Azi, când sub masca democraţiei pândesc alte forme autoritare de reducere la tăcere, cunoaşterea trecutului nu-ţi dă voie să rămâi pasiv. Cum n-au rămas, încă din primii ani ai ocupaţiei sovietice în România, destui membri ai societăţii, din variate straturi sociale, care-şi făceau încă iluzii că situaţia e pasageră şi Occidentul nu o va tolera. Rezistenţa aceasta iniţială e mai puţin cunoscută de noile generaţii şi de aceea reeditarea mărturiei scrise de Adriana Georgescu era necesară după epuizarea ediţiilor apărute la Humanitas în 1992 şi la Fundaţia Memoria în 1999. (Profit de ocazie pentru a aduce un omagiu traducătoarei acestei cărţi, Micaela Ghiţescu, ea însăşi fost deţinut politic, plecată de curând dintre noi, căreia îi datorăm recunoştinţă pentru multele volume de prima mână transpuse în româneşte, dar şi pentru neobosita activitate la "revista gândirii arestate" pe care a condus-o). Cartea Adrianei Georgescu împreună cu alte mărturii din închisorile comuniste româneşti sunt ca punctele numerotate pe care trebuie să le uneşti pentru a contura un desen, sau ca tabla pe care detectivii lipesc imagini şi înscrisuri, făcând apoi între ele legături pentru descoperirea adevărului. "La început a fost sfârşitul" e în acest desen numărul 1: prima relatare despre teroarea instaurată în 1945. Autoarea ei, o tânără şi frumoasă avocată şi jurnalistă, şefă de cabinet a generalului Nicolae Rădescu pe când acesta deţinea preşedinţia Consiliului de Miniştri, a intrat din prima clipă în rezistenţa anticomunistă, alături de colegi din organizaţia tineretului liberal. Arestată, torturată îngrozitor, închisă în condiţii inumane cu prostituate, hoaţe şi criminale, nevoită între cele două detenţii să se ascundă, schimbând mereu adresa, tânăra fragilă a luptat din toate puterile cu frica, umilirea, boala şi moartea. Mai mult, cu o dârzenie şi un curaj extraordinar, a rămas fidelă ideilor sale de adevăr şi dreptate. A supravieţuit la limită, atât datorită ajutorului dat de codeţinuţi cât şi reţelei din organizaţia clandestină la care aderase şi care i-a plănuit şi pus în faptă evadarea, apoi scoaterea din ţară în august 1948. La Paris, Monica Lovinescu, şi ea de curând ajunsă acolo cu ultimul tren, a convins-o să-şi facă publică, sub regim de urgenţă, mărturia, sperând astfel să deschidă ochii Occidentului faţă de ceea ce se petrecea dincolo de Cortina de Fier. Pe măsură ce Adriana Georgescu scria, Monica Lovinescu îi traducea în franceză paginile, iar cartea terminată astfel în timp record a apărut în 1951 la vizibila Editură Hachette. Traducerea fusese semnată cu pseudonim (mama Monicăi era ostatică la Bucureşti şi avea să fie asasinată, şapte ani mai târziu, în închisoare) iar numele reale ale celor ce o ajutaseră pe autoare fuseseră schimbate pentru a nu-i primejdui. În ciuda contextului stângist din mediile intelectuale franceze ("inocenţi" idealişti sau "tovarăşi de drum" plătiţi de la Moscova), ecourile din presă au fost favorabile, ceea ce n-a schimbat totuşi cu nimic efectele tranzacţiei de la Ialta. Cartea Adrianei Georgescu rămâne de actualitate nu doar fiindcă pune un reflector puternic pe adevărul istoric al anilor 1945-48 în ţara noastră, ci şi fiindcă dă un exemplu de refuz al manipulării, în condiţii incomparabil mai periculoase decât azi. Îmi vine în minte o frază a lucidului Albert Camus, şi ea foarte actuală: "În faţa mareei în creştere agresivă a prostiei, trebuie să opunem refuzul nostru".
Selecţia "Formula AS"
* Adriana Georgescu, "La început a fost sfârşitul. Dictatura roşie la Bucureşti", traducere de Micaela Ghiţescu, cuvânt înainte de Monica Lovinescu, Ed. Humanitas (tel. 021/311.23.30), 304 p.
Azi, când sub masca democraţiei pândesc alte forme autoritare de reducere la tăcere, cunoaşterea trecutului nu-ţi dă voie să rămâi pasiv. Cum n-au rămas, încă din primii ani ai ocupaţiei sovietice în România, destui membri ai societăţii, din variate straturi sociale, care-şi făceau încă iluzii că situaţia e pasageră şi Occidentul nu o va tolera. Rezistenţa aceasta iniţială e mai puţin cunoscută de noile generaţii şi de aceea reeditarea mărturiei scrise de Adriana Georgescu era necesară după epuizarea ediţiilor apărute la Humanitas în 1992 şi la Fundaţia Memoria în 1999. (Profit de ocazie pentru a aduce un omagiu traducătoarei acestei cărţi, Micaela Ghiţescu, ea însăşi fost deţinut politic, plecată de curând dintre noi, căreia îi datorăm recunoştinţă pentru multele volume de prima mână transpuse în româneşte, dar şi pentru neobosita activitate la "revista gândirii arestate" pe care a condus-o). Cartea Adrianei Georgescu împreună cu alte mărturii din închisorile comuniste româneşti sunt ca punctele numerotate pe care trebuie să le uneşti pentru a contura un desen, sau ca tabla pe care detectivii lipesc imagini şi înscrisuri, făcând apoi între ele legături pentru descoperirea adevărului. "La început a fost sfârşitul" e în acest desen numărul 1: prima relatare despre teroarea instaurată în 1945. Autoarea ei, o tânără şi frumoasă avocată şi jurnalistă, şefă de cabinet a generalului Nicolae Rădescu pe când acesta deţinea preşedinţia Consiliului de Miniştri, a intrat din prima clipă în rezistenţa anticomunistă, alături de colegi din organizaţia tineretului liberal. Arestată, torturată îngrozitor, închisă în condiţii inumane cu prostituate, hoaţe şi criminale, nevoită între cele două detenţii să se ascundă, schimbând mereu adresa, tânăra fragilă a luptat din toate puterile cu frica, umilirea, boala şi moartea. Mai mult, cu o dârzenie şi un curaj extraordinar, a rămas fidelă ideilor sale de adevăr şi dreptate. A supravieţuit la limită, atât datorită ajutorului dat de codeţinuţi cât şi reţelei din organizaţia clandestină la care aderase şi care i-a plănuit şi pus în faptă evadarea, apoi scoaterea din ţară în august 1948. La Paris, Monica Lovinescu, şi ea de curând ajunsă acolo cu ultimul tren, a convins-o să-şi facă publică, sub regim de urgenţă, mărturia, sperând astfel să deschidă ochii Occidentului faţă de ceea ce se petrecea dincolo de Cortina de Fier. Pe măsură ce Adriana Georgescu scria, Monica Lovinescu îi traducea în franceză paginile, iar cartea terminată astfel în timp record a apărut în 1951 la vizibila Editură Hachette. Traducerea fusese semnată cu pseudonim (mama Monicăi era ostatică la Bucureşti şi avea să fie asasinată, şapte ani mai târziu, în închisoare) iar numele reale ale celor ce o ajutaseră pe autoare fuseseră schimbate pentru a nu-i primejdui. În ciuda contextului stângist din mediile intelectuale franceze ("inocenţi" idealişti sau "tovarăşi de drum" plătiţi de la Moscova), ecourile din presă au fost favorabile, ceea ce n-a schimbat totuşi cu nimic efectele tranzacţiei de la Ialta. Cartea Adrianei Georgescu rămâne de actualitate nu doar fiindcă pune un reflector puternic pe adevărul istoric al anilor 1945-48 în ţara noastră, ci şi fiindcă dă un exemplu de refuz al manipulării, în condiţii incomparabil mai periculoase decât azi. Îmi vine în minte o frază a lucidului Albert Camus, şi ea foarte actuală: "În faţa mareei în creştere agresivă a prostiei, trebuie să opunem refuzul nostru".
Azi, când sub masca democraţiei pândesc alte forme autoritare de reducere la tăcere, cunoaşterea trecutului nu-ţi dă voie să rămâi pasiv. Cum n-au rămas, încă din primii ani ai ocupaţiei sovietice în România, destui membri ai societăţii, din variate straturi sociale, care-şi făceau încă iluzii că situaţia e pasageră şi Occidentul nu o va tolera. Rezistenţa aceasta iniţială e mai puţin cunoscută de noile generaţii şi de aceea reeditarea mărturiei scrise de Adriana Georgescu era necesară după epuizarea ediţiilor apărute la Humanitas în 1992 şi la Fundaţia Memoria în 1999. (Profit de ocazie pentru a aduce un omagiu traducătoarei acestei cărţi, Micaela Ghiţescu, ea însăşi fost deţinut politic, plecată de curând dintre noi, căreia îi datorăm recunoştinţă pentru multele volume de prima mână transpuse în româneşte, dar şi pentru neobosita activitate la "revista gândirii arestate" pe care a condus-o). Cartea Adrianei Georgescu împreună cu alte mărturii din închisorile comuniste româneşti sunt ca punctele numerotate pe care trebuie să le uneşti pentru a contura un desen, sau ca tabla pe care detectivii lipesc imagini şi înscrisuri, făcând apoi între ele legături pentru descoperirea adevărului. "La început a fost sfârşitul" e în acest desen numărul 1: prima relatare despre teroarea instaurată în 1945. Autoarea ei, o tânără şi frumoasă avocată şi jurnalistă, şefă de cabinet a generalului Nicolae Rădescu pe când acesta deţinea preşedinţia Consiliului de Miniştri, a intrat din prima clipă în rezistenţa anticomunistă, alături de colegi din organizaţia tineretului liberal. Arestată, torturată îngrozitor, închisă în condiţii inumane cu prostituate, hoaţe şi criminale, nevoită între cele două detenţii să se ascundă, schimbând mereu adresa, tânăra fragilă a luptat din toate puterile cu frica, umilirea, boala şi moartea. Mai mult, cu o dârzenie şi un curaj extraordinar, a rămas fidelă ideilor sale de adevăr şi dreptate. A supravieţuit la limită, atât datorită ajutorului dat de codeţinuţi cât şi reţelei din organizaţia clandestină la care aderase şi care i-a plănuit şi pus în faptă evadarea, apoi scoaterea din ţară în august 1948. La Paris, Monica Lovinescu, şi ea de curând ajunsă acolo cu ultimul tren, a convins-o să-şi facă publică, sub regim de urgenţă, mărturia, sperând astfel să deschidă ochii Occidentului faţă de ceea ce se petrecea dincolo de Cortina de Fier. Pe măsură ce Adriana Georgescu scria, Monica Lovinescu îi traducea în franceză paginile, iar cartea terminată astfel în timp record a apărut în 1951 la vizibila Editură Hachette. Traducerea fusese semnată cu pseudonim (mama Monicăi era ostatică la Bucureşti şi avea să fie asasinată, şapte ani mai târziu, în închisoare) iar numele reale ale celor ce o ajutaseră pe autoare fuseseră schimbate pentru a nu-i primejdui. În ciuda contextului stângist din mediile intelectuale franceze ("inocenţi" idealişti sau "tovarăşi de drum" plătiţi de la Moscova), ecourile din presă au fost favorabile, ceea ce n-a schimbat totuşi cu nimic efectele tranzacţiei de la Ialta. Cartea Adrianei Georgescu rămâne de actualitate nu doar fiindcă pune un reflector puternic pe adevărul istoric al anilor 1945-48 în ţara noastră, ci şi fiindcă dă un exemplu de refuz al manipulării, în condiţii incomparabil mai periculoase decât azi. Îmi vine în minte o frază a lucidului Albert Camus, şi ea foarte actuală: "În faţa mareei în creştere agresivă a prostiei, trebuie să opunem refuzul nostru".
Alte articole din acest numar
- Selecţia "Formula AS"
- GHEORGHE MEDIAN - muzeograf - "Botoşaniul e plin de minuni"
- ANDREEA VASILE - "La bătrâneţe, mă mut la Cluj!"
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
