În vremea copilăriei mele, vara începea la capătul uliței, lumea toată era mai largă și încăpătoare și mirosea a leuștean. Erau lungi verile pe-atunci și oamenii trăiau în pace și tot râdeau. Nu cred că aveau supărări mari, zilele și nopțile, vrutele și nevrutele, făcutele și nefăcutele se împleteau firesc în răbojul vieții lor. Tihna le era întreruptă doar atunci când venea poștașul Petrea, cu știri rele din depărtare, despre ape care nu mai încap în matcă, despre lupte și războaie ale altor neamuri ori despre boli cu nume încâlcite. Nu-mi plăceau veștile lui. Oricât de amănunțit povestea Petrea, nu mă puteam pune în locul oamenilor despre care el afla din ziarele pe care le purta într-o geantă uriașă de piele, laolaltă cu "penzia" Bunii, cu "fericitările" de Sfânta Ecaterina și cu scrisorile uncheșilor plecați la școli, în oraș. Nici măcar nu mi-i puteam închipui pe oamenii aceia străini.
În schimb, vorbele babei Catarina, care venea la Buna tot a doua zi, ca să cumpere lapte, mă fermecau de-a dreptul. Rămâneam lipită de scaun câtă vreme baba își deșerta sacul de povești. De la ea am aflat prima oară despre pitici mineri, despre Fetele ierbii, care joacă până când își pierd mărgelele din salbe, dar și despre fântâna cu apă care îngheață vara și fierbe când e omătul mare. Tot ea i-a povestit într-o zi Bunii mele cum a pândit-o câteva primăveri la rând pe șoimița ce avea cuibul pe stânci, ca să-i fure, dacă pasărea l-ar fi făcut, "oul cu cămeșă". Nici azi nu știu mai multe despre ce era și la ce era bun "oul" ăsta, pe care-l aștepta atâta baba Catarina, deși am petrecut multe ceasuri gândindu-mă la el și imaginându-mi-l, după puterea minții.
Poveștile poștașului Petrea erau despre oameni obișnuiți, cele ale babei, chiar dacă porneau de la ființe, lucruri și obiecte care-mi erau oarecum apropiate, aveau darul să mă arunce într-o lume în care tot și toate se supuneau unor legi străine, nemaiîntâlnite. O lume în care totul era posibil și în care niciodată, dar niciodată, o ușă care se încuie nu poate fi o piedică.
Piticii
Despre pitici ne-a povestit Catarina în ziua în care s-a pierdut în mină Ion de la vagon. El repara vagonetele cu care se scotea minereul, de-aceea îi ziceau oamenii așa, și-n ziua aceea, despre care povestesc acum, el a intrat în mină, vesel ca-ntotdeauna, și nu l-a mai găsit apoi nimeni, niciodată. Oricât l-au căutat. Seara, când a venit după lapte, Catarina i-a spus Bunii că pe Ion l-au pedepsit piticii. Încă mai țin minte ceea ce-au povestit ele amândouă, atunci. Așa am aflat că piticii au fost de la început locuitorii pădurii noastre și că-și făceau casele doar sub tufele de ferigă. Ei au fost primii care au lucrat la mina bătrână, aceea care avea intrare în munte, lângă un stejar mare. Scoteau de-acolo pietre auroase pe care le topeau în foc. Când focul era mai puternic, din ele se scurgea uneori câte un firicel subțire sclipitor, ca un șerpișor, care se întărea în nisip. Acela era aur. Alteori, din ele mai rămânea doar o cenușă albăstruie care se risipea în vânt când o scurmau, după ce se răcea. Oamenii care trăiau lângă pădure s-au luat după pitici, au săpat galerii în munte și-au început să scoată și ei pietre lucioase. Pe cei mai cinstiți și de omenie piticii îi ajutau, le arătau pietrele cele mai bogate. Pe cei uricioși nu-i băgau în seamă, ba chiar îi lăsau să se piardă pe galeriile din adâncul muntelui, amăgiți de focurile înșelătoare ale Vâlvei. Și Vâlva Băii trăia în mină. Nimeni nu știe cum arată, cine a văzut-o nu s-a mai întors viu, ori dacă s-a întors, ajutat de ortacii care l-au găsit mai mult mort decât viu, a avut pentru tot restul vieții lui mințile rătăcite și vorbele pierdute.
Piticii trăiesc și acum, așa zicea baba Catarina, zicea că ei sunt fără moarte, așa că eu sunt sigură că dacă m-aș duce în pădurea aceea, într-o anume zi, într-un anume ceas, i-aș putea vedea. Totul este să știu ziua, momentul în care ei se lasă văzuți de oameni, fără să le facă nimic. Ei sunt bătrâni toți și n-au neveste. Niciodată nu s-a pomenit de vreo pitică sau piticoaie în satele de sub ferigi pe care le locuiesc ei de când e lumea. Nu se știe cine le face de mâncare, cine le spală hainele, cine le îngrijește așternutul. Poate că ei singuri le fac pe toate, de aceea sunt uneori mofluzi, vorbesc în barbă și n-au chef să se vadă cu oamenii, stau ascunși cât ține ziua și ies numai noaptea, când cărările pădurii sunt luminate de licurici, de lună ori de ciupercile sfârâitoare, acelea subțiri și cenușii care-s căzute din copita Necuratului. Când Necuratul fuge, urmărit de vreun înger pus de pază, împrăștie în urma lui semne puturoase din care ies apoi ciupercile ce luminează noaptea ca niște felinare. Piticii poartă în tolbă țâncuș, daltă și hidrargir, argint viu, pe care-l folosesc ca să aleagă minereul bun și bogat. La brâu au legată câte o șaică, o covecioară în care spală pietrele sclipitoare, și în mână duc fonța care le luminează calea în adâncul muntelui. Piticii n-au cu cine se însura, dacă nu sunt piticuțe în pădure, și-atunci le urmăresc pe Fetele luncii și-ale ierbii, care joacă în nopțile de vară până nu mai pot. Joacă învârtindu-se, până când locul rămâne bine bătătorit și-apoi, în iarba culcată de ele, își fac adăpost căprioarele ori alte ființe din pădure. Dacă stau mai mult în locul acela, ochii animalelor rămân mereu umezi și sclipitori, încărcați de uimire.
Ploaie cu zălămăzdre
Zălămăzdra sau salamandra este o șopârlă neagră, lucioasă, cu pete mari, galbene. Are niște lăbuțe depărtate de trup, cu degete rotunjite la capăt. E duhul bun al pădurii ascuns în ea, așa mi-a spus Buna. Găseam zălămăzdre pitite în locurile umbroase și umede, pe sub frunze pe jumătate putrede, prin vâlcele, pe sub pietre îngropate în mușchi, atunci când căutam cu Buna ciuperci. Ele au ceva cu ploaia, pentru că numai când plouă ies din ascunzișul lor.
Știam că n-am voie să le ating degeaba, doar așa, ca să mă aflu în treabă! Nu te poți apropia de ele oricum, ele sunt ființe fermecate ale pădurii. Numai când vrei să le ceri ajutorul, ca să fii bună cusătoreasă, ori dacă vrei să ajungi cel mai iscusit în alt meșteșug, care te interesează tare, numai atunci le atingi, le iei ușurel în palmă și le lași să-ți treacă peste mâna întinsă. Dar pentru asta trebuie să fii tare curat și să nu fi avut niciun păcat la viața ta. Dacă îndrăznești să lași zălămăzdra să te atingă, deși știi că ai gânduri și păcate ascunse, numai ce vezi că ea se încovoaie și se răsucește peste degetele tale, ca și cum ar fi o pânză ce se strânge aprinsă la căldura unui foc. Și mâna ți se usucă pe veci, căci zălămăzdra te stropește cu o mâzgă usturoasă de care nu mai scapi ușor. Poți s-o speli, s-o cureți, numai după ce apune soarele. Și nu numai că nu mai poți coase ca lumea, dar nici măcar nu mai vezi să bagi ață în ac și ajungi să zică lumea despre tine că ai "orbu găinii". Dar dacă stând la odihnă în iarbă, îți trece zălămăzdra peste degete, ivită în locul acela din senin, de niciunde, fără s-o fi văzut mai înainte, așa ca din întâmplare, te poți socoti un om grozav de norocos, pentru că ea vine întotdeauna din lumea ei ascunsă, cu veste mare pentru acela căruia i se arată.
Îmi amintesc că într-o zi de demult, ne-a prins ploaia în pădure. Ne-am adăpostit, și eu, și Buna, sub un stejar bătrân, și-am așteptat până când ploaia s-a oprit și numai atunci am pornit spre casă. Pe cărarea care cobora la marginea pădurii era plin de pui de zălămăzdre, mici, mici, cât un ban de un leu. Parcă plouase cu zălămăzdre și, odată ajunse pe pământ, se împrăștiau care încotro, căutându-și drumul. N-a durat mult și s-au ascuns pe sub frunze și ierburi. Au dispărut ca și cum nici n-ar fi fost. O vreme, cât m-am uitat peste tot, ca să le mai văd, pe deasupra cărării a plutit un fel de nor plin de picături mici de apă. Acela a fost leagănul lor, sunt sigură acum că acolo au stat până să cadă pe pământ.
De-atunci, dacă am văzut că ele vin din nori, odată cu ploaia, le-am tot așteptat, fiind sigură că nimic rău nu se poate întâmpla dacă zărești măcar una, când ai drum prin pădure. În toată viața mea de până acum, am întâlnit zălămăzdre de câteva ori. Aș putea număra pe degetele de la o mână zilele acelea, și dacă înmulțesc cu o sută cel puțin, dacă nu și cu mai mult, aș afla de câte ori m-am rugat în gând, la fiecare drum în pădure, să-mi treacă vreuna peste degete, ca să ajung o bună cusătoreasă...
Avezuha, Bebea și alte arătări
Interdicțiile și amenințările primilor ani de viață mi-au fost populate și însoțite de niște personaje care ar fi trebuit să bage spaima în mine și să mă facă să nu mai ies din cuvântul celor mari. În vremea aceea, Avezuha, Bebea, Muma Pădurii, Goga, toate umblau să fure copiii neascultători și să-i ducă departe, în lumea lor din pădure. Așa-mi spuneau Buna, Tata și Mama, ca să mă liniștesc. Baba Catarina adăuga de la ea amănunte aproape credibile, având în vedere că avea casa lângă pădure și că le putea întâlni ori măcar zări pe acele ființe, mai des decât alți oameni. Zile în șir m-am gândit ce-aș fi făcut dacă m-ar fi furat vreuna din ograda Bunii, cum m-aș fi descurcat, ca să ajung, totuși, înapoi, acasă. Trebuie să mărturisesc, acum la vârstă târzie, că au fost clipe în care chiar mi-aș fi dorit să fiu furată, ca să pot vedea mai de aproape, cu ochii mei, cum arată sperietorile acelea, nu să cred doar în niște vorbe spuse de cei mari. Habar n-aveam cum sunt și cu cine seamănă și eram tare curioasă să le întâlnesc. N-a fost să fie însă, așa că și acum, exact așa cum se întâmpla în copilărie, pot să mi le imaginez și să spun despre ele orice vreau. O umbră de teamă parcă totuși mă încerca atunci când erau pomenite și chemate în ajutor de Buna. O spaimă ușoară, mai degrabă, care venea pe un fond de vinovăție, pentru că îmi dădeam singură seama că am sărit calul cam mult, dacă nicio altă amenințare nu mă mai liniștea.
Recunosc acum că mult mai frică mi-era când mă întâlneam cu mutul Dancoș, care nu putea vorbi omenește, scotea doar niște lălăituri strâmbate. Și groază de-a dreptul simțeam când trecea Ioji, sechereșul, cărăușul care aducea fânul oamenilor de la pământurile de departe, până în șurile de-acasă. El avea părul roșu și zburlit în vârful capului și un bici lung, împletit până la jumătate, apoi împărțit în trei capete care sfârâiau ascuțit atunci când se-ncovoiau, înainte de-a pocni. Când îl vedeam învârtit în aer, mă gândeam la săracii cai, care-i simțeau arsura pe piele. Plescăitul lui în aer anunța întotdeauna sfârșitul unei zile de lucru, pentru că Ioji se-ntorcea cu carul plin de fân și ajungea în sat doar după ce soarele de vară asfințea.
În ultima vreme mă surprind tot mai des cu gândul la primii ani de viață. Atâta farmec, atâta magie la tot pasul! Parcă am trăit într-o poveste în aburii căreia am învățat apoi să visez. Cum să mi se pară grele zilele de acum, când am amintiri care-mi pot ține de urât multă vreme! La o adică, umbra ferigilor care-i ascundea pe pitici mă poate răcori și pe mine. Iar în urmele lăsate de sălbăticiuni pe cărările pădurii pot găsi oricând o cale nouă. Tocmai pentru că am amintiri la care mă pot întoarce cu drag și cu recunoștință, mie nu mi-e frică de drumuri, oricât de lungi și de complicate ar fi și oricât de departe ar ajunge. Știu că toate își au începutul acolo, sub soarele generos din vara copilăriei.