Buna Tina

Bunica mea, Iustina, a fost penultima din cele cinci fete ale familiei Ciobotea şi cea mai frumoasă.

Era ceva nobil în întreaga ei făptură, o blândeţe fermă, o cuminţenie aşezată egal în ţinută, în gesturi, în vorbe. Rămasă singura nemăritată atunci când, la doar 56 de ani, străbunica Ana a murit, pe Buna o curta un băiat vrednic din satul vecin. Tare-ar fi vrut Buna să-i fie soaţă, că Radu era bărbat frumos, harnic şi gos­podar. Ba îi mai şi aducea, în fiecare dimineaţă, flori şi-i păstra un loc lângă el, în trenul ce-i ducea la uzina de la Cugir, unde lucrau amândoi. Dar vezi că-n vremurile-acelea, când lumea şi ţara erau sfâr­tecate de război, nici oamenilor simpli nu le era îngăduit a-şi decide singuri soarta. Aşa se-ntâmplase şi cu ei.
Străbunicul Axente, tatăl Bunii, îmbă­trânise dintr-odată după moartea Anei şi se mulţumea cumva să asculte de ăi mai ti­neri, fete şi gineri, că pe el îl cam lă­saseră puterile. Mai trebăluia cât ce putea, doar ca să-i treacă ziua mai uşor, să-l îndepărteze de gânduri şi de dor. Într-o zi, a venit la el Ilie, ginerele său cel mare, şi-i spuse c-a găsit peţitor pentru Buna, că i-o fi venit vremea să se aşeze şi ea la casa ei. Străbunicul n-a zis nici da, nici ba, gân­dind, în simplitatea sa, că bine n-are cum fi să decidă altcineva fericirea fiicei sale. Dragă tare îi fusese Ana şi viaţă frumoasă avuseseră împreună, dar ei se aleseseră sin­guri unul pe altul, nu-i împinsese nimeni cu de-a sila unul în braţele altuia. Era mulţumit de cei pe care fetele şi-i luaseră de soţi, dar şi dacă bine nu le-ar fi fost împreună, decizia trebuia să fie a lor.
Când Buna a auzit propunerea cumnatului său, s-a înnegrit de furie. Ochii ei albaştri şi limpezi ca cerul de vară îşi schimbaseră dintr-odată culoarea, de parcă toată noaptea lumii se ascunsese-n ei. Auzi la Ilie! Să meargă ea să se mărite la oraş, după un vădan pe care nu-l cunoştea şi de care-o des­părţeau, ca vârstă, 17 ani! Nu, aşa ceva nu vroia în ruptul capului! Dar Ilie părea convins că e o ocazie ce nu poate fi ratată şi-o ameninţă că, dacă nu acceptă, apăi nici în curtea lor nu mai avea ce să caute vreodată. Se cutremură Buna. Să n-o mai vadă niciodată pe sora sa cea mare, Nana Andro­niţa? Şi de ce? Pentru că şi-ar fi dorit să-şi decidă singură soarta, fericirea, aşa cum o înţelegea ea? Pen­tru prima dată, cuminţenia Bunii avea să se întoarcă împotriva ei, îngenunchiind-o. Era doar începutul.

Boală grea, gelozia

A plecat Buna soţie, la oraş. Se simţea singură, dar nu avea răgaz să se gândească la asta. Renun­ţase la serviciu şi trebuia să ţină în grijă întreaga gospodărie. Când se născură pruncii, Gheorghe şi Elena (mama mea), se mai lumină întrucâtva viaţa Bunei, îşi regăsise rostul şi locul în propria sa viaţă. De dragul copiilor, îndură tot greul căsniciei. Bunicul era om pretenţios, mândru, harnic atunci când se ţinea departe de băutură, ceea ce, însă, nu se întâmpla prea des. Era încăpăţânat şi egoist, dirijând după bunul plac vieţile celor din jur. Şi era gelos din cale-afară, deşi niciun motiv nu-i dăduse vreodată Buna cea frumoasă. "Cea mai grea boală pe lumea asta e gelozia!", îmi spunea Buna. "De asta nu te vindeci niciodată şi, pe ce îmbătrâneşti, pe ce mai tare-ajungi să-i chinui pe ceilalţi". Ea ştia. Dureros ştia. Că nici acasă, în satul de pe Valea Mureşului, nu mai prea avea voie să meargă, să-şi vadă tatăl şi surorile. Cuvintele de ocară erau un alt fel de bilet pe care-l plătea ori de câte ori dorul o chema într-acolo. Şi, Doamne, câtă bătaie mai îndurase! O viaţă întreagă. O viaţă cu frică şi cu scandal, cu fugit de-acasă şi dormit prin curţi străine, cu pruncii după ea.
Uneori, după ce răsuna strada de scandalurile făcute chiar şi în miezul zilei de bunicul, Buna ieşea la stradă. Privea oamenii trecând, mai schim­ba o vorbă cu ei, cu vecinele... Şi zâmbea. Îşi ducea cu demnitate crucea aşa cum putea. Când obo­sea, se aşeza pe-un scăunel micuţ şi-şi lua în şorţ câteva mere. Le tăia bucăţică cu bucăţică şi le mânca încet, pe tihneală. Într-un fel, atunci stătea ea de vorbă cu Dumnezeu, în răgazul acela pe care-l fura zilelor prea pline cu treburi de tot felul.
Sigur că Bunei i-a trecut prin cap şi gândul despărţirii, al divorţului. Mai cu seamă că, de vreo câteva ori, în trenul ce-o ducea la casa părintească, îl întâlnise pe Radu. Ştiind exact ce pătimeşte, Ra­du-i spusese că încă o iubeşte, că ar vrea-o de soaţă chiar şi aşa, cu doi copii care nu erau ai lui. Doar ca să-i fie şi ei bine, să se simtă iubită şi în siguranţă. Orice ar fi făcut pentru ea, că tare dragă-i mai era şi tare-l duruse când ple­case să se mărite la oraş. În­ţelesese, însă, că nu fusese ale­gerea ei, dar asta nu-nsemna că duruse mai puţin. "Cum să fi divorţat?", se-ntreba Buna. "Eu nu aveam serviciu şi, chiar dacă aş fi avut, legile erau strâmbe pe-atunci şi mi-ar fi dat mie fata, şi pe băiat lui tată-său. Cum să-i despart eu pe copii? Cum?". A doua în­genunchere din viaţa Bunei. Nu şi ultima.

Munca ta, rugăciunea ta

A-ncercat să-şi ducă viaţa liniştit, atât cât îi stătea în putere. Avea un fel de cult al muncii, o bucurie a lucrului bine făcut. Şi robotea de dimi­nea­ţa până seara, fără odihnă. Casa era mereu gri­jită, de gătit, gătea aproape în fiecare zi, că mof­turos era şi la mâncare bunicul. Impecabilă era şi grădina. Copiii, curaţi, cuminţi şi puşi la rând, să nu râdă lumea de ei că n-au, cum au alţii, de toate.
"Munca ta e rugăciunea ta", se spune. Dacă-aşa o fi, atunci Buna se ruga necontenit, prin fiecare dintre muncile sale de peste zi. Făcea plăcinte sau prăjituri săptămânal, cămara şi pivniţa-i erau mereu pline de bunătăţi, la ceas de toamnă. De toa­te ştia face Buna. Când copiii crescuseră şi se-aşe­zaseră la casele lor, a gătit şi pentru ei, că, deh, erau tineri, aveau servicii nu tocmai uşoare şi trebuia să-i ajute şi pe ei cineva. A devenit bunică, mai apoi, şi era atâta bucurie când noi, cei trei nepoţi, două fete şi-un băiat, îi umpleam căsuţa cu râsete şi veselie multă. Ne făcea toate poftele, de la clătite umplute cu brânză de vaci sau cu dulceaţă, la vărzare şi pâine de casă, de la pogăcele cu jumări sau brânzoici lipicioase şi aurii, la mămăligă de grâu şi salată scăzută. De la o vreme, mai în joacă, mai în serios, ne-a învăţat să ne descurcăm într-o gospodărie. Aşa am ştiut, relativ devreme, să legăm roşiile de pari, să culegem păstăile de fasole şi să facem cea mai bună ciorbă din ele, să punem castraveţii la murat fără oţet, acriţi cu struguri, să curăţăm cocina porcilor, să-i hrănim sau să le fierbem mâncarea în cazanul cel mare din curte, să crăpăm lemne sau să le stivuim frumos în magazie.
O vreme, cât i-au permis puterile, Buna mergea bucătăreasă la nunţi. Veneau oameni din satele dimprejur, cale de vreo două judeţe, s-o cheme socăciţă şi cu câte un an înainte. Tare-i mai plăcea! Erau nunţile astea un fel de refugiu, fuga ei de acasă. Conducea cu mână de fier petreceri de 300-400 de persoane, făcute la cort, cum era odinioară. Nimeni nu-i ieşea din vorbă, iar lucrurile mergeau şnur. Odată nu s-a întâmplat să se îmbolnăvească cineva, să se plângă că n-o fost bună mâncarea sau c-or fost nemulţumiţi nuntaşii!
Înainte să împlinească 59 de ani, viaţa avea s-o mai îngenuncheze o dată: unchiul Ghiţă a murit într-un accident de tren. După alţi zece ani, s-a stins şi bunicul. De-acum, Buna îşi făcea drum la cimitir mai des decât îşi făcea în oraş, să cumpere pâine. Ani la rând, a făcut toate pomenirile cuve­nite, cu colivă din grâu ales şi colaci împletiţi şi gustoşi. Alegând grâul pentru colivă, bob cu bob, vom fi săvârşit şi noi, copiii, un ritual tainic pentru sufletele celor duşi. Ce avea să ne fie de mare fo­los când ne-a atins, mai apoi, şi pe noi, viaţa.
Timp de 28 de ani după moartea un­chiu­lui, până să plece şi ea în lumea-fără-dor, Buna şi-a târât viaţa după ea. De trăit, Dumnezeu ştie dacă se poate spune că a mai făcut-o după moar­tea unchiului meu. De fapt, tot un fel de târâit i-a fost şi până atunci traiul. Sufletul, însă, i-a rămas neschimbat. Nu au înrăit-o niciuna din încercările vieţii, nici zâmbetului ei nu i-au răpit lumina.
Tot ceea ce a făcut în viaţă a fost sub sem­nul unui bine oarecum ciudat înţeles. "Să laşi de la tine, ca să fie bine!", spunea. Şi a tot lăsat Buna, dar binele pe care-l aştepta nu prea avea să i se arate. Doar celorlalţi, ce n-au înţeles niciodată pe de-a-ntregul ce vor să spună vorbele ei. Într-o noapte de toamnă, obosită să tot aştepte binele ce nu mai venea, a plecat în cer, sperând, poate, să-l afle acolo. A murit în somn, tăcută şi cuminte, aşa cum ştiuse să şi trăiască.