Florentin Popa, 51 de ani, jurnalist
"Cobor în vale la nucul meu și stăm, așa, de vorbă"
(Când am stabilit tema acestei anchete eram pe teren și o parte din colegii de redacție se aflau lângă mine. Nici n-a trebuit să-i descos. Poveștile lor au venit simplu, ca înserarea, și au curs întocmai ca râul aflat în apropierea noastră. Mi-am permis să-i înregistrez. Vina este numai și numai a mea.)
Îmi amintesc bine bine: eram pionier în clasa a doua. Erau vremurile alea tovărășești în care erai tot timpul îndemnat să faci lucruri bune. Am fost eu împotriva sistemului, hahaha, dar un lucru bun tot am făcut: am plantat un copac. Un copac d-ăsta cu frunze roșii, nici măcar nu știu cum se numește. Dar era copacul meu, plantat de mine, cu mânuțele mele de pionier în clasa a doua. Țin minte că aveam mare grijă de el, era ceva ce mă responsabiliza. Îi duceam trei litri de apă în fiecare zi și-l arătam tuturor: "Ăsta e copacul meu", le ziceam. Creștea chiar în fața blocului meu din Galați, chiar în fața balconului. Ei bine, copacul ăsta, plantat și crescut de mine, are acum 14 metri și ajunge până la etajul trei. E o minunăție! Și acum, când mă mai întorc în locul unde am copilărit, simt un fior în tot corpul: uite-l, mă, uite-l, copacul meu e tot aici! E mândrie, e bucurie și e mai mult de atât. Nici nu știu exact să descriu ce simt. Dar dacă tot mi-am amintit lucrurile astea - ce zici tu de bunicul meu din Scânteiești care, de fiecare dată când i se năștea un nepot, punea o sticlă de vin la beci și planta un copac? Și gândește-te că noi suntem 64 de verișori, nici nu-i știu pe toți. Și că fiecare dintre noi are câte-un copac! Nu-i de ici, de colo. Cu vinul e simplu, l-am băut pe al meu când am împlinit 18 ani. Dar nucul plantat pentru mine e tot acolo, în fosta lui vie din vale... A fost sădit chiar lângă nucul vărului meu, Marian. Nucii ăștia, și al meu, și al lui, erau niște nuci atipici, drepți și înalți, creșteau ca niște plopi. Țin minte că atunci când îi băteam, scoteam o tonă de nuci. Dar altceva vreau să-ți spun: acum 12 ani, nucul vărului meu Marian a fost doborât de un fulger. S-a prăbușit și a ars. Și fix o lună mai târziu, a murit și Marian! Dumnezeu să-l odihnească, nu împlinise 50 de ani... N-am cum să nu mă gândesc că pe lumea asta sunt legături nevăzute, de care noi nu avem habar. De atunci, de fiecare dată când ajung la țară, cobor în vale la nucul meu și stăm, așa, de vorbă...
Valentin Iacob, 63 de ani, poet și jurnalist
"Regele nucilor între nuci"
(Valentin l-a ascultat cu atenție pe Florentin, tot timpul cât a povestit. A zâmbit când a auzit de nuc, apoi a început și el să povestească. L-am prevenit că îl înregistrez. Eu tot o să povestesc, a zis.)
Știi ce-i frumos? Că și eu, exact ca Florentin, am un nuc al meu, sădit de bunicul, în curtea casei noastre, atunci când m-am născut. E de o vârstă cu mine copacul ăsta! Am crescut odată cu el. În seva lui se află toată copilăria, toată viața mea! Simt, simt că e așa! Și mai simt ceva, ori de câte ori îl văd: că bunicul e acolo, risipit în rădăcinile nevăzute, cu mine! Prin nucul ăsta, bunicul trăiește mai departe. Și ce bunic grozav am avut! Nu era copac pe care să nu-l cunoască, nu era lucru pe care să nu mi-l deslușească! Mă mândream cu bunicul meu și mă mândresc și acum. Dar ciudățenia e că nucul ăsta al meu n-a făcut niciodată nuci. M-am tot gândit de ce, ca să ajung, în timp, să-mi dau seama că nu ăsta era rostul lui. Rostul lui e să fie un semnal, un reper pentru mine. A tot crescut în timp, a început să umbrească balconul casei, l-am privit tăcut și tot tăcut i-am scris poeme. Uite, cam despre asta e vorba: Copacul ăsta pe care bunicul meu mi l-a desenat odată pe-o foiță de vis,/ Copacul explodat peste lume împreună cu mine, într-o vale de iriși și de arțari..../ Copacul cu coroana lui uriașă, de Domn scâlciat/ De niște Evi secundari,/ De călăii de clipe, grăbiți și uituci,/ Copacul meu niciodată înfrânt,/ Regele nucilor între nuci/ Rasărit de prin niște Raiuri mai apropiate, mai scurte,/ Și picat chiar la mine în curte...
Andra Stănescu, 33 de ani, educatoare
"Am început să tac mai mult și să-l ascult pe el, pe copacul ăsta bătrân și uriaș"
(Am ieșit și în stradă, să ascult și alte povești. Femeia cu care stau de vorbă e îmbrăcată într-o rochie albă, pe care sunt desenate păsări. Mă privește curios și mă roagă să ne dăm într-o parte, la umbră. Tace. Zâmbește. Povestește.)
Păi, cu ochii închiși pot să răspund la întrebarea asta! Acolo unde am copilărit, am de la străbunicii mei un mic petec de pădure. Pădurea asta, când eram copil, devenise locul meu secret, un fel de tărâm vrăjit, unde mă ascundeam cu orele. Iar acolo aveam un stejar al meu. Îl botezasem, nu știu de ce, Titi. Era cel mai bun prieten al meu. Traversam curtea, apoi livada, și treceam un fel de portal - două coroane de fag, aproape lipite - apoi coboram un pic și acolo mă aștepta el: copacul ăsta enorm. Mă așezam la umbra lui și-i povesteam tot felul de lucruri. Îți jur: ajunsesem să cred că Titi-Copacul mă cunoaște cel mai bine. Odată am mers cu tata să i-l arăt, ca și cum tata n-avea habar că e acolo. Știu că îi tot povesteam una-alta de la școală, știu și că stăteam amândoi culcați pe frunze și n-am cum să uit cum tata mi-a făcut semn să tac și mi-a spus să ascultăm pădurea. N-am prea înțeles ce-a vrut să spună, dar am tăcut. Și atunci s-a întâmplat o vrajă: s-a făcut liniște dintr-odată și am început să aud cântecul păsărilor, foșnetul vântului, zumzetul insectelor, tot, tot, tot! A fost magic! De atunci, de fiecare dată când mergeam la Titi, am început să tac mai mult și să-l ascult pe el, pe copacul ăsta bătrân și uriaș. Azi, Titi e tot acolo, ne întâlnim mai rar, dar ne purtăm ca doi prieteni vechi: stăm așa, în liniște, unul lângă altul, și e bine. Doamne, ce bine e!
Otilia Zamfir, 49 de ani, profesoară de muzică
"Țin minte înserarea aia de vară, când mă plimbam prin parc cu un băiat"
(O doamnă elegantă, într-o rochie de culoarea piersicii, își poartă părul cărunt într-o coadă împletită, are ochii verzi, mari, vorbește încet și cu blândețe.)
Eheee, da, am avut un copac al meu! Nu l-am mai văzut de mult, sper să fie tot acolo. Pe vremea aia locuiam în Sibiu și aproape în fiecare seară mă plimbam prin parcul Sub Arini. Erau mulți platani bătrâni acolo, dar printre ei exista unul pe care îl simțeam incredibil de aproape. Nu știu de ce. Avea ceva magic. Poate era doar lumina felinarului printre frunze, sau înserarea, chiar nu știu. Dar simțeam. Și țin minte, ca și când a fost ieri, înserarea aia de vară, când mă plimbam prin parc cu un băiat, și eram așa de îndrăgostită... Era liniște, ne țineam de mână, pur și simplu ne plimbam fără să ne mai vorbim, când am simțit că trebuie să-i spun - "Hai să-ți arăt ceva". Și l-am dus la platanul meu. N-a avut nicio reacție. Și iarăși țin minte că m-am trezit vorbindu-i că platanul e magic și îndeplinește dorințe. El s-a făcut că mă crede. I-am spus că trebuie să-l înconjurăm de trei ori cu ochii închiși, apoi să ne punem o dorință. Și așa am făcut: am înconjurat copacul de trei ori, cu ochii închiși, și apoi ne-am pus o dorință. La urmă, băiatul m-a sărutat. Și au trecut 25 de ani de atunci, iar băiatul ăsta e tot lângă mine. Avem cei mai frumoși copii și o căsnicie minunată. Știu că sună prostește, dar îi mulțumesc din suflet platanului pentru asta.
Steliana Năstase, 60 de ani, funcționar public
"Era un copac vrăjit, și eu, copil, simțeam"
(O femeie energică, cu ochi de copil. Ochii de copil se emoționează când îmi aud întrebarea, clipesc de câteva ori, apoi visează.)
Am avut, da, am avut un copac al meu. Un măr. Acum, dragul de el, trăiește doar în amintirea mea. S-a lipit de mine mărul ăsta! Și știu și de ce, pentru că din toată curtea aia plină de pomi, el era altfel. Crescuse câș, strâmb, așa, ca un semn de întrebare. Am întrebat-o pe mama într-o zi de ce, și mama mi-a povestit că, demult, când era ea mică și mărul doar un puiet, a dat o căruță peste el și l-a rupt. Și atunci bunica, Dumnezeu s-o ierte, a făcut un amestec din balegă și fân, a luat niște cârpe, a legat mărul rupt, i-a pus un arac și a spus un descântec. Zece ani a stat mărul legat, oblojit ca un bolnav. Dar după 10 ani, a început să dea cele mai multe și cele mai bune mere din toată curtea. Era un copac vrăjit, și eu, copil, simțeam. Și nu doar eu. În scorbura lui, doar a lui, an de an veneau pițigoii și scoteau câte două rânduri de pui. Nu mă mai săturam să-i privesc cum zboară din burta mărului meu. Mi se părea un miracol. Dragul de el! Cum să nu-l iubești?! Și acum, când am plecat de acolo și am vândut casa bunicilor, nu e seară să nu ajung la mărul meu și să-l îmbrățișez. Măcar așa, în vis, înainte să adorm.