Micile drăgălăşenii zilnice nu-i erau însă în obicei, bărbatul meu era un om sobru şi cam serios, prea serios de multe ori, dezmierdările şi alintările nu făceau parte din felul lui obişnuit de-a fi, aşa că am rămas pe gânduri, fără să dau însă prea mare importanţă la început. La un moment dat, am sesizat că se purta teatral. Părea că a învăţat un rol şi că se străduieşte să-l prezinte, ca şi cum ar fi fost pe scenă în faţa unor spectatori. Au mai trecut câteva zile, cu toate cele obişnuite, dar şi cu încercările lui de a mă înconjura de atâta atenţie. Am văzut că făcea eforturi să fie aşa şi tot nu înţelegeam de ce.
Într-o duminică dimineaţă, m-am trezit mai devreme decât în mod obişnuit. Am rămas în pat şi mă gândeam la ziua ce începuse, la ce aveam de făcut şi apoi gândul mi-a zburat la felul ciudat, bătător la ochi de amabil, de săritor şi chiar serviabil, aş putea spune, în care se purta bărbatul meu cu mine. Brusc, am simţit că îngheţ, când mi-a trecut prin cap că purtarea lui nu poate avea altă explicaţie decât faptul că a făcut ceva nepermis în călătoria aceea şi că starea de vinovăţie pe care o simţea îl făcea să se poarte, după întoarcerea acasă, în acel mod de-a dreptul ciudat. Fără să am o dovadă concretă, fără urme de ruj pe cămaşă, fără telefoane anonime şi fără alte semne, am simţit, dintr-odată, o mare, mare tristeţe. O sfârşeală pe care, dacă mi-o amintesc, parcă pot s-o simt şi-acum, după ani de la întâmplările pe care le povestesc. Îmi venea să mă întind pe jos şi să nu mă mai ridic de acolo, să mă fac una cu pământul, şi să dispar. N-aveam confirmarea, n-aveam dovezi, dar simţeam ceva ce nu mai simţisem niciodată până atunci: o neputinţă scăldată într-un fel de spaimă de necunoscut. Şi peste toate, incertitudinea, nesiguranţa, singurătatea, care parcă mă înconjurau tot mai ameninţător. Aşa s-a încheiat acea duminică, pe care am numit-o "duminica trezirii".
Până când am aflat adevărul, au mai trecut cinci zile, cinci porţi spre infernul bănuielilor şi al scenariilor posibile, zile în care am cântărit, apreciat, pândit şi judecat fiecare gest, fiecare detaliu, orice semn care mi-ar fi putut da o cât de firavă certitudine.
Cinci trepte
Toată ziua de luni m-am gândit cum să mă port şi ce să fac pentru a afla ce s-a întâmplat în timpul călătoriei pe care bărbatul meu a făcut-o în interes de serviciu. N-aveam cu cine să vorbesc, să mă sfătuiesc, nu puteam întreba pe nimeni de la el de la birou. Nu-i cunoşteam prea bine pe colegii. Mi-am dat seama că aş fi fost penibilă şi că l-aş fi pus şi pe el într-o situaţie stânjenitoare. Seara, când s-a întors acasă, mi-a adus o ciocolată şi o floare. În loc să mă liniştesc, să mă bucur, m-am aprins şi mai mult. Ce să fac? Cum să-l întreb direct ce se întâmplă cu el? Ca să mă liniştesc, am încercat să-mi amintesc când îmi adusese ultima oară flori. N-am reuşit să-mi aduc aduc aminte, ceea ce m-a întristat şi mai mult şi a deschis alte porţi spre întrebări tot mai grele. Să se fi degradat oare atât de mult relaţia noastră, încât nu mai eram atentă la aceste gesturi delicate? M-am sucit şi m-am răsucit de o mie de ori şi tot n-am ştiut cum să-mi răspund la această întrebare, în aşa fel, încât să pot lămuri agitaţia mea.
Marţi m-am trezit mult mai hotărâtă să limpezesc situaţia în care eram. Nu mai puteam continua aşa. Eram sigură că voi avea un răspuns clar, dacă-l voi întreba, şi abia aşteptam venirea lui acasă. Nu mi-a mai adus flori şi nici bomboane. S-a purtat cât se poate de normal, ceea ce m-a făcut să dau un pas înapoi. Nu l-am întrebat nimic. M-am purtat şi eu cât se poate de normal, dar cu toate simţurile în alertă, la pândă. Ce s-a întâmplat oare? Să fi exagerat eu? Dacă am o imaginaţie prea bogată şi stric echilibrul dintre noi cu aceste bănuieli? Şi totuşi, cum să aflu adevărul?
După o noapte nedormită, ziua de miercuri mi s-a părut un calvar. Zecile de întrebări care-mi măcinau mintea m-au epuizat. Am rezolvat mecanic, ca un robot, tot ceea ce ţinea de serviciul meu şi de gospodărie. Când el s-a întors de la muncă, n-am mai avut putere şi nici chef de discuţii. El a rămas la televizor, eu m-am retras în dormitor.
Mărturisirea
Am ajuns şi în a cincea zi de când mă chinuiam să înţeleg ce se întâmplă. Cinci zile de bănuieli, scenarii, nelinişti, teamă, cinci zile de zbucium neîntrerupt. Nu mai puteam continua aşa, mi-am zis hotărâtă, dimineaţa, privindu-mi chipul în oglinda din baie. Din dialogul acela mut, dintre mine şi mine, dintre ceea ce gândeam, simţeam şi imaginea femeii îmbătrânite pe care o vedeam în apele oglinzii, am priceput că nu mai puteam amâna. Era momentul unei întrebări directe.
Seara, când s-a întors de la lucru, l-am aşteptat cu masa aranjată ca de sărbătoare, cu mâncarea lui preferată, cu lumânări parfumate şi muzică discretă. S-a aşezat la masă şi o vreme n-a zis nimic, apoi, fără să apuc să-i pun vreo întrebare, m-a luat de mână şi, uitându-se în ochii mei, mi-a spus că m-a înşelat. Şi şi-a cerut iertare. Aş putea spune că în primele secunde, auzindu-l, m-am bucurat, gândindu-mă că intuiţia mea a funcţionat perfect. Dar ce bucurie tristă, însoţită apoi de cea mai neagră disperare. Bărbatul meu mi-a mărturisit totul, crezând că recunoaşterea faptei îi asigură, din start, şi iertarea, măcar pe jumătate. Am continuat mută cina "festivă", am spălat vasele împreună şi când el n-a băgat de seamă, am luat cheile maşinii parcate în spatele blocului şi am ieşit din apartament. Am dormit în noaptea aceea în maşină. Am vrut să nu fiu lângă el, ca să pot lua o decizie corectă în ceea ce privea viitorul. A fost o noapte grea, cea mai grea de când eram împreună. Dimineaţă, când m-am trezit, l-am văzut şezând pe scările blocului, adormit, cu capul rezemat de balustradă. Păsările cântau înnebunite de bucuria răsăritului, noi eram două epave naufragiate. Prea scumpă a fost clipa lui de rătăcire, mi-am zis, cu mare tristeţe.
Am rămas împreună, în ciuda a tot ce s-a întâmplat. Nu l-am iertat şi n-am să-l iert niciodată. În dimineaţa aceea, în parcarea blocului, m-am trezit parcă într-o altă viaţă. Ceea ce fusesem şi trăisem până atunci era mort. Mi-am dat seama că aş fi puternică dacă l-aş ierta, dar n-am putut. Nu ştiu cum s-ar fi derulat lucrurile dacă am fi fost mai tineri, dacă am fi avut copii. Trăim de atunci ca doi camarazi, doi colegi de apartament, cu tabieturi şi dormitoare separate. Eu nu m-am străduit să încerc să îl iert, iar el n-a încercat niciodată să spargă zidul înălţat între noi. Şi amândoi ne ferim să ni se întâlnească privirile. O scânteie furişată în ele ar putea să ne strice desăvârşirea pustiului în care trăim.
SANDA G.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
