Este pentru a doua oară în ultimii ani, când un eveniment important, care are în centru o figură simbolică, face ca România și românii să se ridice la rangul unui model.
Dincolo de ce i-am putea reproșa Papei din punct de vedere politic sau religios, el este personalitatea-simbol a unei credințe împărtășite de peste un miliard de oameni. El încarnează o putere politico-mistică de natură să nască respect și în afara comunității catolice. Și, din această perspectivă, orice apariție a lui are o încărcătură emoțională și obligă la un protocol care modelează comportamentul mulțimilor. Fie și numai pentru trei zile. La fel s-a întâmplat la sfârșitul săptămânii trecute în România. Cei care le-au reproșat slugărnicia sau slaba credință miilor de ortodocși care l-au întâmpinat pe Papă peste tot pe unde a mers, se înșală. Românii ortodocși nu au fost nici umili, nici snobi, nici fals pioși, nici slugarnici, nici mai puțin atașați de ortodoxie. Pur și simplu, ei au dat glas nevoii interioare de a se înălța pe sine la nivelul unui model. Iar Papa este perceput ca model de mase întregi de oameni. Ceea ce face ca simpla lui prezență și declarațiile cele mai banale să capete o aură și un impact modelatoare.
Pe seama aceleiași necesități de a tinde către un model am pus, bunăoară, și efuziunile a mii de români din timpul funeraliilor Regelui Mihai. Faptul că Regele era simbolul excelenței lumii românești de odinioară a determinat manifestările pline de emoții amestecate - respect, regret, afecțiune -, iar nu atașamentul real pentru monarhie sau chiar pentru monarh. Dovadă că, după ce îngropăciunea s-a săvârșit, interesul pentru regalitate a revenit în cotele obișnuite, iar mormântul Regelui n-a devenit loc de pelerinaj.
Aceste reacții spun două lucruri despre noi. Primul, că încă mai avem un instinct sănătos de îmbunătățire personală și comunitară, care ne provoacă tresăriri sufletești. Și al doilea, că, din păcate, acest instinct este destul de anemic, poate pe cale de dispariție, de vreme ce nu-l urmăm pe termen mai lung, cu gândul de a-l satisface până la capăt, adică de a ne îmbunătăți cu adevărat, după modele vii sau din istorie. Drept este că, în cazul în care am fi ajutați de prezența constantă și consistentă a unor modele la vârful societății, am avea șanse mai mari de a ne hrăni acest instinct nobil. Într-o monarhie, de pildă, în care aristocrația ar dicta, prin exemplul propriu, normele sociale, și ar da și prilejuri de manifestare a stilului nobil, consecințele asupra societății ar fi pe măsură. Însă, de vreme ce societatea românească are drept elite politicieni de joasă speță, intelectuali tranzacționiști și figuri nerușinate ale industriei de divertisment (mă refer la majoritatea celor care compun aceste "elite", excepțiile nereușind să schimbe tendința generală de contraselecție), după acestea se orientează și poporul. Ne mai rămâne speranța că Biserica va continua să propună și să încerce să impună, prin reprezentanții săi de vârf, o altă stilistică socială, în care aspirația spre o aristocrație spirituală să se exprime permanent, nu accidental. Este singura instituție care mai are capacitatea de a îndeplini acest rol.
Într-un asemenea caz, România ar deveni ceea ce poate și merită să fie.
3 iunie 2019