COSTION NICOLESCU - "Să păstrăm duhul satului românesc"
- În calitatea dvs. de etnolog, aţi cercetat cu pasiune vechile tradiţii ale satului românesc, printre care se numără şi ritualurile magice. În mod surprinzător, multe dintre ele se păstrează şi azi, dublate de semnificaţii religioase. Cum se împacă religia cu magia?
- Ernest Bernea care, pentru mine, este printre etnologi şi sociologi un fel de primus inter pares, spune că, în cazul ţăranului, trebuie să privim religia şi magia împreună. Un fel de şnur de mărţişor. Sigur că pentru oamenii din Biserică, magia e nomina odiosa, dar la ţăran ea nu împietează asupra dreptei credinţe. Pe de altă parte, nici credinţa creştină nu secătuieşte izvorul magic. Pentru omul tradiţional, magia este o lume fermecată, în care apar forţe tainice, care lucrează într-un anume fel şi care uimesc prin puterile lor şi ineditul acţiunilor lor. Pentru ţăran, de pildă, cuvântul avea o putere foarte mare, crea realităţi când era rostit. Şi-atunci, prin invocări şi imprecaţii ori prin descântece, putea face ca aceste forţe să-i fie favorabile în unele împrejurări, sau, alteori, mai rar, să determine o acţiune nefastă asupra altora. De reţinut că la ţăran magia nu e niciodată izolată de zona Bisericii. Nu e ca şi cum într-o parte ar fi numai lumină, mergi acolo şi faci toate ale Bisericii, şi în cealaltă e întuneric - şi faci cele ale magiei. Cum ni se întâmplă nouă, celor ieşiţi din spaţiul ţărănesc. Ca atare, la ţăranul român magia, care îl introduce într-o lume fantastică, necunoscută, misterioasă, şi care are un rol practic, se împleteşte cu credinţa creştină, care este văzută ca un fel de a te însoţi cu Dumnezeu pe drumul spre viaţa veşnică. Magia este pe mai multe niveluri. Are zone slabe, de superstiţie, dar şi puncte tari, când ajunge la rugăciune. Ţăranul foloseşte puterea cuvântului pentru toate, pentru descântec, prezicere şi vrăjitorie, dar şi pentru rugăciune.
- Sunt zone ale magiei cu un pronunţat caracter jucăuş. De exemplu, divinaţiile care se fac la unele dintre marile sărbători creştine. Oamenii vor să ghicească viitorul şi fac aceste preziceri, prin intermediul unor formule rostite şi al unor plante sau obiecte (datul în bobi, aruncatul cununilor de sânziene pe case, chemarea ursitului în vis etc.), pentru a afla cum le va fi viaţa, lungă ori scurtă, bună sau rea, dacă se vor căsători sau nu etc. Asta e o joacă, până la urmă, pentru că, după ce "dau în bobi", de exemplu, nu urmăresc să vadă dacă prezicerile li s-au adeverit. Nimeni nu stă să vadă, de pildă, dacă fetele cărora le-au căzut cununile de flori de Sânziene aruncate pe acoperiş în noaptea Naşterii Sfântului Ioan, chiar au murit devreme... Sigur că exista şi magie grea, unde nu mai era joacă. Unii făceau vrăji să ia laptele de la vaca vecinului şi-l luau. Îl iau şi astăzi. Poate e greu de crezut, dar era o realitate, sunt mărturii şi cercetări serioase în acest sens. Se întâmplau altele şi mai înfricoşătoare. De exemplu, eu însumi păstrez câteva scrisori fabuloase de la un ţăran din Oltenia, care povesteşte cum femeile din satul lui invocau duhurile morţilor şi cum acestea li se supuneau. Şi nu sunt basme, sunt realităţi.
Când se deschid cerurile
- Aţi spus că magia se face, adesea, cu rugăciune. Unii mai duşi la biserică ar putea fi scandalizaţi...
- Aşa este, dar realitatea rămâne aceeaşi. Vedeţi, ţăranul ştia că Dumnezeu e singurul care contează cu adevărat şi poate de aceea până şi practicile magice le făcea mai cu seamă în preajma unor date importante din calendarul bisericesc. Cu cât sărbătoarea religioasă era mai mare, cu atât erau mai multe şi actele de magie. Anumite lucruri se făceau doar local, într-un sat sau altul; pe altele sociologii le-au găsit răspândite în toată ţara. Din aceste cercetări sociologice reiese, de exemplu, că ţăranul român obişnuia să extindă întotdeauna ce era al Bisericii şi peste ce nu mai prevedea Biserica. Aşa, bunăoară, dacă Scriptura ne spune că la Bobotează se deschid Cerurile, pentru ţăran, Cerurile se deschid şi de Sânziene, şi de Paşti, şi la alte sărbători. Ce înseamnă deschiderea Cerurilor? Comunicare între lumea de aici şi cea de dincolo! Şi ce denotă extinderea aceasta făcută de ţăran? Un dor pentru veşnicie, de împărtăşirea frumuseţii şi binefacerilor ei; o dorinţă de a se apropia de cei adormiţi, de sfinţi şi îngeri, de Dumnezeu, în ultimă instanţă. Alt exemplu: Moşii sunt în calendarul Bisericii - de Iarnă, de Vară şi de Toamnă - atunci se fac marile pomeniri de peste an ale celor mutaţi la cele veşnice. Însă ţăranul a pus Moşi la orice sărbătoare, mai mică sau mai mare. Biserica nu are de ce să respingă astfel de adăugiri, mai ales că sesizează dorinţa extraordinară de a fi împreună cu morţii şi, deopotrivă, grija faţă de ei. Părintele Stăniloae spunea că, dacă va ţine ceva oamenii aproape de Biserică, şi în vremuri de mare criză, aşa cum a fost sub comunism, acesta este cultul morţilor. Un cult care la români nu e doar venerare, ci comunicare cu rudele şi prietenii din lumea cealaltă. Ţăranul român avea uneori grijă mai mare de morţi decât de vii, fiind încredinţat că viaţa de dincolo contează mai mult decât cea de aici şi că nu-i poate lăsa în chinuri sau în lipsuri pe cei adormiţi.
Prima pâine, pe masa lui Dumnezeu
- Suntem în plină vară şi multe ritualuri magice ţărăneşti se săvârşeau în acest anotimp, când livezile sunt grele de roade, grâul e copt, fânul deja la a doua coasă...
- Mie îmi pare că vara e cea mai relaxată din punct de vedere spiritual. Cele mai intense sunt întotdeauna, ca şi în viaţă, începutul şi sfârşitul. Deci: primăvara, când se ară şi se seamănă, şi toamna, când se strânge recolta. Întotdeauna, pentru omul tradiţional, principala sărbătoare a fost Învierea Domnului, iar a doua la rând, Ziua Crucii, după cum ne încredinţează cercetările etnologului şi folcloristului Tudor Pamfile. El spune că Ziua Crucii era sărbătorită cu aproape la fel de mult fast şi pietate ca Paştele. Totuşi, Biserica pune vara sub pecetea praznicului Adormirii Maicii Domnului, precedat de un post aspru, pe care ţăranul îl trăia mereu cu bucurie. În anumite locuri din ţară, această sărbătoare provoacă şi azi pelerinaje uriaşe, cum sunt cele din Transilvania, de la mânăstirile Moisei, Nicula şi Rohia, şi îi adună chiar şi pe românii risipiţi în şapte zări, la muncă. Tot în vară avem sărbătoarea Sfântului Ilie, care este foarte puternic în imaginarul ţărănesc, nu doar ca un sfânt, ci ca mâna lui Dumnezeu în lupta contra diavolilor. De Sfântul Ilie, ţăranii tăiau ştiubeiele de albine şi se scotea mierea. I se mai spune şi "retezatul stupilor". Se făcea cu un anumit ritual, cu rugăciune, în curăţenie... Când faci lucrurile aşa, Dumnezeu nu mai e abstract, e aproape de tine, îl poţi pipăi, sfinţii sunt şi ei prezenţi. Iar comunitatea capătă o bogăţie pe care altfel nu ar avea-o. Dacă am zice: "suntem la cooperativa X şi acum e perioada de recoltat mierea de albine", nu înseamnă mare lucru. Dacă spunem însă: azi e ziua de Sânt Ilie, când se taie ştiubeiele, mergem la biserică să ducem "miere Domnului, să ni se sfinţească fagurii, să-i împărţim de pomană... " e cu totul altceva, trăim cu adevărat. Este aici o încărcătură mistică şi o frumuseţe aparte. Vine bucuria peste tine. Eşti mai păzit de rele şi de alunecările tale proprii, e şi o ocazie de a te aduna în comunitate...
Vara se culeg şi plantele de leac. Ţăranul le culegea numai în preajma anumitor sărbători şi cerea binecuvântarea Domnului în acele zile sfinte, crezând că astfel puterea lor tămăduitoare creşte.
Frumuseţea va mântui lumea
- Pe când lucram la "Muzeul Ţăranului Român", ni se reproşa că îl înfrumuseţăm pe ţăran. Un reproş care poate veni numai de la cineva care nu a cunoscut în profunzime civilizaţia ţărănească - cum o numea Ernest Bernea. Frumuseţea este o coordonată esenţială a vieţuirii ţăranului. Când a pornit să facă "Muzeul Ţăranului" din Bucureşti, pictorul Horia Bernea, fiul lui Ernest Bernea, a avut în minte gândul dostoievskian: "Frumuseţea va mântui lumea". Şi tot ce a aşezat în expoziţii a fost pentru a exprima această frumuseţe. Obiectele ţărăneşti alcătuiesc acolo un ansamblu de frumuseţi care comunică între ele şi care reflectează omul care le-a produs. Acele obiecte nu au fost făcute la întâmplare, ci dintr-o profundă împărtăşire cu Dumnezeu, cu natura, cu tradiţia...
La ţăran, indiferent de starea lui, frumuseţea era comună. O căsuţă a unui ţăran sărac arăta la fel de bine, pentru că avea anumite elemente care o înnobilau ca şi casa unui ţăran bogat sau un conac boieresc. Toate aveau o arhitectură expresivă şi armonioasă. Pentru că, indiferent de banii cheltuiţi pentru ele, aveau aceeaşi sursă de inspiraţie şi acelaşi bun gust originar. (Putem vedea asta la Muzeul Satului din Bucureşti sau Sibiu.) Şi straiele ţărăneşti respiră aceeaşi frumuseţe indiferentă la starea materială a celor care le purtau. Am vizitat cândva Muzeul Omului de la Paris, în care se afla o sală cu costume populare din diferite zone ale lumii. Fără nici o exagerare, vă spun că, de departe, costumul românesc îmi părea unul împărătesc - în sensul de coborât din poveste, cu o aură nobiliară.
Desigur, poate că nu toţi făceau asta conştienţi, dar la ei era ceva firesc, care venea din însuşi felul lor de a trăi. A-l slăvi pe Dumnezeu în tot ce faci era pentru ţăran un fel de a fi, cum este rugăciunea neîncetată pentru unii călugări. Nu stăteau să se gândească la asta. Spiritualitatea ţăranului era precum respiraţia.
Apă vie, apă moartă
- Nu, pentru că nu spun că în societatea ţărănească era Raiul pe pământ. Păcătuiau şi ţăranii, dar aveau o rânduială pe care o respectau şi a cărei ţintă principală era mântuirea. Ţăranul român se comporta ca şi când Dumnezeu e prezent tot timpul. Nu în sensul crispat, cu frica de a nu greşi deasupra capului, ci relaxat, cu respectul şi cu dragostea pe care o ai faţă de tatăl tău. Ştia când îl supăra pe Dumnezeu şi tot făcea câte o nefăcută, dar avea grijă să-i recâştige dragostea. Între Dumnezeu şi om era o familiaritate. De altfel, cultura ţărănească a iscat frumoasele poveşti cu Dumnezeu şi Sfântul Petru, care se plimbau prin ţarinele noastre. A fi familiari cu Dumnezeu ar trebui să fie şi dezideratul nostru. Să nu-l vedem numai pe tronul slavei sale, ci şi între noi, la necaz şi la bucurie.
- Spune Blaga undeva că ţăranul vedea chipul lui Hristos în bobul de grâu...
- Sunt multe texte ţărăneşti în care bobul de grâu apare ca o preînchipuire a lui Hristos, în măcinarea lui fiind văzute chinurile Domnului, şi în încolţirea lui, Învierea Domnului. La noi, colacul are un rol important în riturile de trecere: la botez, nuntă şi înmormântare, aşa cum nu mai găseşti la alte popoare. Colacul este cinstit, frânt, dăruit, precum a fost Mântuitorul. Pâinea are virtuţi vindecătoare, este afierosită la altar, în semn de mulţumire, este folosită şi în prefacerea Darurilor la Sfânta Liturghie... Apa are şi ea virtuţi magice: avem apă neîncepută, apă vie, apă moartă, fetele se duc la râu să se scalde în nopţi cu luna plină, sau de anumite sărbători, ca să atragă energii benefice asupra lor... Dar câte obiceiuri fără legătură cu ortodoxia, dar îngăduite de Biserică, nu sunt legate de apă...
- Contextul social şi politic a dus la diluarea culturii ţărăneşti, până aproape de dispariţia ei. Pe de altă parte, tot mai mulţi orăşeni se mută la sat, atraşi de magia lui. Se poate înnoda firul de unde s-a rupt?
- Mai mult decât o clasă socială, ţărănimea este o stare de spirit. Orăşenii care se mută la ţară nu vor fi ţărani niciodată şi nu vor putea reface ţesătura culturală de acolo de unde s-a rărit. Vor fi simpatizanţi, vor încerca să practice anumite lucruri, dar nu vor putea fi autentici, căci le lipseşte continuitatea într-un anumit fel de a trăi. Cultura ţărănească este ca un fuior care se tot subţiază, până va dispărea. Ce pot face orăşenii îndrăgostiţi de ţărani este să conserve obiceiuri, jocuri, cântece, obiecte de vestimentaţie la nivel folcloric şi muzeal. E bine şi atât. Dar şi mai bine ar fi să încerce să păstreze duhul. Adică raportarea ţăranului la Dumnezeu, la natură, la strămoşi, la comunitate.
Fotografii document: Albumul "România - simplitatea pierdută" - ERNEST BERNEA
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
