Vă trimit un articol pentru rubrica mea preferată: "Din lumea necuvântătoarelor". L-am scris cu toată dragostea, rememorând bucuria pe care a adus-o în viaţa mea o pisică: Figaro! De câţiva ani, trăiesc şi muncesc într-un mare oraş occidental. Milano e o metropolă sufocantă, care parcă nu mai are răbdare ca locuitorii săi să-şi deruleze normal firul vieţii, ci îi stoarce până la ultima picătură de energie, înăbuşindu-i în fumul ţevilor de eşapament şi uniformizându-i sub cenuşiul betonului... Când simt că roata ameninţătoare a alienării îşi apropie dinţii de mine, scot repede, ca remediu, sacul cu amintiri de acasă!
Închid ochii şi, pe sub pleoapele înţepate de aerul înveninat, se revarsă un fluviu de imagini familiare: întrevăd bordeiaşul alb al bunicilor, cuibărit între cireşii înfloriţi, cu acoperişul de şindrilă tras peste ochi. Răsare apoi, înaltă şi sobră, silueta bunicului meu şi, în spatele lui, uliţa îngustă, care ne lega de lume. Pe acest drumeag înverzit, zăresc o familie "de la oraş", urcând agale şi purtând cu grijă exagerată un sac. Se opresc şi încep să-i laude conţinutul mişcător:
- E spaima şoarecilor şi curat ca un prinţ! E un motan cuminte, ascultător, blând şi mănâncă orice! Se numeşte Figaro...
Din sac scoate capul un ghemotoc de blăniţă albă, luminat de ochi verzui şi cuceritori. Aşa a intrat în viaţa noastră "Hoţu'"! Filmul se derulează mai departe... Tai o altă felie de timp şi cu coada ochiului zăresc o pisică poznaşă, strecurându-se prin fereastra cu muşcate. Înalţă boticul, mângâie aerul cu mustăţile de borangic şi se lasă prinsă în mrejele miresmelor din bucătărie. Un salt elastic pe masă şi... prânzul este gata: friptura pregătită de bunica! După un timp, se aude vocea supărată a stăpânului:
- Figaro, o ai promisă! (bătaia, evident...)
Certurile, vărguţa de alun şi pedepsele administrate de-a lungul timpului nu au schimbat caracterul lui Figaro. Era un motan vrednic, super-simpatic, dar avea o meteahnă ruşinoasă: fura! În ciuda acestui fapt, îl îndrăgisem nespus pe pungaşul cu ghete de catifea... Când veneam în vacanţe, mă întâmpina, rostogolindu-se la picioarele mele. Îmi torcea gheme de iubire şi mă înfăşura cu privirea limpede. Se culcuşea pe prispă şi, cu coada înspicată, bătea tactul, măsurând imperturbabil liniştea după-amiezelor noastre de vară.
- Sunt teribil de pofticios! îmi spunea... Îl credeam şi îmi scufundam mâinile în blana lui pufoasă şi albă.
Când trebuia să mă întorc în Timişoara, la facultate, mă conducea până la stradă şi, între două tumbe poznaşe, mă asigura din priviri că va avea el grijă de bunici şi nu-i va mai supăra niciodată. Se pierdea apoi, ca vela unei bărci, navigând în valurile ierbii... La început, am sperat că autoritatea bunicului meu îl va lecui pe Figaro, iar pagubele şi pedepsele se vor împuţina. Totuşi, în fiecare vară găseam catastiful plin: laptele pus la prins, şunca din pod, smântâna din oale!
- Am să-l dau de la casa mea! murmura în barbă stăpânul, ţintuindu-l usturător pe Figaro. Motănelul parcă înţelegea; pleca spăsit privirea, se rostogolea la picioarele noastre şi ne cerea iertare.
Într-o primăvară, bunicul s-a îmbolnăvit brusc şi nu s-a mai ridicat din pat. Figaro umbla şi el pleoştit, slăbise, nu-l mai interesau mişcările suspecte din iarbă şi... nu mai fura! Când se deschidea uşa, băga căpşorul alb în odaie şi privea spre pat, unde zăcea stăpânul lui. Ieşea apoi pe prispă şi mă fixa cu ochii mari, verzi, topit de supărare. Cu trei zile înainte ca bunicul să se sfârşească, Figaro a dispărut. L-am căutat peste tot, l-am ademenit cu bunătăţi, l-am strigat... nimic! A apărut după o săptămână, slab, fără chef, cu privirea pierdută peste vârfurile porumbului, ca să nu văd eu lacrimile sale pisiceşti. Figaro nu a mai mâncat, nu a mai răspuns la alintările noastre şi nu a mai tors nici un fir. Ghemul vieţii lui se terminase odată cu ghemul vieţii stăpânului.
Am zărit, după un timp, un petic alb de blăniţă, topindu-se discret, împreună cu zăpada din colţul grădinii... Figaro plecase după bunicul, să fure împreună un colţ de cer!
CRISTINA M. - Milano