Pe stradă cu "Formula AS" - Aveţi amintiri legate de un copac?

- Ploile fac prăpăd în zonele unde pădurile au fost tăiate. Motiv temeinic ca să vorbim cu dragoste despre copaci -

Florentin Popa, 51 de ani, jurnalist
"Cobor în vale la nucul meu şi stăm, aşa, de vorbă"

(Când am stabilit tema acestei anchete eram pe teren şi o parte din colegii de redacţie se aflau lângă mine. Nici n-a trebuit să-i descos. Poveştile lor au venit simplu, ca înserarea, şi au curs întoc­mai ca râul aflat în apropierea noastră. Mi-am permis să-i înregistrez. Vina este numai şi numai a mea.)
Îmi amintesc bine bine: eram pionier în clasa a doua. Erau vremurile alea tovărăşeşti în care erai tot timpul îndemnat să faci lucruri bune. Am fost eu împotriva sistemului, hahaha, dar un lucru bun tot am făcut: am plantat un copac. Un copac d-ăsta cu frunze roşii, nici măcar nu ştiu cum se numeşte. Dar era co­pa­cul meu, plantat de mine, cu mâ­nuţele mele de pionier în cla­sa a doua. Ţin minte că aveam mare grijă de el, era ceva ce mă respon­sa­biliza. Îi duceam trei litri de apă în fiecare zi şi-l arătam tuturor: "Ăsta e copacul meu", le ziceam. Creştea chiar în faţa blocului meu din Galaţi, chiar în faţa balconului. Ei bine, copacul ăsta, plantat şi crescut de mine, are acum 14 metri şi ajunge până la etajul trei. E o minunăţie! Şi acum, când mă mai întorc în locul unde am co­pilărit, simt un fior în tot corpul: uite-l, mă, uite-l, copacul meu e tot aici! E mândrie, e bucurie şi e mai mult de atât. Nici nu ştiu exact să descriu ce simt. Dar dacă tot mi-am amintit lucrurile astea - ce zici tu de bunicul meu din Scânteieşti care, de fiecare dată când i se năştea un nepot, punea o sticlă de vin la beci şi planta un copac? Şi gândeş­te-te că noi suntem 64 de verişori, nici nu-i ştiu pe toţi. Şi că fiecare dintre noi are câte-un copac! Nu-i de ici, de colo. Cu vinul e simplu, l-am băut pe al meu când am îm­plinit 18 ani. Dar nucul plantat pentru mi­ne e tot acolo, în fosta lui vie din vale... A fost sădit chiar lângă nucul vărului meu, Marian. Nucii ăştia, şi al meu, şi al lui, erau nişte nuci atipici, drepţi şi înalţi, creşteau ca nişte plopi. Ţin minte că atunci când îi băteam, scoteam o tonă de nuci. Dar altceva vreau să-ţi spun: acum 12 ani, nucul vărului meu Marian a fost doborât de un fulger. S-a prăbuşit şi a ars. Şi fix o lună mai târziu, a murit şi Marian! Dumnezeu să-l odih­nească, nu împlinise 50 de ani... N-am cum să nu mă gândesc că pe lumea asta sunt legături ne­vă­zute, de care noi nu avem habar. De atunci, de fiecare dată când ajung la ţară, cobor în vale la nucul meu şi stăm, aşa, de vorbă...


Valentin Iacob, 63 de ani, poet şi jurnalist
"Regele nucilor între nuci"

(Valentin l-a ascultat cu atenţie pe Florentin, tot timpul cât a povestit. A zâmbit când a auzit de nuc, apoi a început şi el să povestească. L-am pre­venit că îl înregistrez. Eu tot o să povestesc, a zis.)
Ştii ce-i frumos? Că şi eu, exact ca Florentin, am un nuc al meu, sădit de bunicul, în curtea casei noastre, atunci când m-am născut. E de o vârstă cu mine copacul ăsta! Am crescut odată cu el. În seva lui se află toată copilăria, toată viaţa mea! Simt, simt că e aşa! Şi mai simt ceva, ori de câte ori îl văd: că bunicul e acolo, risipit în rădăcinile nevăzute, cu mine! Prin nucul ăsta, bunicul trăieşte mai departe. Şi ce bunic grozav am avut! Nu era copac pe care să nu-l cunoască, nu era lucru pe care să nu mi-l desluşească! Mă mândream cu bunicul meu şi mă mândresc şi acum. Dar ciudăţenia e că nucul ăsta al meu n-a făcut niciodată nuci. M-am tot gândit de ce, ca să ajung, în timp, să-mi dau seama că nu ăsta era rostul lui. Rostul lui e să fie un semnal, un reper pentru mine. A tot crescut în timp, a început să umbrească balconul casei, l-am privit tăcut şi tot tăcut i-am scris poeme. Uite, cam despre asta e vorba: Copacul ăsta pe care bunicul meu mi l-a desenat odată pe-o foiţă de vis,/ Copacul explodat peste lume împreună cu mine, într-o vale de irişi şi de arţari..../ Copacul cu coroana lui uriaşă, de Domn scâlciat/ De nişte Evi secundari,/ De călăii de clipe, grăbiţi şi uituci,/ Copacul meu niciodată înfrânt,/ Regele nucilor între nuci/ Rasărit de prin nişte Raiuri mai apropiate, mai scurte,/ Şi picat chiar la mine în curte...


Andra Stănescu, 33 de ani, educatoare
"Am început să tac mai mult şi să-l ascult pe el, pe copacul ăsta bătrân şi uriaş"

(Am ieşit şi în stradă, să ascult şi alte poveşti. Femeia cu care stau de vorbă e îmbrăcată într-o rochie albă, pe care sunt desenate păsări. Mă pri­veşte curios şi mă roagă să ne dăm într-o parte, la umbră. Tace. Zâmbeşte. Povesteşte.)
Păi, cu ochii închişi pot să răspund la întrebarea asta! Acolo unde am copilărit, am de la străbunicii mei un mic petec de pădure. Pădurea asta, când eram copil, devenise locul meu secret, un fel de tărâm vrăjit, unde mă ascundeam cu orele. Iar acolo aveam un stejar al meu. Îl botezasem, nu ştiu de ce, Titi. Era cel mai bun prieten al meu. Tra­versam curtea, apoi livada, şi tre­ceam un fel de portal - două coroane de fag, aproape lipite - apoi coboram un pic şi acolo mă aştepta el: copacul ăsta enorm. Mă aşezam la umbra lui şi-i povesteam tot felul de lucruri. Îţi jur: ajunsesem să cred că Titi-Copacul mă cunoaşte cel mai bine. Odată am mers cu tata să i-l arăt, ca şi cum tata n-avea habar că e acolo. Ştiu că îi tot po­vesteam una-alta de la şcoală, ştiu şi că stă­team amândoi culcaţi pe frunze şi n-am cum să uit cum tata mi-a făcut semn să tac şi mi-a spus să ascultăm pădurea. N-am prea înţeles ce-a vrut să spună, dar am tăcut. Şi atunci s-a întâmplat o vrajă: s-a făcut linişte dintr-odată şi am început să aud cântecul păsărilor, foşnetul vântului, zumzetul insectelor, tot, tot, tot! A fost magic! De atunci, de fiecare dată când mergeam la Titi, am început să tac mai mult şi să-l ascult pe el, pe copacul ăsta bătrân şi uriaş. Azi, Titi e tot acolo, ne întâlnim mai rar, dar ne purtăm ca doi prieteni vechi: stăm aşa, în linişte, unul lângă altul, şi e bine. Doamne, ce bine e!


Otilia Zamfir, 49 de ani, profesoară de muzică
"Ţin minte înserarea aia de vară, când mă plimbam prin parc cu un băiat"

(O doamnă elegantă, într-o rochie de culoarea piersicii, îşi poartă părul cărunt într-o coadă împletită, are ochii verzi, mari, vorbeşte încet şi cu blândeţe.)
Eheee, da, am avut un copac al meu! Nu l-am mai văzut de mult, sper să fie tot acolo. Pe vremea aia locuiam în Sibiu şi aproape în fiecare seară mă plimbam prin parcul Sub Arini. Erau mulţi platani bătrâni acolo, dar printre ei exista unul pe care îl simţeam incredibil de aproape. Nu ştiu de ce. Avea ceva magic. Poate era doar lumina felinarului prin­tre frunze, sau înserarea, chiar nu ştiu. Dar sim­ţeam. Şi ţin minte, ca şi când a fost ieri, înserarea aia de vară, când mă plimbam prin parc cu un băiat, şi eram aşa de îndrăgostită... Era linişte, ne ţineam de mână, pur şi simplu ne plimbam fără să ne mai vorbim, când am simţit că trebuie să-i spun - "Hai să-ţi arăt ceva". Şi l-am dus la platanul meu. N-a avut nicio reacţie. Şi iarăşi ţin minte că m-am trezit vorbindu-i că platanul e magic şi îndeplineşte dorinţe. El s-a făcut că mă crede. I-am spus că trebuie să-l înconjurăm de trei ori cu ochii în­chişi, apoi să ne punem o dorinţă. Şi aşa am fă­cut: am înconjurat copacul de trei ori, cu ochii în­chişi, şi apoi ne-am pus o dorinţă. La urmă, băiatul m-a sărutat. Şi au trecut 25 de ani de atunci, iar băiatul ăsta e tot lângă mine. Avem cei mai frumoşi copii şi o căsnicie minunată. Ştiu că sună prosteşte, dar îi mulţumesc din suflet platanului pentru asta.


Steliana Năstase, 60 de ani, funcţionar public
"Era un copac vrăjit, şi eu, copil, simţeam"

(O femeie energică, cu ochi de copil. Ochii de copil se emoţionează când îmi aud întrebarea, clipesc de câteva ori, apoi visează.)
Am avut, da, am avut un copac al meu. Un măr. Acum, dragul de el, trăieşte doar în amintirea mea. S-a lipit de mine mărul ăsta! Şi ştiu şi de ce, pentru că din toată curtea aia plină de pomi, el era altfel. Crescuse câş, strâmb, aşa, ca un semn de întrebare. Am întrebat-o pe mama într-o zi de ce, şi mama mi-a povestit că, demult, când era ea mică şi mărul doar un puiet, a dat o căruţă peste el şi l-a rupt. Şi atunci bunica, Dumnezeu s-o ierte, a făcut un amestec din balegă şi fân, a luat niş­te cârpe, a legat mărul rupt, i-a pus un arac şi a spus un des­cân­tec. Zece ani a stat mărul legat, oblojit ca un bolnav. Dar după 10 ani, a început să dea cele mai multe şi cele mai bune me­re din toată curtea. Era un copac vrăjit, şi eu, copil, simţeam. Şi nu doar eu. În scorbura lui, doar a lui, an de an veneau piţigoii şi sco­teau câte două rânduri de pui. Nu mă mai săturam să-i privesc cum zboa­ră din burta mă­rului meu. Mi se părea un miracol. Dragul de el! Cum să nu-l iubeşti?! Şi acum, când am plecat de acolo şi am vândut casa bunicilor, nu e seară să nu ajung la mărul meu şi să-l îmbrăţişez. Măcar aşa, în vis, înainte să adorm.