De vorbă cu marele pictor româno-german IOAN IACOB - "Ziua e prea scurtă pentru visele mele"

Din încăperile înalte și rafinate ale Pala­tului Quintus din Ploiești, tablourile lui Ioan Iacob strălucesc cu eleganța impa­ra­bilă a aurului regal.

Infante, chipuri feminine schi­țate frugal, înconjurate de lumini și de aure miste­rioase, răsar strălucind din pânze. La etajul I al acestui Palat care adăpostește azi Muzeul de Artă din Ploiești, magistrala expoziție a lui Ioan Iacob se continuă cu miniaturi, mai ales în pastel: niște bijuterii de tehnică și culoare, care înfățișează bucăți de universuri misterioase care te invită să le înțelegi. Căci Ioan Iacob este un maestru care caută mereu teritorii noi, acolo unde alții nu mai îndrăznesc. Un mare pictor, cu suflet și de român, și de neamț, care se întoarce mereu în țara nașterii sale din care își trage puteri. Am stat de vorbă cu el, sub bolțile înalte ale Muzeului de Artă din Ploiești, în timp ce picturile lui palpitau din pereți.

"Sașii îmi spuneau Hanzi, românii, Nelu"

- Stimate d-le Ioan Iacob, te-ai născut sub o stea dublă: ești jumătate german, jumătate român. Dualitatea asta a avut vreo influență asupra vieții și artei tale?

- Când eram copil, am trăit la Biertan, un sat cu origini duble și el: ju­mătate săsesc, jumătate românesc. Ma­ma mea era româncă și tata ger­man, iar mie sașii îmi spuneau "Han­zi" și românii, "Nelu". Așa că în fi­ința mea, aceste două etnii s-au con­topit. N-aș putea să spun cât sunt ro­mân și cât sunt german. Și, de multe ori, am fost așa, să zic între două scaune. După ce am ajuns în Germa­nia, mai degrabă eram considerat român. Pe de altă parte, mi se spunea că sunt bine adaptat, deci m-au ac­cep­tat ca german. Starea asta de a fi între scaune am încercat-o până în ziua de azi. Mie însă îmi plac și par­tea mea românească, și cea germană. De aceea mă și întorc mereu în țară.

- Mixtura de român cu neamț și-a spus cuvântul și asupra picturii?

- În atelierul meu din Germania sau prin expozițiile mele de acolo, veneau oameni care sesi­zau în tablourile mele un colorit care nu-i german. Dar în oglindă, au fost și mulți români care au găsit o anumită rigoare germană în pictura mea. Între aces­tea două mă aflu eu.

- Când ai plecat în Germania, nu ai pierdut, totuși, partea românească a picturii tale? Pei­sa­jele, lumina de aici?

- Pictorul nu e doar un ochi care observă. Dacă aș fi ajuns într-o țară arabă, nu m-aș fi transformat în pictor arab. Pictorul are în el o amprentă străveche. Și e nevoie de multă căutare ca să îți descoperi ADN-ul de pictor. Ca atare, și lumina peisajelor din Germania, și culorile din România se contopesc în tablourile mele. Căci în pictură se strecoară tot ceea ce te preocupă. Dintr-un tablou răsare sublimat trecutul tău. Din altul, prezentul și năzuința ta de viitor. Și toate se con­to­pesc. Pentru că pictura e un fel de a trăi și a respira.

"Când am ajuns acasă, eram pictor"

- Să ne întoarcem la copilăria din România. Când ai descoperit darul culorilor?

- Pe la 16 ani, la liceul din Mediaș, mă în­scrisesem la cercul de literatură. Venisem la Mediaș de la opt ani, și prima mișcare pe care o făcuseră ai mei a fost să mă mute de la școala germană la cea română. Credeau că nu am un viitor cu germana!... Acum, aveam o profesoară foarte bună de română și începusem să mă simt atras cu totul de literatură. Cum citisem foarte mult și până atunci și visam să ajung cineva, să sar dincolo de zări - mai întâi am voit să fiu scriitor. De la cercul de literatură mă duceam zi de zi, înfrigurat, la bibliotecă. Apoi am descoperit muzica și arta plastică. Ascultam întruna muzică clasică și întârziam în fiecare zi la prima oră la liceu, pentru că tocmai atunci era la radio o emisiune celebră de muzică clasică. Dar, până la 16 ani, nu avusesem nicio tentativă de a picta. Până când mi-a ieșit destinul în cale: un album de pictură al lui William Turner. Privindu-l, am descoperit o lume necunoscută. Dar inexplicabil, aveam certi­tu­dinea că pot să fac și eu așa. Și când am ajuns aca­să, eram deja pictor. Mi-am luat creioane, hârtii, vopsele, pânze și am început să pictez. Singur, fără niciun fel de ajutor.

Pictorul din fața casei

- Părinții te-au încurajat?

- Mama, fiind o plasmă blândă, m-a lăsat să fac ce cred. La început, și tatăl meu era foarte încântat de mine, când mă vedea cum mă așezam în fața casei și le făceam portrete tuturor vecinilor. Făceam douăzeci de portrete pe zi. În Mediaș, oamenii făceau coadă la mine. Pe urmă, pe la 18 ani, tata începuse să se supere pe mine, pentru că i se părea că nu dau destulă atenție școlii. Umblam tot timpul cu un caiet în care aveam și lecțiile, dar și foarte multe desene și poezii. Dar n-a fost o frondă de artist rebel. De învățat, învățam bine. Tata cel sever a fost mai degrabă rebel. A plecat brusc în Ger­mania, fără noi. A dispărut pur și simplu. A aterizat în Germania și a primit cetățenia germană pe loc. Eu am rămas cu mama și cu sora mea mai mică. Mai târziu, când s-a oferit posibilitatea să plec și eu, am refuzat. Mă interesa pictura și voiam să urmez Institutul de Arte Plastice de la București. Așa că după liceu, am dat admitere la Institutele de Artă din Cluj și Bucu­rești, ani la rând. Picam mereu. După a cincea în­cer­care, m-am decis să plec și eu în Ger­mania. Înțelesesem că, din motive po­litice, nu voi intra ni­ciodată la o fa­cultate în România ca să studiez arta, așa cum visam. Păcat că s-a întâmplat așa. Oricum, sunt timpuri apuse. În Germania am ajuns în decembrie '75, cu mama și cu sora mea. Mai întâi mi-am refăcut Baca­lau­reatul german, pentru că cel român nu era suficient acolo. Și după asta, am intrat imediat la arte plastice.

Academia din Düsseldorf

- Ai fost admis la cea mai bună universitate din Germania și una dintre cele mai bune din lume. De unde vine renumele ei și cum a fost ucenicia acolo?

- Într-adevăr, Academia de Arte frumoase din Düsseldorf are o faimă mondială. Düsseldorf-ul s-a ridicat după ce mulți artiști celebri au în­ceput să studieze sau să predea acolo. Și au atras magnetic alți artiști din Europa. Paul Klee a fost pro­fesor acolo, iar eu, peste ani, am lucrat în ate­lierul lui. Prin aceeași atracție au început să vină și colecționarii și mu­zeele de artă, iar Academia a devenit foarte cu­noscută. Düssel­dorf-ul e celebru pentru trei lucruri: râul Rin, moda și Academia de Arte. Iar când ești student la Academia de Arte frumoase din Düssel­dorf și te lansezi încă din facultate, printr-o ex­poziție, un mare premiu și o bursă, cum am făcut eu, e ca și când ai intra direct în sferturi la Wimble­don. Nu treci neobservat. În același timp, eram și asistentul lui Gothard Graubner, unul dintre marii coloriști ai lumii.

- Cum i-ai ajuns ucenic?

- După primul an de facultate, aveam dreptul să fiu ucenicul unui mare maestru. Și tocmai atunci venise Gothard Graubner la Düsseldorf și fusese sărbătorit în oraș cu o expoziție uriașă. Văzând-o, am rămas fascinat. Am înțeles că el e alesul: un pictor cu un talent exorbitant al culorii. Atunci am învățat să mă dedic forței culorii. Am făcut asta toată viața mea.

"Știam că bat clopotele, dar nu știam în ce biserică"

- Tu însuți, Ioan Iacob, ești un mare colorist. Culorile tale transformă lumea în fascinație. Oare lucrul ăsta se poate învăța?

- Uite, cu urechea mea muzicală submediocră, pot să studiez pianul oricât și tot n-o să reușesc să cânt bine. În pictură e la fel. Dacă ai talent, ai o șansă, dacă nu, nu îți pierde timpul! Culoarea nu poate fi învățată fără talent. Trebuie mai întâi să o simți. Am trecut și eu prin tot felul de confuzii în ceea ce privește culoarea. Am început să mă gân­desc mai profund asupra culorilor abia când asupra mea părea să planeze eșecul. Dintr-oda-tă, pictura părea mult mai com­plicată de­cât mi-o închi­puisem. Abia atunci am în­ceput să mă întreb ce în­seamnă culoarea, ce înseam­nă să fii pictor, ce doream să fac. Universul care mi se des­chidea era uriaș și greu de înțeles. Cum zicea cineva: "Știam că bat clopotele, dar nu știam în ce biserică".

- Ești un pictor figu­rativ. Când ai ajuns în Ger­mania, ai nimerit în plină dictatură a abstractului...

- Așa-i. Aproape că era jenant să fii figurativ. Eram înconjurat de o simfonie abstractă, de dimineața până seara. Iar eu mi-am permis, încă din ultimii ani de fa­cultate, să fiu altfel. Nu puteam gândi abstract. Simțeam nevoia să pictez chiar și un măr pe masă, ca Cézanne. Peste tot era culoare, dar eu aveam nevoie și de for­mă. Eram student, re­purtasem un succes cu o serie de lucrări abstracte, dar eram nefericit. Sâmbăta și duminica, când aca­demia era închisă, pictam acasă, figurativ. Pe ascuns, fără să arăt nimănui, până am început să înțeleg ce vreau. Dar, deși am depășit de mult abstractul din studenție, el tot mă mai preocupă. Abstractul și figurativul se intersectează și azi, în surdină, în pictura mea.

- De fapt, chiar asta este magia artei tale. O lume ce se destramă, imediat ce începe să existe, compusă doar din iradieri...

- Ce am reușit să înțeleg în timp este că fiecare culoare are viața ei. O viață extraordinară, ce se manifestă printr-o lumină indicibilă. Așa cum sunt și tablourile marilor pictori. Au o lumină miraculoasă.

- Pictura ta spune fel de fel de povești te­restre: obiecte casnice, natură moartă și vie, frag­mente de peisaje. Doar că prin culorile pe care le folo­sești, ele încep, brusc, să zboare. De­vin cosmice. E incredibil cum lumina le trans­formă în comete. De altfel, și ție îți place să te pictezi printre stele. De unde atâta magie pe capul tău?

- Picturile mele se înmulțesc și cresc una din alta, precum celulele unui organism viu. Eu nu-mi confecționez ideile la birou. Și mă mulțumesc de multe ori să pictez ce-i în jurul meu. De aici, universul meu casnic. Într-o vreme, pictam cuiburi. Văzusem într-o iarnă într-un copac, o formă mai aparte, și când m-am apropiat, am văzut că era un cuib gol de pasăre. Asta m-a tulburat, și în tablourile mele au început să apară cuiburi. Pe urmă, găseam cuiburi peste tot. Odată, am luat dintr-un copac un cuib mare, l-am adus în atelier și l-am pictat cu frenezie. Când pictez realitatea, încerc s-o ridic spre metafizică și mister. E așa cum spunea un pictor german, privind o natură statică de-a mea. Mi-a spus: "Aici e un întreg uni­vers!". Avea dreptate. Opera mea este o lume plăsmuită de mine. De fapt, a fost ceva și mai straniu. Vreme de 30-40 de ani, am avut o senzație nebună, că uni­ver­sul acela al meu există cu adevărat, un­deva. Aveam nevoie să pictez un cande­labru, un per­sonaj, un peisaj - nu trebuia decât să le iau direct din lumea aceea de dincolo, unde ele existau deja.

- Ai vreo trăire specială, în timp ce pictezi?

- Bucurie! Bucuria de a descoperi! Ar­tistul seamănă cu cei ce se rătăcesc în jun­glă: trebuie să dibuiască pentru ca să su­pra­viețuiască. Tot așa mă bucur și eu, când descopăr o cărare în pictură. Și bucuria e extazul or­bi­tor al acelei clipe. A doua zi însă, mă aș­teaptă jungla din nou.

"Trăiesc din pictură încă din studenție"

- Domnule Ia­cob, cum ai reușit să supra­vie­țuiești ca pictor în Germania?

- În Germania poți să trăiești câteva sute de ani în curtea ta fără să te bage ci­neva în seamă. Acolo nu te ia nimeni în brațe numai pentru că ești pictor. Depinde cine ești și ce faci. Numai în Düsseldorf trăiesc 4.000 de artiști, la Berlin, 10.000, la Köln, încă 4.000... Este o concurență liberă și brutală. În­să academia de arte este o rampă bună de lansare. Când am plecat din academie - deja câțiva foarte mari colecționari cumpărau de la mine. Apoi a ur­mat o avalanșă: m-am trezit cu vizite de la oameni care toți voiau să vină la mine în atelier. Au fost vre­muri bune! La 35 de ani, aveam, în fiecare sfâr­șit de săptămână, cumpărători: de la Berlin, de la Mün­chen, de peste tot. Așa am devenit cunoscut. Poa­te și cu puțină șansă. Încât, trăiesc din pictură în­că din studenție. Mi-am permis mereu o viață decentă.

Pictura, în moarte clinică

- Cum vezi viitorul picturii într-o epocă atât de digitalizată?

- Îmi aduc aminte de vizitele mele la Docu­menta (marea expoziție mondială de artă vizuală contemporană, organizată o dată la 5 ani, în Germania, la Kassel n.r.). La inau­gurarea ei, în 1955, participaseră monștri sacri, ca Picasso și Kandinsky. Dar acum, lucrurile se schimbaseră enorm, și eu am rămas uluit. Am fost aproape șocat să constat că pictura pe care o visez eu e pe cale de dispariție. Căci am găsit în toată uriașa expoziție Documenta doar patru picturi. Patru! În rest, doar happening, video și milioane de fotografii. Parcă asis­tam la moartea clinică a artelor plastice. Moartea clinică, sfârșitul!... Acum doi ani, de pildă, a fost jubileul de 40 de ani al faimosului muzeu de artă contem­porană Ludwig, din Köln. Un jubileu cu o ex­poziție enormă. Și când m-am dus să o văd, am crezut că am intrat în iad. Dacă aș fi avut acasă o bicicletă stricată și aș fi aruncat-o printre ex­ponate, n-ar fi bătut la ochi; da­că mi-aș fi mutat dormitorul în acea sală, iarăși nu ar fi bătut la ochi. Arta este în de­gringoladă. O degringoladă în care mulți nici nu mai știu ce văd, nu mai în­țeleg. Și din care se fa­ce și un business foar­te mare. Oricum, cândva se vor cla­ri­fica toate. Și speranța e tot la mine în ate­lier. Acolo e pictura. Așa că merg pe drumul meu.

Mereu acasă

- Ai vreo explicație pentru faptul că te în­torci acasă mereu?

- Dorul meu de acasă mă cheamă, dar și fap­tul că sunt și român. Nu te lepezi niciodată de țara din care ai plecat. Mai ales că eu n-am plecat su­părat, ca să nu mă mai întorc. După ce am ajuns în Germania, la patru luni, am și venit îna­poi, să-mi văd prietenii. Am plecat greu din Ro­mânia, dar m-am întors ușor și ades. O singură da­tă am lipsit șase ani. Apoi am redescoperit-o pe Lucia, cea care avea să-mi devină soție. Fu­sese colegă de liceu cu mine. După care ne-am pier­dut unul de altul și ne-am reîntâlnit după 20 de ani. Așa că ultimii 10 ani de prezență asiduă în Ro­mâ­nia, ei i-i datorez. De atunci locuiesc o mare parte din an la București, pictez și expun în țară.

- Cum te simți la vârsta de acum? Ai inspi­rație, ai forță și încredere în tine?

- Asta este o întrebare foarte frumoasă. De la o vreme nu mă prea mai interesează numărul anilor. Mă simt foarte bine la șaizeci de ani și ceva, ori­zontul care mi se deschide este fabu­los! Și acum mă simt ca la început de drum. Pictez cu o pasiune și o energie, greu de explicat. Ziua e prea scurtă pentru visele mele.