Formula AS în Țara de Sus a Moldovei - Mânăstirea Popăuți

- Cea mai veche și mai frumoasă ctitorie a lui Ștefan cel Mare în Botoșani -

Vecernie

Pereții înalți și strâmți vibrează sub rugăciune. Îi simt de parcă mi-ar fi cuprins inima într-un căuș. Zidurile vechilor biserici sunt vii. Ca acestea între care mă aflu acum. Pentru că ele nu sunt făcute doar din piatră și din mortar, ci și din rugăciuni, din suferință, dragoste, bucurie și umbre. Da, um­bre! Toate sufletele marilor ctitori care au îngenun­cheat dinaintea unui astfel de altar și-au țesut umbrele în tencuiala bătrânelor ziduri. Poate de aceea ochii sfinților pictați în biserici strălucesc de viață. Poate de aceea mă simt și eu ca și cum m-aș naște din nou, la fiece slujbă ținută într-o biserică veche...
Sfârșitul slujbei la Popăuți a fost vestit de tre­cerea preotului printre creștini cu cădelnița, din care fumul subțire și îmbătător, de tămâie, se ridica spre sfinții zugrăviți pe pereți. Apoi, câțiva călugări s-au pornit a se închina cu metanii mari la icoanele de dinaintea altarului, doi câte doi, urmați de mâna de credincioși pe care ceasul vecerniei ne-a aflat în biserică. Părintele ne-a miruit solemn, fără o vorbă, apoi a mers într-un colț al bisericii, să facă o rugăciune de dezlegare, pentru câțiva pelerini veniți de departe, la Popăuți. M-am apropiat și eu cu sfială și am îngenuncheat. Am simțit că astfel voi fi mai pregătit pentru convorbirea pe care urma să o am.

Starețul

Părintele Arhimandrit Ioan Harpa are chip de înțelept. Pe fața lui, semnele timpului sunt îmblân­zite de pacea pe care o respiră. Deși am obținut cu greu întâlnirea cu sfinția sa, îmi arată imediat, prin bunăvoință și zâmbet, că a fost numai pentru că are prea multe obligații. Ne încuiem în biserica nouă, ca să obținem răgazul pentru un scurt interviu.
Viețuiește la Mânăstirea Popăuți de 23 de ani și este stareț aici de "numai" 10 ani. A venit de la Pângărați, din Neamț, ca un monah începător, dar a devenit repede unul dintre duhovnicii cu mare căutare în Țara de Sus a Moldovei. A călcat, cum s-ar zice, pe urmele marilor monahi sub oblăduirea cărora s-a format și pe care îi are drept icoane în inima lui: Părintele Cleopa Ilie, Părintele Ioanichie Bălan, Părintele Luca Diaconu... Astăzi, biografia sa nu mai poate fi desprinsă de Mânăstirea Po­păuți. Viața îi este pe jumătate întrepătrunsă în zi­durile celei mai vechi ctitorii a lui Ștefan cel Mare din Botoșani.

Popas domnesc

Părintele stareț Ioan este unul dintre înțe­lepții care prețuiesc istoria și se impreg­nează de ea. Închide ușor ochii și se și duce secole în trecut, pentru a ne povesti "ce vede". Pe aici nu erau decât codri seculari. Orașul Botoșani, care astăzi înconjoară mânăstirea, se oprise la mare depărtare, în afara acestui loc, căruia i se mai spunea și Tătărași. Nici vreo casă răzleață de gospodar îndrăzneț nu era prin preajmă. Numai pădure. Până când Domnul Moldovei a hotărât să-și ridice aici un așezământ de popas, pe drumul către Curtea Domnească de la Hârlău. A construit un palat, o biserică și un turn de clopotniță, bun și pentru refugiu, în caz de primejdie, și care rezistă și azi.
Biserica a fost gata pe 30 Septembrie 1496 și a luat hramul "Sfântul Nico­lae". Abia după o sută de ani, în jurul ei s-a format sa­tul Popăuți. Numele satului, destul de neobișnuit, ar veni de la un cuvânt slavonesc ce se referă la oamenii care îl ajută pe preot la treburile bisericii.
În anul 1750, domni­torul Constantin Racoviță a transformat biserica "Sf. Ni­colae" - Popăuți, în mâ­năstire de călugări. Era pe atunci într-o stare destul de precară, cu multe strică­ciuni și golită de odoare. Vodă a reparat-o, i-a clădit chilii, i-a refăcut zidurile de împrejmuire și a înzestrat-o nu doar cu veșminte preo­țești, cărți și obiecte litur­gice de mare preț, ci și cu o moșie din care să poată trăi călugării. Mânăstirea a primit și alte daruri, sub formă de păduri și de vii, de la domnitorul Grigore al II-lea Ghica și de la familia Cantacuzino, așa încât ajunsese foarte bogată până înainte de se­cularizarea lui Cuza. După aceea, rămasă fără surse de existență, a înce­put să decadă. Dar chiar dacă astăzi ea poate nu se ridică la gloria de altă­dată, mânăstirea este de o frumu­sețe care te face să înlemnești. Marcată în toate amănuntele ei de geniul constructor al lui Ștefan cel Mare, ea este o adevărată minune de fru­musețe, pe care creștini din toate colțurile țării vin să o vadă și să se-închine în biserica ei. Și pleacă cu ochii scăldați nu doar în splendorile arhitec­tonice și picturale, ci și în la­crimi de bucurii duhovni­cești.

Pr. Arh. Ioan Harpa: "Participarea la slujbe te înnobilează"

- Preacuvioase părinte stareț, ne aflăm la o fostă Curte domnească, și de aceea, prima între­bare a mea va fi despre aristocrație, dar nu despre una de sânge, ci despre una în duh. În nesfârșitele noastre peregrinări prin țară, am observat că Mol­dova se distinge printr-un fel nobil de trăire a cre­dinței. De la estetica arhitecturii bisericești și de la ținuta în biserică a preoților și credin­cioșilor, până la felul în care se slujește și la relația duhov­nicească dintre păstori și păstoriți, totul este plin de demnitate, eleganță și bun gust. De unde vine această ati­tudine... boierească?

- Acum, că mi-ați spus dvs. toate acestea, constat și eu această realitate. Până acum, nu m-am gândit niciodată la ce ne face diferiți pe noi, creștinii moldoveni, de restul țării. E posibil ca atitudinea aceasta să se nască din faptul că punem accentul pe vistieria liturgică. Spre deosebire de credincioșii din alte zone, noi prețuim cel mai mult slujbele. Suntem în­tr-o nesmintită relație cu Dum­nezeu, în biserica locaș de ru­gă­ciune. În alte părți este la mai mare preț teologia dog­ma­tică, adică știința despre cre­dință; în altele, creștinii se simt mai aproape de Dumnezeu prin fapte sociale... La noi, în Moldova, ne este aproape de inimă slujirea. Și dacă ai trăi­rea liturgică, le ai pe toate ce­lelalte. Participarea la slujbe, care sunt spre slava lui Dumnezeu, te înnobilează. Părintele Dumitru Stăniloae spunea, cu dreptate: "Biserica este laboratorul Învierii". Altfel spus, fără practică, doar cunoașterea teoretică a credinței nu înseamnă și cunoașterea lui Dumnezeu. Poți să știi despre Dumnezeu, fără să te apropii de El și fără să-L simți. Or, a trăi în preajma lui Dumnezeu îți cultivă gustul pentru frumos, îți îndreaptă fruntea spre cer, te face demn fără a te semeți, te învață cu o anumită boierie a credinței, care se traduce prin generozitate, prin iubire, prin relația plină de bună­voie cu toți ceilalți. Prin rugăciune, care este un mod de a sta de vorbă cu Dumnezeu, ne molipsim de frumos, ca să spun așa, și apoi avem ce împăr­tăși. Când ne rugăm lui Dumnezeu, El ne răspunde în felul Său, tainic. Așa apare inspirația pentru o pictură care să exprime cât mai frumos și mai con­vingător dogma, pentru o arhitectură bisericească de natură să ne bucure ochiul și să fie deopotrivă utilă.

"O mânăstire în oraș întărește viața credincioșilor. Nu știu dacă și pe a călugărilor"

- Mânăstirea Popăuți era, cu secole în urmă, locul perfect de călugărie, "în pustie". Astăzi, sun­teți în plin oraș. Influențează acest fapt trăirea mo­nahicească?

- Nu știu dacă întărește cumva viața monahilor, dar viața credincioșilor, da. Au nevoie de noi în apro­­­­piere. Toți cei pe care i-am găsit aici când am venit acum 23 de ani mergeau pe la mânăstiri, în special în județul Neamț. Venind la ei, n-au mai simțit ne­voia să bată drumurile Moldovei după o mânăstire unde să-și odihnească sufletul. Ne-au mărturisit: vedem în sfințiile voastre pe părintele Cleopa, pă­rin­tele Ioanichie, părintele Paisie... Au simțit că noi am venit să le aducem ce căutau acolo, departe.

- E o recunoaștere foarte frumoasă a slujirii sfințiilor voastre. Înseamnă că ați adus ceva din duhul acelor mari părinți.

- Ne-am format în jurul acelor părinți și am ve­nit cu binecuvântarea lor și cu indicații precise pentru ce avem de făcut aici, în mijlocul orașu­lui. Ne-au spus așa: "Slujbă la miezul nopții, Liturghie în fie­care zi și să fiți cu oamenii într-o per­ma­nentă relație duhovnicească. Dacă nu le puteți face altceva, măcar să-i stropiți cu agheasmă cât mai des". I-am ascultat.

"În Botoșani, oamenii au un duh bun"

- Când ați sosit la Popăuți, aveați anu­mite frământări sufletești, pe care le-ați mărtu­risit. Cum ați reușit să vă adaptați?

- M-a ajutat mult că am ascultat de duhov­nic și de stareț. În mânăstire, n-ai ce căuta dacă nu asculți. Însă, dacă faci totul cu binecuvân­tare, n-ai nici o grijă, nici o frică de nimic. Sfântul Paisie Aghioritul spune: "Și-n lună, dacă te duci cu bine­cuvântare, vei reuși. Și-n Rai, dacă ai putea să mergi fără binecuvân­tare, n-ai putea sta". Am venit să-mi sprijin du­hovnicul, pe părintele Luca Diaconu, care la vremea respectivă primise această as­cul­tare, să redea viață unei mânăstiri care era neglijată de peste 150 de ani. Apoi, m-a încurajat un părinte pe care îl aveam la Pângărați și care se născuse în Boto­șani. Mi-a spus că oamenii de pe-aici sunt foarte evlavioși. "Mai evlavioși ca la Neamț?". "Da, părinte, mult mai evla­vioși". Nu-mi venea să cred! Dar când am venit aici, m-am convins. Oamenii se hrănesc cu slujbele bisericii. Sunt liniștiți, atenți, sme­riți, îți sărută poalele straielor, se închină cu metanii mari... Au un duh bun. Și credincioșii ne-au ajutat să rămânem aici. Când ai în spate o așa putere de oameni rugători, dedicați lui Dumnezeu, nu mai poți să pleci de lân­gă ei.

- Deci, până la urmă nu contează atât de mult dacă ești călugăr în oraș sau în pustiu, ci mai mult cu cine slujești și pentru cine slujești...

- Da, atmosfera din biserică este cea mai im­portantă. Vă mărturisesc că nu rezistam fără acești oameni de aur. Și să știți că sunt rari în lume, așa că Dumnezeu ne-a făcut o mare favoare că ne-a tri­mis în mijlocul lor.

"Simțim permanent prezența Sfântului Nicolae"

- Biserica mânăstirii sfințiilor voastre este cea mai veche din județ. Depun mărturie și eu că se sim­te aievea că în aceste ziduri s-au impregnat ru­găciunile rostite, vreme sute de ani, de nenumă­rați călugări...

- Ați văzut că noi slujim în biserica veche. Bise­rica ne cheamă, căci e una într-adevăr duhovni­ceas­că. Zeci de generații de călugări s-au rugat acolo.
Pe de altă parte, această biserică a fost zidită de Binecredinciosul Voievod Ștefan, pe mormântul unuia dintre slujitorii săi cei mai devotați, vornicul Dragoș Boul, care și-a dat viața în luptă pentru dom­nitor. Deci, avem înmormântat aici un om cu mare dragoste pentru Hristos. Căci spune Mântuito­rul în Evanghelie: "Mai mare dragoste decât aceas­­ta, să-și dea viața cineva pentru prietenii săi, nu este". Eu unul am fost cuprins de o mare bucu­rie, imediat ce am văzut biserica. M-a învăluit cu puterea ei duhovnicească. Pentru că orice biserică adevărată este Cerul pe pământ, iar eu asta am sim­țit aici.

- Aveți mărturii sau dovezi că în această mâ­năstire au viețuit călugări sfințiți?

- Într-o criptă am descoperit patru mitropoliți greci înmormântați, așa cum se făcea odată, stând pe scaun. Doi de-o parte și doi de cealaltă, stăteau ca la sfat. Mumificați, n-au putrezit. Se pare că, deși ei aveau ca misiune principală administrarea averi­lor mânăstirești - căci mânăstirea era închinată Pa­triarhiei Antiohiei, care era grecească - n-au ne­gli­jat nici viața liturgică. Și s-au sfințit. De altfel, au fost foarte cinstiți de credincioși și obști, de vreme ce i-au îngropat în biserică.

- De când sunteți la Popăuți, ați simțit pro­tecția Sfântului Nicolae, căruia îi este închinată mânăstirea?

- Da, da, și cu atât mai mult cu cât eu am evlavie la Sfântul Nicolae încă de pe când eram copil. Aveam acasă la părinți o icoană cu Sfântul Nicolae, pictată la Mânăstirea Neamț, în școala paisiană, pe care am iubit-o foarte mult. Sfântul Nicolae e înfă­ți­șat acolo arătând cum se face crucea. Și scrie într-o parte: Sfântul Nicolae - îndreptător credinței. Am avut mereu icoana asta în față. Așa încât, venirea mea la Popăuți nu e întâmplătoare. Cu atât mai pu­țin cu cât decizia mea de mutare aici mi s-a semnat pe 9 Mai, când prăznuim aducerea moaștelor Sfân­tului Nicolae, din Cetatea Lichiei la Bari. Poate nu e întâmplător nici că am venit chiar în anul în care mânăstirea împlinea 500 de ani de la zidire. Am fă­cut o mare festivitate cu acest prilej, la 6 Decembrie 1996, de praznicul Sfântului Nicolae. Iar de atunci încoace, simțim permanent prezența Sfântului. De câte ori avem mai multă nevoie de ceva, se re­zolvă. De exemplu, noi am zidit biserica nouă în doar șase luni, fără sponsori propriu-ziși, ci numai cu ce-am putut aduna, de la unul, de la altul. Slujeam și apă­reau cele ne­ce­sare: o mașină cu cărămidă, una cu ciment, un camion de lemne..., după nevoie. E o mi­nune a Sfântului Nicolae, care a văzut că nu mai pu­team sluji iarna în biserica veche, de­ve­nită neîncă­pătoare, și a cărei pictură se de­te­riora de la căl­dură. S-a milostivit și pentru credința botoșă­ne­nilor, care aveau nevoie să participe la sluj­be în condiții omenești. În biserică trebuie să ai un pic de confort, ca să-ți poți goli inima de probleme și să o umpli de Dumnezeu...

Înapoi la Hristos!

- Părinte stareț, s-a dus vestea că sunteți un duhovnic bun, la care multă lume are evlavie. Știu că monahii nu vorbesc despre sine, dar vă întreb: ce credeți că îi face pe credincioși să fie atrași mai mult de un preot, decât de un altul? Ce anume are un ecou mai puternic în sufletul lor: felul în care slujește, modul în care spovedește, înțelepciunea pe care o are în a da sfaturi duhovnicești, felul în care se poartă cu creștinii?

- Cred că, dincolo de toate motivele ome­nești pe care ni le putem închipui, așa le spune lor Duhul Sfânt în inimă. Iar Duhul suflă unde vrea. E o taină pe care n-o putem noi dezlega. Datoria noastră, a preoților, este să nu-i smin­tim.

- Părinte stareț, ce-ar trebui să facem oare, noi, creștinii din România, ca să ne mențiem vie speranța, ca să facem lumină în jurul nostru, pentru ca țara noastră să o ia pe drumul ce bun?

- Îmi vine în minte o cântare din Săptă­mâna Mare, în care se spune că poporul lui Israel a părăsit Izvorul cel Adevărat și a săpat o fântână într-un loc fără apă. Cred că asta este cauza și pentru situația în care ne aflăm noi. Ne-am rătăcit pe cale. Umblăm după iluzii și proroci mincinoși, căutăm "tradiții" care nu ne sunt proprii și în care nu-l aflăm pe Dumne­zeu. S-a smintit mult tineret de atâtea expe­riențe exotice. Trebuie să ne întoarcem la Iz­vor! Să nu ne lăsăm amăgiți, să nu umblăm după izvoare false, ci să ne întoarcem la cel dătător de viață. "Veniți să bem băutură nouă,/ Nu din piatra stearpă, făcută cu minuni,/ Ci din Izvorul nestrică­ciunii,/ Care a izvorât din mormântul lui Hristos". Când românii au fost credincioși, și societatea lor a fost morală, românească, bine tocmită. Acum, dacă nu mai sunt românii atât de credincioși, nici socie­tatea nu mai e morală, nici românească, nici bine așezată.
Deci, înapoi la Hristos!