Un sat în Munţii Trascăului - RIMETEA

Am citit deseori despre Rimetea, satul din judeţul Alba cuprins în căuşul de cal­car al Munţilor Trascău. Este consi­derat unul dintre cele mai frumoase din România. Nu doar priveliştile urzite din soare şi calcar atrag miile de vizitatori. Casele Rimetei, unele vechi de peste o sută de ani, impresionează prin curăţenie, dar şi prin ambiţia localnicilor de a le păstra aşa cum le-au moştenit: din piatră, cărămidă, lemn şi var, fără adăugiri de materiale sintetice.

Un drum care nu anunţă nimic

Din Aiud, potrivit indicatorului înfipt într-o intersecţie, intru pe o vale înveselită de verdele crud al pădurii şi al ierburilor din grădini, multe părăsite. Văd câte o livadă neîngrijită, cu prunii copleşiţi de licheni. Altundeva, mărăcinii au cres­cut mari. Parcă nimic nu anunţă minunea pe care o aştept! Abia după vreo 20 de km, ca nişte porţi medievale uriaşe, răsar în faţă Cheile Vălişoarei, două stânci cenuşii. Opresc să fac câteva poze, zăresc peste apă şi un castel din piatră renovat. Apoi, din nou la drum, spre Rimetea. Imediat, va­lea se deschide. De o parte şi de alta a drumului, pe un teren întins ca în palmă, fâşii de verde şi brun alternează ca într-un tablou. Iar la marginea câm­purilor, cresc versanţi stâncoşi, gri, cuprinşi de flă­cări de verde primăvăratic. Vulturii se rotesc dea­supra brazdelor abia răsturnate de pluguri. În sfâr­şit, recunosc spinarea de piatră a muntelui Piatra Secuiului, la poalele căruia se întinde Rimetea. Aş fi vrut să fie soarele ăla pe care l-am văzut în foto­grafii, o lumină transparentă curgând pe stânci, ca un şuvoi de miere prelinsă dintr-un blid, dar azi sunt neguri şi plouă mărunt.

Rulota cu langoşi

Cum cobor din maşină, sunt atras de gălăgia veselă a unor săteni secui, aşezaţi la o masă lungă din lemn, sub un brad din care picură apa ploii mărunte. Sunt femei şi bărbaţi, unii cu raniţe verzi în spinare, iar eu nu pricep o boabă din discuţiile lor întrerupte de hohote de râs sănătos. La câţiva paşi, fixată bine pe pământ, ca să nu o ia la vale, e o ru­lotă obişnuită, din care două femei vând cutii cu bere, cafele, dar mai ales langoşi presăraţi cu caşcaval ras şi smântână. Iulia şi Eva sunt reginele langoşilor din Ri­metea. Aici începe orice incursiune în teritoriul, dar şi în trecutul aşezării. De aici pornesc toa­te drumurile că­tre creasta din pia­tră şi către secolele când sătenii scoteau din pă­mânt minereul de fier. Una din­tre femei dă pe răzătoare o bucată de caş­caval. O nin­soare abun­den­tă cade pes­te gogoaşa fierbinte. Cum­păr una şi mă retrag la o masă din lemn, sub un brad care picură. Ţăranii secui au plecat, cine ştie pe unde. Poate la vreo stână, poate la tăiat de lemne. În jur e linişte, aud nu­mai foşnetul ploii. Apoi, subit, din turla bisericii, clin­­chetul cristalin al clopotului ţâşneşte ca o arteziană.

Meşterul cu cercel în ureche

Un panou informativ, plasat în centrul satului, oferă călătorului toate informaţiile pentru o excursie completă. Sunt atât de multe locuri, încât stau pe gânduri în ce direcţie să pornesc. Să mă duc spre "Şirul de sus" sau spre "Şirul de jos"? E vorba, cred, de şiruri de case. Să vizitez "Casa iobăgească din 1749" sau "Casa iobăgească din 1668"? Sunt, în total, 29 de obiective. Aleg moara de apă. Merg pe o stradă mărginită de case reno­vate, cu garduri noi, din lemn brun. Bat la una din porţi şi-mi deschide un bărbat subţire, nebărbierit, cu cercel în urechea stângă. Îl cheamă Both Istvan. Meşter priceput la toa­te: tâmplar, dulgher, fierar, morar şi un excelent ghid. "Eu am învăţat lim­ba română în armată. Am fost bucătar şi veneau superiorii să le gătesc ochiuri. La început n-am priceput. Le ziceam că eu nu gătesc ochi, n-am treabă cu ochii. Apoi am ştiut ce voiau". Moara a fost odinioară proprietatea celei mai bogate familii din Rimetea, familia Torotzkai. Din vechea ins­talaţie s-au păstrat câteva piese din lemn, in­clusiv o inscripţie care atestă vechimea şi stăpânul: anul 1757, ilustrissima doam­nă Klara Torotzkai. În mâi­nile ei se aflau şap­te mori. A mai rămas una singură, transformată în mu­zeu. Istvan a cum­părat-o de la un proprietar care o cumpărase şi el de la altul. Poate amintirea stă­pânei de odinioară s-ar fi pierdut, dacă un meşter de altădată nu ar fi încrustat în lemn numele ei şi dacă bucata din lemn nu ar fi ajuns până în ziua de azi. Memoria, uneori, are nevoie de puţine lucruri ca să triumfe.

Un sat premiat

Un cuib al memoriei este şi moara lui Istvan. Omul a strâns, de pe unde a apucat, obiecte vechi, de la unelte la fotografii, de la scule de atelier la piese de mobilier tradiţional. Dacă a fost nevoie, a scos bani din buzunar şi a plătit cinstit. Apoi a venit acasă cu lucrul primit sau cumpărat şi, dacă a fost stricat, l-a reparat şi l-a făcut să arate ca nou. Soţia lui a învăţat să picteze. Tot mobilierul e repictat de ea. Masa pe care îmi pun caietul, ca să notez, e pictată bogat, cu flori de câmp pe fond verde, cum sunt vara fâneţele Rimetei. "Eu am fost plecat la muncă în Ungaria, dar numai o lună. Tata mi-a zis să mă întorc şi să mă însor în sat. Aşa am făcut. El a fost rotar de meserie. Eu am învăţat tâmplăria. Turismul aici la noi a început de vreo 10 ani. De atunci mi-am amenajat şi moara, am şi o păstrăvărie. Vin aici turişti mulţi, chiar şi din Bucureşti", po­vesteşte meşterul. Vorbeşte o limbă română cursivă şi clară. "La noi în sat nu se fură. Poţi să laşi maşina deschisă noaptea", mă asigură, în timp ce-l aşez în faţa morii ca să-i fac o fo­tografie. Îi strâng mâna şi ies pe poartă, înapoi în stra­­da cu case curate şi garduri noi, din lemn brun. Ceţurile s-au risipit pentru o clipă, iar soarele face să sclipească stâncile udate de ploaie. Cu­loarea calcarului e foarte schimbătoare, în funcţie de vre­me. Într-o singură zi, se poate schimba de câ­teva ori, ca un chip de om. Aci e cenuşiu-în­tunecat, aci se luminează şi străluceşte, de parcă în trupul de piatră ar pulsa un suflet viu. De la stânci, îmi mut privirea către case. În 1999, organizaţia culturală "Europa Nos­tra", din care fac parte 40 de ţări, printre care şi România, a premiat Ri­me­tea pentru conservarea arhitecturii. Premiul i-a sporit faima în Europa. Tot mai mulţi turişti au venit aici. Pensiunile s-au în­mulţit, primăria a atras fonduri europene şi a pus la punct infrastructura publică.

Pâinea de fier

Rimetea e ca o floare albă, fiindcă pereţii caselor - câte case, atâtea petale - sunt văruiţi. Dar unde sunt rădăcinile ei? Cum a fost satul cu veacuri în urmă? Trec pragul muzeului, situat la etajul unei case de epocă, şi o întâlnesc pe Agneta Lassel, cel mai zâmbitor mu­zeograf pe care-l cunosc. Stă la micul ei birou de la intrare, plin cu pliante şi fotografii, înconjurate de bucăţi de minereu de fier. "Li se spu­nea pâini de fier", mă lămureşte Agneta. Aflu că aici, cu sute de ani în urmă, o familie de nobili ma­ghiari stă­pânea mine de fier, unde lucrau ţărani se­cui. Fierul obţinut era transformat în unelte şi arme. De aici, din Rimetea, plecau către oraşele şi satele Transil­vaniei, dar şi peste munţi, către Ungaria, care şi căruţe împovărate cu mărfurile meşterilor fierari: lanţuri, topoare, furci, cleşti, secere, sfre­dele, ba încă şi încuietori complicate. Cred că tot ceea ce-i era de trebuinţă gospodarului medieval putea fi produs la Rimetea. Meşterii îşi vindeau măr­furile, încasau banii de la negustori şi îi de­puneau în seifuri din fier. Când suma era completă, îşi cons­truiau o casă nouă sau un atelier. Aşa s-a născut Rimetea, din truda unor mineri şi a unor meşteri fierari. Arheo­logii au găsit urme de vieţuire din epoca romană, dar cu siguranţă locuirea e mult mai veche, din vremea dacilor, care au avut cetăţi în Munţii Trascăului şi au dezvoltat, prin aceste părţi de ţară, o importantă cultură a fierului. Faima in­dustrială a Rimetei a scăzut şi s-a stins, când au fost înfiinţate centrele metalurgice din Reşiţa şi Hu­nedoara. Începând cu secolul XIX, din minele Rimetei nu a mai fost scoasă nicio pâine din fier. Casele albe se înşiră pe uliţe drepte, ca tra­se cu rigla. Datorită turismului, Rimetea a re­năs­cut. De-a lungul anului, au loc aici festivaluri cu diferite tematici, alpiniştii se caţără pe pereţii ver­ticali ai muntelui, cei cu­rajoşi sar cu parapanta, iar foto­grafii pândesc cele mai frumoase momente ale zilei. În sat mai trăiesc 600 de localnici, ma­joritatea maghiari, de religie unitariană. Turiştii care sosesc aici într-un an sunt vreo câteva mii. Poate chiar mai mulţi. Rimetea fi­gurează pe site-uri de turism internaţionale. Sătenii au învăţat din mers să facă turism. Au priceput repede că aceasta este marea lor şansă, într-o lume aflată mereu în mişcare.