Dumnezeul verii

- Fără să întrebe dacă are voie sau nu, țăranul român împletește religia cu magia. Când vede chipul lui Hristos pe bobul de grâu, știe că pâinea pe care o mănâncă e sfântă -

COSTION NICOLESCU - "Să păstrăm duhul satului românesc"

- În calitatea dvs. de etnolog, ați cercetat cu pasiune vechile tradiții ale satului românesc, printre care se numără și ritualurile magice. În mod surprinzător, multe dintre ele se păstrează și azi, dublate de semnificații religioase. Cum se împacă religia cu magia?

- Ernest Bernea care, pentru mine, este printre etnologi și so­cio­logi un fel de primus inter pares, spune că, în cazul țăranului, trebuie să privim religia și magia îm­pre­ună. Un fel de șnur de mărțișor. Sigur că pentru oamenii din Bi­se­rică, magia e nomina odiosa, dar la țăran ea nu îm­pietează asupra drep­tei credințe. Pe de altă parte, nici cre­dința creș­tină nu se­că­tuiește iz­vorul magic. Pentru omul tra­dițio­nal, magia este o lume fermecată, în care apar forțe tainice, care lucrează într-un anume fel și care uimesc prin puterile lor și ineditul acțiunilor lor. Pentru țăran, de pildă, cuvântul avea o putere foar­te mare, crea realități când era rostit. Și-atunci, prin invocări și im­precații ori prin descântece, pu­tea face ca aceste forțe să-i fie favorabile în unele împrejurări, sau, alteori, mai rar, să determine o acțiune nefastă asupra altora. De reținut că la țăran magia nu e niciodată izolată de zona Bisericii. Nu e ca și cum într-o parte ar fi numai lumină, mergi acolo și faci toate ale Bisericii, și în cealaltă e întuneric - și faci cele ale magiei. Cum ni se în­tâmplă nouă, celor ieșiți din spațiul țărănesc. Ca ata­re, la țăranul ro­mân magia, care îl introduce în­tr-o lume fantastică, necunoscută, misterioasă, și care are un rol practic, se împletește cu credința creș­tină, care este văzută ca un fel de a te însoți cu Dumnezeu pe drumul spre viața veșnică. Magia este pe mai multe nive­luri. Are zone slabe, de su­perstiție, dar și puncte tari, când ajunge la ru­gă­ciune. Țăranul folosește puterea cuvântului pentru toate, pentru descântec, prezicere și vră­jitorie, dar și pentru rugăciune.

- Ne puteți da exemple de diferite forme de magie?

- Sunt zone ale magiei cu un pronunțat caracter jucăuș. De exemplu, divinațiile care se fac la unele dintre marile sărbători creștine. Oamenii vor să ghicească viitorul și fac aceste preziceri, prin inter­mediul unor formule rostite și al unor plante sau obiecte (datul în bobi, aruncatul cununilor de sân­ziene pe case, chemarea ursitului în vis etc.), pen­tru a afla cum le va fi viața, lungă ori scurtă, bu­nă sau rea, dacă se vor căsători sau nu etc. Asta e o joa­că, până la urmă, pentru că, după ce "dau în bobi", de exemplu, nu urmăresc să vadă dacă pre­zicerile li s-au adeverit. Nimeni nu stă să vadă, de pildă, dacă fetele cărora le-au căzut cununile de flori de Sânziene aruncate pe acoperiș în noap­tea Nașterii Sfântului Ioan, chiar au mu­rit devreme... Sigur că exista și magie grea, unde nu mai era joacă. Unii făceau vrăji să ia laptele de la vaca vecinului și-l luau. Îl iau și astăzi. Poate e greu de crezut, dar era o realitate, sunt mărturii și cercetări serioase în acest sens. Se întâmplau altele și mai înfricoșătoare. De exemplu, eu însumi păstrez câteva scrisori fabuloase de la un țăran din Oltenia, care povestește cum femeile din satul lui invocau duhurile morților și cum acestea li se supuneau. Și nu sunt basme, sunt realități.

Când se deschid cerurile

- Ați spus că magia se face, adesea, cu ru­gă­ciu­ne. Unii mai duși la bi­serică ar putea fi scan­da­lizați...

- Așa este, dar rea­li­tatea ră­mâne aceeași. Ve­deți, ță­ra­nul știa că Dum­nezeu e sin­gurul care con­tează cu adevărat și poate de aceea până și prac­ticile magice le făcea mai cu seamă în preajma unor da­te importante din ca­lendarul bise­ri­cesc. Cu cât sărbă­toarea religioasă era mai mare, cu atât erau mai multe și actele de ma­gie. Anumite lu­cruri se făceau doar local, într-un sat sau altul; pe altele so­cio­logii le-au găsit răs­pân­dite în toată țara. Din aceste cercetări sociologice re­iese, de exemplu, că ță­ra­nul ro­mân obișnuia să extin­dă întotdeauna ce era al Bi­sericii și peste ce nu mai pre­vedea Biserica. Așa, bună­oară, dacă Scriptura ne spu­ne că la Bobotează se des­chid Cerurile, pentru țăran, Cerurile se deschid și de Sân­ziene, și de Paști, și la alte sărbători. Ce înseamnă deschiderea Cerurilor? Co­mu­nicare între lumea de aici și cea de dincolo! Și ce de­no­tă extinderea aceasta fă­cută de țăran? Un dor pentru veșnicie, de îm­părtășirea fru­museții și bi­nefacerilor ei; o dorință de a se apropia de cei adormiți, de sfinți și îngeri, de Dum­nezeu, în ultimă instanță. Alt exemplu: Moșii sunt în calendarul Bisericii - de Iar­nă, de Vară și de Toamnă - atunci se fac marile pomeniri de peste an ale celor mutați la cele veș­nice. Însă țăranul a pus Moși la orice sărbătoare, mai mi­că sau mai mare. Biserica nu are de ce să res­pin­gă astfel de adăugiri, mai ales că sesizează do­rința ex­traordinară de a fi împreună cu morții și, deo­potrivă, grija față de ei. Părintele Stăniloae spu­nea că, dacă va ține ceva oamenii aproape de Bi­serică, și în vre­muri de mare criză, așa cum a fost sub co­munism, acesta este cultul morților. Un cult care la ro­mâni nu e doar vene­rare, ci comu­nicare cu rudele și prietenii din lumea cealaltă. Țăranul român avea uneori grijă mai mare de morți decât de vii, fiind încredințat că viața de dincolo contează mai mult decât cea de aici și că nu-i poate lăsa în chinuri sau în lipsuri pe cei adormiți.

Prima pâine, pe masa lui Dumnezeu

- Suntem în plină vară și multe ritualuri magice țărănești se săvârșeau în acest anotimp, când livezile sunt grele de roade, grâul e copt, fânul deja la a doua coasă...

- Mie îmi pare că vara e cea mai relaxată din punct de vedere spiritual. Cele mai intense sunt întotdeauna, ca și în viață, în­ceputul și sfârșitul. Deci: primăvara, când se ară și se seamănă, și toamna, când se strânge recolta. Întotdeauna, pentru omul tradițional, prin­ci­pala sărbătoare a fost Învierea Dom­nului, iar a doua la rând, Ziua Crucii, după cum ne încre­din­țează cercetările etno­logului și folclo­ris­tului Tudor Pamfile. El spune că Ziua Crucii era sărbătorită cu aproape la fel de mult fast și pietate ca Paștele. Totuși, Biserica pune vara sub pecetea praznicului Ador­mirii Maicii Dom­nului, precedat de un post aspru, pe care ță­ranul îl trăia mereu cu bucurie. În anu­mite locuri din țară, această sărbătoare provoacă și azi pelerinaje uriașe, cum sunt cele din Tran­sil­vania, de la mâ­năstirile Moisei, Nicula și Rohia, și îi adună chiar și pe românii risipiți în șapte zări, la muncă. Tot în vară avem sărbătoarea Sfân­tului Ilie, care este foarte puternic în ima­ginarul țără­nesc, nu doar ca un sfânt, ci ca mâna lui Dum­ne­zeu în lupta contra diavolilor. De Sfântul Ilie, ță­ranii tăiau știubeiele de albine și se scotea mierea. I se mai spune și "retezatul stu­pilor". Se făcea cu un anu­mit ritual, cu rugăciune, în curățenie... Când faci lucrurile așa, Dumnezeu nu mai e abstract, e aproape de tine, îl poți pipăi, sfinții sunt și ei pre­zenți. Iar comunitatea capătă o bogăție pe care altfel nu ar avea-o. Dacă am zice: "suntem la coo­perativa X și acum e perioada de re­coltat mierea de albine", nu înseamnă mare lucru. Dacă spunem însă: azi e ziua de Sânt Ilie, când se taie știubeiele, mergem la biserică să du­cem "miere Domnului, să ni se sfințească fagurii, să-i împărțim de po­mană... " e cu totul altceva, trăim cu adevărat. Este aici o încărcătură mistică și o frumusețe aparte. Vine bucuria peste tine. Ești mai păzit de rele și de alunecările tale proprii, e și o ocazie de a te aduna în comunitate...
Tot pe timpul verii, Biserica dădea dezlegare la anumite fructe, căci merele nu se mâncau, în principiu, până la Sfântul Ilie, strugurii până de Sfânta Maria și tot așa. Țăranul aștepta sărbă­toarea religioasă de la care avea voie să culeagă și să mănânce, dar nici atunci nu se înfrupta, până ce nu ducea mai întâi un coș de fructe la biserică, să le sfințească și să le dăruiască Domnului. E un obicei preluat din Vechiul Testament, unde ni se arată că primele grâne erau duse la templu și i se închinau Domnului. La noi, la fel, când se făcea grâul, un alai de țărani îmbrăcați de sărbătoare, în frunte cu mai multe fete curate, adică de 12 - 14 ani, care purtau cununi de spice pe cap, însoțite de care trase de boi și pline de grâne, mergeau la biserică, unde se sfințea recolta și se dăruiau lui Dumnezeu din ea, în semn de mulțumire și de cins­tire. Pe ideea: cine e mai mare între noi? Dum­nezeu! Deci, el primește primul din roadele pă­mântului, pe el îl slăvim și Lui îi mulțumim că ne-a ajutat să avem ce culege.
Vara se culeg și plantele de leac. Țăranul le cu­legea numai în preajma anumitor sărbători și cerea binecuvântarea Domnului în acele zile sfinte, crezând că astfel puterea lor tămăduitoare crește.

Frumusețea va mântui lumea

- Modul în care țăranii știau să facă din orice muncă un fel de a-l slăvi pe Dumnezeu arată o curățenie sufletească și o frumusețe interioară remarcabile...

- Pe când lucram la "Muzeul Țăranului Ro­mân", ni se reproșa că îl înfrumusețăm pe țăran. Un reproș care poate veni numai de la cineva care nu a cunoscut în profunzime civilizația țărănească - cum o numea Ernest Bernea. Frumusețea este o coordonată esențială a viețuirii țăranului. Când a pornit să facă "Muzeul Țăranului" din București, pictorul Horia Bernea, fiul lui Ernest Bernea, a avut în minte gândul dostoievskian: "Frumusețea va mântui lumea". Și tot ce a așezat în expoziții a fost pentru a exprima această frumusețe. Obiectele țărănești alcătuiesc acolo un ansamblu de fru­mu­seți care comunică între ele și care reflectează omul care le-a produs. Acele obiecte nu au fost fă­cute la întâmplare, ci dintr-o profundă împărtășire cu Dumnezeu, cu natura, cu tradiția...
La țăran, indiferent de starea lui, frumusețea era comună. O căsuță a unui țăran sărac arăta la fel de bine, pentru că avea anumite elemente care o înnobilau ca și casa unui țăran bogat sau un conac boieresc. Toate aveau o arhitectură expresivă și armonioasă. Pentru că, indiferent de banii cheltuiți pentru ele, aveau aceeași sursă de inspirație și același bun gust originar. (Putem vedea asta la Muzeul Satului din București sau Sibiu.) Și straiele țărănești respiră aceeași fru­musețe indiferentă la starea materială a celor care le purtau. Am vizitat cândva Muzeul Omului de la Paris, în care se afla o sală cu costume populare din diferite zone ale lumii. Fără nici o exagerare, vă spun că, de departe, costumul românesc îmi părea unul împărătesc - în sensul de coborât din poveste, cu o aură nobiliară. Deși portul popular românesc este foarte divers, după zone etnofolclorice, are în el ceva unificator, ceva care îl arată aparținând aceluiași neam. De aceea, putem spune că portul popular este expresia unui duh etnic, a sufletului românesc, în care se oglindește o neasemuită frumusețe. Această fru­musețe, pe care o observăm în toate lucrurile ță­rănești, era considerată de un Bernea, un Stăniloae, un Blaga, un Tzigara Samurcaș, drept un dar de la Dumnezeu. Iar eu cred că frumusețea era pentru țăranul român un fel de a-l slăvi pe Dumnezeu. Cele mai frumoase straie ale lui erau pentru participarea la Sfânta Liturghie și la diferite Taine ale Bisericii. Cea mai frumoasă arhitectură bisericească este cea a bisericilor țărănești. Casele, care pentru țăran erau mici altare ale familiei, nu puteau fi nici ele de­cât frumoase. Și așa mai de­parte. Nici nu e de mi­rare, întrucât cultura ță­ră­nească românească este o cul­tură a Învierii, a slăvirii lui Dum­­­nezeu. În egală mă­sură este și o cultură a Cru­cii, cu tot ce presu­pu­ne ea: suferință, jertfă, în­de­lungă răbdare, dăruire pentru celălalt, credință. Fără Cru­ce nu există Învi­ere.
Desigur, poate că nu toți făceau asta con­ști­enți, dar la ei era ceva firesc, ca­re venea din însuși felul lor de a trăi. A-l slăvi pe Dum­ne­zeu în tot ce faci era pen­tru țăran un fel de a fi, cum es­te rugă­ciunea neîn­ce­tată pen­tru unii călu­gări. Nu stă­teau să se gân­dească la asta. Spi­ritua­li­tatea țăranu­lui era precum res­pi­ra­ția.

Apă vie, apă moartă

- Nu idealizați țăranul?

- Nu, pentru că nu spun că în societatea țărănească era Raiul pe pământ. Păcă­tu­iau și țăranii, dar aveau o rânduială pe care o res­pectau și a cărei țintă prin­cipală era mântuirea. Țăranul român se comporta ca și când Dumnezeu e prezent tot timpul. Nu în sensul cris­pat, cu frica de a nu greși dea­supra capului, ci relaxat, cu respectul și cu dra­gostea pe care o ai față de tatăl tău. Știa când îl supăra pe Dum­nezeu și tot făcea câte o nefăcută, dar avea grijă să-i recâștige dra­gostea. Între Dum­­nezeu și om era o fami­liaritate. De altfel, cultura țără­nească a iscat fru­moasele po­vești cu Dum­nezeu și Sfântul Petru, ca­re se plim­bau prin țarinele noas­tre. A fi familiari cu Dum­ne­zeu ar trebui să fie și dezi­de­ra­tul nos­tru. Să nu-l vedem nu­mai pe tronul slavei sale, ci și în­tre noi, la necaz și la bucu­rie.

- Spune Blaga undeva că țăranul vedea chi­pul lui Hristos în bobul de grâu...

- Sunt multe texte țărănești în care bobul de grâu apare ca o preînchipuire a lui Hristos, în mă­cinarea lui fiind vă­zute chinurile Dom­nului, și în încolțirea lui, Învierea Dom­nu­lui. La noi, co­lacul are un rol im­portant în riturile de trecere: la botez, nuntă și în­mor­mân­tare, așa cum nu mai găsești la alte po­poare. Co­lacul este cinstit, frânt, dă­ruit, precum a fost Mân­tuitorul. Pâinea are virtuți vin­decătoare, es­te afie­rosită la altar, în semn de mulțumire, este folo­sită și în pre­facerea Darurilor la Sfânta Li­turghie... Apa are și ea virtuți ma­gice: avem apă ne­în­cepută, apă vie, apă moartă, fe­tele se duc la râu să se scalde în nopți cu luna plină, sau de anumite săr­bători, ca să atragă energii bene­fice asupra lor... Dar câte obiceiuri fără legă­tură cu orto­doxia, dar îngă­duite de Biserică, nu sunt legate de apă...

- Contextul social și politic a dus la diluarea culturii țărănești, până aproape de dispariția ei. Pe de altă parte, tot mai mulți orășeni se mută la sat, atrași de magia lui. Se poate înnoda firul de unde s-a rupt?

- Mai mult decât o clasă socială, țărănimea este o stare de spirit. Orășenii care se mută la țară nu vor fi țărani niciodată și nu vor putea reface țesătura culturală de acolo de unde s-a rărit. Vor fi simpatizanți, vor încerca să practice anumite lu­cruri, dar nu vor putea fi autentici, căci le lip­sește continuitatea într-un anumit fel de a trăi. Cultura țărănească este ca un fuior care se tot subțiază, până va dispărea. Ce pot face orășenii în­drăgostiți de țărani este să conserve obiceiuri, jocuri, cân­te­ce, obiecte de vestimentație la nivel folcloric și mu­zeal. E bine și atât. Dar și mai bine ar fi să în­cerce să păstreze duhul. Adică raportarea țăranului la Dumnezeu, la natură, la strămoși, la comunitate.


Fotografii document: Albumul "România - simplitatea pierdută" - ERNEST BERNEA