Este pentru a doua oară în ultimii ani, când un eveniment important, care are în centru o figură simbolică, face ca România şi românii să se ridice la rangul unui model.
Dincolo de ce i-am putea reproşa Papei din punct de vedere politic sau religios, el este personalitatea-simbol a unei credinţe împărtăşite de peste un miliard de oameni. El încarnează o putere politico-mistică de natură să nască respect şi în afara comunităţii catolice. Şi, din această perspectivă, orice apariţie a lui are o încărcătură emoţională şi obligă la un protocol care modelează comportamentul mulţimilor. Fie şi numai pentru trei zile. La fel s-a întâmplat la sfârşitul săptămânii trecute în România. Cei care le-au reproşat slugărnicia sau slaba credinţă miilor de ortodocşi care l-au întâmpinat pe Papă peste tot pe unde a mers, se înşală. Românii ortodocşi nu au fost nici umili, nici snobi, nici fals pioşi, nici slugarnici, nici mai puţin ataşaţi de ortodoxie. Pur şi simplu, ei au dat glas nevoii interioare de a se înălţa pe sine la nivelul unui model. Iar Papa este perceput ca model de mase întregi de oameni. Ceea ce face ca simpla lui prezenţă şi declaraţiile cele mai banale să capete o aură şi un impact modelatoare.
Pe seama aceleiaşi necesităţi de a tinde către un model am pus, bunăoară, şi efuziunile a mii de români din timpul funeraliilor Regelui Mihai. Faptul că Regele era simbolul excelenţei lumii româneşti de odinioară a determinat manifestările pline de emoţii amestecate - respect, regret, afecţiune -, iar nu ataşamentul real pentru monarhie sau chiar pentru monarh. Dovadă că, după ce îngropăciunea s-a săvârşit, interesul pentru regalitate a revenit în cotele obişnuite, iar mormântul Regelui n-a devenit loc de pelerinaj.
Aceste reacţii spun două lucruri despre noi. Primul, că încă mai avem un instinct sănătos de îmbunătăţire personală şi comunitară, care ne provoacă tresăriri sufleteşti. Şi al doilea, că, din păcate, acest instinct este destul de anemic, poate pe cale de dispariţie, de vreme ce nu-l urmăm pe termen mai lung, cu gândul de a-l satisface până la capăt, adică de a ne îmbunătăţi cu adevărat, după modele vii sau din istorie. Drept este că, în cazul în care am fi ajutaţi de prezenţa constantă şi consistentă a unor modele la vârful societăţii, am avea şanse mai mari de a ne hrăni acest instinct nobil. Într-o monarhie, de pildă, în care aristocraţia ar dicta, prin exemplul propriu, normele sociale, şi ar da şi prilejuri de manifestare a stilului nobil, consecinţele asupra societăţii ar fi pe măsură. Însă, de vreme ce societatea românească are drept elite politicieni de joasă speţă, intelectuali tranzacţionişti şi figuri neruşinate ale industriei de divertisment (mă refer la majoritatea celor care compun aceste "elite", excepţiile nereuşind să schimbe tendinţa generală de contraselecţie), după acestea se orientează şi poporul. Ne mai rămâne speranţa că Biserica va continua să propună şi să încerce să impună, prin reprezentanţii săi de vârf, o altă stilistică socială, în care aspiraţia spre o aristocraţie spirituală să se exprime permanent, nu accidental. Este singura instituţie care mai are capacitatea de a îndeplini acest rol.
Într-un asemenea caz, România ar deveni ceea ce poate şi merită să fie.
3 iunie 2019
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
