuceşte peste degetele tale, ca şi cum ar fi o pânză ce se strânge aprinsă la căldura unui foc. Şi mâna ţi se usucă pe veci, căci zălă­măzdra te stropeşte cu o mâzgă ustu­roasă de care nu mai scapi uşor. Poţi s-o speli, s-o cureţi, nu­mai după ce apune soarele. Şi nu numai că nu mai poţi coase ca lumea, dar nici măcar nu mai vezi să bagi aţă în ac şi ajungi să zică lumea des­pre tine că ai "orbu găinii". Dar dacă stând la odih­nă în iarbă, îţi trece zălămăzdra peste de­gete, ivită în locul acela din senin, de niciunde, fără s-o fi văzut mai înainte, aşa ca din în­tâm­pla­re, te poţi socoti un om grozav de no­rocos, pentru că ea vine întotdeauna din lumea ei as­cun­să, cu veste mare pentru acela căruia i se arată.
Îmi amintesc că într-o zi de demult, ne-a prins ploaia în pădure. Ne-am adăpostit, şi eu, şi Buna, sub un stejar bătrân, şi-am aşteptat până când ploaia s-a oprit şi numai atunci am pornit spre casă. Pe cărarea care cobora la marginea pădurii era plin de pui de zălămăzdre, mici, mici, cât un ban de un leu. Parcă plouase cu zălă­măz­dre şi, odată ajunse pe pământ, se împrăştiau care încotro, căutându-şi drumul. N-a durat mult şi s-au ascuns pe sub frunze şi ierburi. Au dispărut ca şi cum nici n-ar fi fost. O vreme, cât m-am uitat peste tot, ca să le mai văd, pe deasupra cără­rii a plutit un fel de nor plin de picături mici de apă. Acela a fost leagănul lor, sunt sigură acum că acolo au stat până să cadă pe pământ.
De-atunci, dacă am văzut că ele vin din nori, odată cu ploaia, le-am tot aşteptat, fiind sigură că nimic rău nu se poate întâmpla dacă zăreşti măcar una, când ai drum prin pădure. În toată viaţa mea de până acum, am întâlnit zălămăzdre de câteva ori. Aş putea număra pe degetele de la o mână zilele acelea, şi dacă înmulţesc cu o sută cel puţin, dacă nu şi cu mai mult, aş afla de câte ori m-am rugat în gând, la fiecare drum în pă­dure, să-mi treacă vreuna peste degete, ca să ajung o bună cusătoreasă...

Avezuha, Bebea şi alte arătări

Interdicţiile şi ameninţările primilor ani de viaţă mi-au fost populate şi însoţite de nişte personaje care ar fi trebuit să bage spaima în mine şi să mă facă să nu mai ies din cuvântul celor mari. În vremea aceea, Avezuha, Bebea, Muma Pădurii, Goga, toate umblau să fure copiii neascultători şi să-i ducă departe, în lumea lor din pădure. Aşa-mi spuneau Buna, Tata şi Mama, ca să mă liniştesc. Baba Catarina adăuga de la ea amănunte aproape credibile, având în vedere că avea casa lângă pădure şi că le putea întâlni ori măcar zări pe acele fiinţe, mai des decât alţi oameni. Zile în şir m-am gândit ce-aş fi făcut dacă m-ar fi furat vreuna din ograda Bunii, cum m-aş fi descurcat, ca să ajung, totuşi, înapoi, acasă. Trebuie să mărturisesc, acum la vârstă târzie, că au fost clipe în care chiar mi-aş fi dorit să fiu furată, ca să pot vedea mai de aproape, cu ochii mei, cum arată sperietorile acelea, nu să cred doar în nişte vorbe spuse de cei mari. Habar n-aveam cum sunt şi cu cine seamănă şi eram tare cu­rioasă să le întâlnesc. N-a fost să fie însă, aşa că şi acum, exact aşa cum se întâmpla în copi­lă­rie, pot să mi le imaginez şi să spun despre ele ori­ce vreau. O umbră de teamă parcă totuşi mă în­cer­ca atunci când erau pomenite şi chemate în aju­tor de Buna. O spaimă uşoară, mai degrabă, care venea pe un fond de vinovăţie, pentru că îmi dă­deam singură seama că am sărit calul cam mult, dacă nicio altă ameninţare nu mă mai liniştea.
Recunosc acum că mult mai frică mi-era când mă întâlneam cu mutul Dancoş, care nu putea vorbi omeneşte, scotea doar nişte lălăituri strâm­bate. Şi groază de-a dreptul simţeam când trecea Ioji, sechereşul, cărăuşul care aducea fânul oa­menilor de la pământurile de departe, până în şurile de-acasă. El avea părul roşu şi zburlit în vârful capului şi un bici lung, împletit până la jumătate, apoi împărţit în trei capete care sfârâiau ascuţit atunci când se-ncovoiau, înainte de-a pocni. Când îl vedeam învârtit în aer, mă gân­deam la săracii cai, care-i simţeau arsura pe piele. Plescăitul lui în aer anunţa întotdeauna sfârşitul unei zile de lucru, pentru că Ioji se-ntorcea cu carul plin de fân şi ajungea în sat doar după ce soarele de vară asfinţea.
În ultima vreme mă surprind tot mai des cu gândul la primii ani de viaţă. Atâta farmec, atâta magie la tot pasul! Parcă am trăit într-o poveste în aburii căreia am învăţat apoi să visez. Cum să mi se pară grele zilele de acum, când am amintiri care-mi pot ţine de urât multă vreme! La o adică, umbra ferigilor care-i ascundea pe pitici mă poate răcori şi pe mine. Iar în urmele lăsate de sălbă­ticiuni pe cărările pădurii pot găsi oricând o cale nouă. Tocmai pentru că am amintiri la care mă pot întoarce cu drag şi cu recunoştinţă, mie nu mi-e frică de drumuri, oricât de lungi şi de complicate ar fi şi oricât de departe ar ajunge. Ştiu că toate îşi au începutul acolo, sub soarele generos din vara copilăriei.