ERLEND KRAUSER - "Cred în Marea Forţă care mă ghidează spre locul potrivit, la momentul potrivit"

La 12 ani cânta la vioară cu formaţia Pro Musica, la 15 ani, cu Phoenix, la 17 co­lin­da ţara-n lung şi-n lat cu Cenaclul Fla­căra, iar la 19, se înghesuia în boxele de concert cu care phoenicşii reuşeau faimoasa eva­dare în Ger­mania.

Ani mai târziu, devenit chi­tarist al celui mai de succes big band european, cel con­dus de James Last, avea să-şi ple­ce de multe ori ca­pul, traversând tu­ne­lul cel scund ce duce pe scena londoneză "Royall Albert Hall", performanţă cu care nu mulţi mu­zicieni români se pot mân­dri. Şi să cânte pe alte mari scene din întreaga lume. Anul acesta, la 61 de ani, Erlend Krauser a revenit pentru pri­mul său turneu solo în România. "La Ti­mişoara, unde am început turneul, a fost sala plină, şi ceea ce m-a mi­rat a fost că era tineret gârlă. Nu erau doar cei ce mă şti­au de acum 45 de ani. I-am întrebat de unde ştiu de mine şi mi-au spus că din video­cli­purile de pe inter­net, care sunt foarte vizualizate. Mi-au mai spus că muzica mea îi atinge, îi emo­ţionează, şi asta m-a impresionat cel mai mult. La Râm­nicu Vâlcea s-a strâns puţină lume, dar s-a ascultat cu atenţie, auzeai un ac dacă ar fi căzut pe jos. Pen­tru mine-i o împlinire, eu sunt un muzician din ini­mă, deo­camdată nu mă interesează aspectele finan­ciare ale turneului, trebuia să-l fac".

"Muzica rock ne-a salvat"

Erlend Krauser a crescut alături de Dixie, fratele său mai mic ce avea să devină şi el un nume im­por­tant în istoria rock-ului românesc. Satul în care s-a născut se numea Freidorf, era la marginea Timi­şoarei, devenind mai apoi un cartier al ora­şu­lui. Dacă pentru mulţi artişti, copilăria rămâne un teritoriu mistic, din care îşi trag seva toată viaţa, pentru cei doi fraţi această perioadă nu a fost tocmai plină de amintiri plăcute. "Copi­lăria a fost dureroasă şi haotică. Am crescut într-o familie despărţită, maică-mea ne-o dus la mama ei, iar Krauser (tatăl n. red.) avea deja altă familie, în cartierul Me­hala. La noi venea numai să ne bată cu cu­reaua, voia să studiem tot timpul, dar noi eram co­pii, ne mai şi jucam. Cânta la vioară şi la violă, la Filarmonica din Timişoara, şi era profesor la liceul nostru, Ion Vidu, aşa că avea acces la cataloage, ştia tot, eram transparenţi, de sticlă, în faţa lui".

- Vioara a fost obligatorie?

- Da, şi foarte bine că s-a întâmplat aşa. Nu-i reproşez asta, deşi pe vremea aia era un chin să studiez întruna la ea. Nu mulţi ştiu, dar vioara-i un instrument dureros, dacă studiezi trei-patru ore pe zi, îţi bagă nişte secvenţe-n ochiul stâng de te spar­ge. Plus urechea, cei mai mulţi violonişti au tinitus, plus muşchiul gâ­tului... Nu-mi plăcea deloc. Acum, îmi pare bine că am început cu vioara, îmi dă nişte po­si­bilităţi pe care un chitarist nu le are, mâna stân­gă are o tehnică formidabilă, iar dreapta o foloseşti ca un arcuş. Îi datorez multe şi dom­nului ăstuia, care mi-a fost tată, dar a fost un tip brutal, aia nu-i copilărie.

- Părinţii erau şvabi?

- Mama era şvă­boaică, tata şvab sau neamţ, nu ştiu exact. Dar să-ţi spun ceva ce am aflat mai tâziu. Pe la 17 ani, mama a în­cercat să-mi spună, dar nu i-am dat im­portanţă, şi abia după 38 de ani am aflat că de fapt Krauser nu era tatăl meu natural. El a aflat adevărul dintr-o scri­soare foarte urâtă, am citit-o şi eu. Câte mi-a făcut el în copilărie, dar tot mi-a părut rău, scrisoarea aia l-a pus în ge­nunchi. Eu eram mândria familiei, venea la concertele James Last şi stătea în primul rând... să afli după aia că nu eşti tatăl ăluia...

"Nicu Covaci a fost eroul copilăriei mele"

- Cum aţi descoperit muzica rock, cum s-a produs declicul?

- Printr-un disc single cu Jimi Hendrix, cumpărat din piaţă. Pe faţa A era "Hey Joe" şi pe B "Voodoo Child", ţin bine minte şi acum. Când am ascultat discul ăsta, am înnebunit, în mo­men­tul ăla am ştiut că ăsta-i drumul meu şi nu m-a mai oprit nimeni. Eram disperaţi, eu şi fratele meu, în acea perioadă, ne simţeam singuri, fără nici o apărare, cred că puteam să ne sinucidem, dacă nu descopeream ventilul ăsta, muzica rock. Am împrumutat nişte chitare de la doi tipi din Freidorf, confec­ţionate de ei, deci nu ceva profi. Cântam toată ziua pe radioul rusesc al bunicului, până s-o ars, am împrumutat de la cineva o staţie, am cântat până am bulit-o şi pe aia, eram ne­buni total. La Pro Musica mai cân­tam cu vioara, dar aveam un sound dur, rock, scrâşnit, ca şi cum aş fi cântat pe chitara elec­trică, ceea ce nu prea mai intra în schema de folk a trupei. Nu mai aveam stare să cânt cu vioara, eu voiam chitară. Şi am făcut un soi de târg cu Nicu Covaci.

- Aşa aţi ajuns să cântaţi cu Phoenix?

- Nicu mă au­zise la Pro Mu­sica, îi plăcea de mine şi de la el am învăţat primele acorduri la chitară. Mi-a arătat cum se ciupesc corzile şi alte chestii cu mâna dreaptă, cu stânga deja eu cân­tam mai bine decât el, datorită viorii. Nicu stătea la mătuşa lui, într-o cameră foarte mică, şi toţi pereţii erau plini cu boxele uriaşe de concert "Marshall". Îmi dădea voie să cânt pe chitara lui, Stratocaster, ridicam volumul la maxim şi intram în transă, pierdeam noţiunea timpului. Mătuşa lui Nicu o lua la fugă. Femeia aia m-a urât. Pur şi simplu, eram înnebunit după sunetul ăla, aş fi putut cânta acolo o săptămână, până cădeam lat, fără mâncare, fără apă, nu plecam decât dacă mă luai de mână şi mă dădeai afară. Nicu avea răbdare, mă lăsa, dar când veneau Baniciu şi băieţii să repete, îmi spunea frumos că-i cazul să plec. Eu eram între şcoală, unde era teroare cu tata-Krauser, şi casă, iar la Nicu găsisem locul în care mă simţeam liber. După aia, Nicu, nu ştiu ce calcule şi-a făcut, dar a zis "Hai să cânţi cu noi!". Târgul era ca eu să cânt cu vioara ce vrea Nicu şi el să mă lase să cânt după aia cu chitara.

"Păunescu m-a lăsat să fiu cum eram, rebelul care voia să zbiere"

- Cum a fost să intraţi, un puştan, în acea gaşcă atât de cosmopolită?

- Nicu era eroul copilăriei mele, mergeam să-i văd pe Phoenix în concert, la baluri, la sala Olimpia, la Casa Studenţilor, la clubul CFR, şi, din primul rând, mă uitam la el ca la un zeu. Aveam o încredere oarbă în el, putea să-mi spu­nă orice şi-l credeam. Baniciu se purta drăguţ cu mine, stătea lângă şcoala de muzică şi puteam să trec pe la el când chiu­leam, mai beam un ceai. Ceilalţi nu prea m-au băgat în seamă la început, erau cu toţii mai mari cu 10 ani decât mine. Ade­vărul e că nu consider că am fost un membru marcant al trupei, nu am făcut ceva consis­tent, aveam mai mult un rol de coloratură, nici nu ştiu dacă lumea mă lua în seamă. Dar la 15-16 ani, a însemnat, cu siguranţă, o şcoală a vieţii, a fost vorba şi de nişte gagici... Dezmăţul a început du­pă aia, cu Cenaclul Flacăra, acolo se cânta la greu, în fiecare seară în alt sat, în altă localitate, oră­şel, oraş, oriunde exista o sală de sport. Am cântat în for­mula clasică Phoenix, în­tre anii '73 şi '75, apoi Ni­cu s-a căsătorit şi a plecat din ţară şi am rămas să cânt cu ceilalţi, sub acelaşi nume. Dar le-am zis" "Mă, dacă vreţi să cântăm phoe­ni­csis­me, bine, dar mă lăsaţi să cânt şi blues, rock, Hendrix. Altfel, plec". Cu Nicu, nu mi-aş fi permis să pun condiţii, el era şeful cel mare.

- Cum aţi făcut faţă, la vârsta aia, vieţii haotice de turneu, stil "Cenaclul Flacăra"?

- Am încercat, că şi acolo eram puşti, m-au luat ceilalţi în gaşcă, m-au învăţat să beau. Era o orgie şi-o beţie continuă, ajungeai beat la con­cert, la hotel nu mai ştiai cum ai ajuns. Nu eram chiar toţi prieteni, se formau şi acolo grupuleţe, dar foarte important pentru mine a fost că Pă­u­nescu m-a lăsat în pace, chiar m-a ridicat. Era un tip ambivalent, pe de-o parte lingău al lui Ceau­şescu, pe alta făcea pe nebunu. Pe alţii i-o bulit, dar de mine i-a plăcut şi m-o lăsat să fiu cum eram, rebelul care voia să zbiere, să cânte rock tare, zbârnâiam pe vremea aia. Păunescu primea pe scenă, de la public, bileţele cu laude la adresa mea şi nu le ascundea, le citea, se mândrea cu mine. După toată teroarea aia cu Krauser (tatăl n.n.), să fiu liber, să cânt ce vreau, a fost ex­traor­dinar.

"La început, în Germania făceam foamea şi tremuram de frig"

- Eraţi pe val aici. V-aţi gândit serios atunci când a fost vorba să fugiţi din ţară?

- Să-ţi spun exact cum a fost. Era în 1977. Nicu ne-a strâns la el în cameră şi ne-a spus că a planificat plecarea, dar nu e obli­gatoriu, fiecare alege pentru el. Ioji s-o făcut deodată roşu la faţă, el avea aici o iubită gravidă. Ţăndărică a cedat nervos, a început să plângă, eu am zis "da, sigur!" Ei erau adulţi, aveau gânduri serioase, lăsau ceva în urmă, eu, la 19 ani, mi-am zis "pfai de capul meu, sigur că plec", deja îmi treceau prin faţa ochilor aventurile, ce fain o să fie, cum o să avem toate uşile deschise. Dacă aş fi ştiut ce urmează, n-aş fi mişcat un picior din ţară. După câte un turneu cu cenaclul, aveam o gârlă de bani, câştigam câte 3-400 de lei pe seară, un sac de bani, nu ştiam ce să mai fac cu ei. Iar în Germania, am făcut foamea şi frigul. După trei luni, nu aveam cu ce să ne mai plătim chiria şi a-nceput show-ul.

- A fost o experienţă dură?

- Foarte dură, Nicu Covaci nu planificase decât cum o să ajungem în Germania şi atât. Făcuse rost de nişte bani împrumut, dar s-or topit repede pe chirie, tobele lui Ţăndărică şi un sintetizator. S-a întors din State tipul care ne-a închiriat casa şi ne-o dat afară. Eu mi-am făcut hârtiile, am devenit cetăţean german, dar ăia de la asistenţă socială mi-or dat 20 de mărci şi mi-or spus să nu mai trec pe acolo. Am dat lecţii de chitară la un ma­gazin de muzică. Tot încercam să mergem mai departe cu Phoenix, venise primul solist al trupei, Moni Bordeianu, din America, traducea versurile într-o engleză relativă, dar se pierduse spiritul iniţial. Moni voia să cântăm ca Rod Stewart, Ioji era pe punk şi new wave, eu descoperisem Genesis şi Queen, fiecare trăgea în altă direcţie. Făceam lungi plimbări cu Nicu, în casă era frig, nu mai aveam bani de încălzire, stă­team în pături, şi el mă întreba cum văd viitorul trupei. Îi spuneam că n-aş schimba nimic, n-aş traduce versurile. "Mă, Phoenix e Phoenix. Ce facem noi acum se numeşte căcat Vasile". Apoi a apărut Ioji, cu ochii vineţi, se bătuse cu Nicu şi s-a spart trupa. Eu cu Ioji şi cu Ţăndărică am for­mat Mad House, am început să avem concerte, să putem trăi din muzică, adică să ne putem plăti chiria şi să mâncăm ceva. Modest. După aia, m-au luat nemţii într-o trupă mare, Lake, unde nu doar câştigam de trei ori mai mult, dar munceam şi mai puţin. La Mad House cântam cu vocea, făceam la chitară şi solourile, şi partea ritmică, iar aici aveam patru oameni în spate, o chestie foar­te profesionistă. Roata se pusese în mişcare, şi lucrurile au mers, în general, în sus.

Un capitol decisiv: James Last

- Cunoşteaţi limba, aţi devenit repede ce­tă­ţean german. Aţi simţit că v-aţi integrat acolo?

- Acum, eu am şi fost căsătorit, 24 de ani, cu o nemţoaică, am făcut un copil... Aveam 22 de ani, am cunoscut-o la un con­cert Phoenix, într-un orăşel de la graniţa cu Olanda. Ne-am mutat împreună la Hamburg, am devenit muzician de studio, am mai cântat în câteva trupe, am început cu discurile mele solo, plus muzică de film, de reclame. Până când o venit Moşu, James Last, am colaborat pe un disc al lui, apoi m-a întrebat dacă nu vreau să fac parte din orchestră. Or­ches­tra asta a cântat 50 de ani şi a vândut vreo 200 de milioane de discuri. Eu văzusem că ăia din trupă nu mă plac, au tot felul de grupuleţe, au un star, un trompetist, şi nu mai vor altul, aşa că i-am zis "Mă, eu nu vin să mă îmbrac în ra­ha­turile alea de costume roz. Dacă vrei, eu apar în blugii mei cu găurele şi le spui ăstora din trupă că sunt invitatul tău spe­cial". A zis "bine", şi am cântat 23 de ani cu el, în toată lumea, dar primii zece ani n-am fost fericit, că m-au mâncat ăia pe la spate. Până când şi-a concediat trupa de rock, pentru că n-a vrut să meargă cu noi în China şi m-a pus să fac eu alta. Atunci am putut respira şi am avut surpriza să vină Moşu şi să-mi spună, la el acasă, în Flo­rida, unde am tras un disc. "Mă, tu nu ştii, nu-ţi dai seama ce ai făcut pentru mine. Dacă nu erai tu, eu poate mă lăsam de muzică de acum 10 ani". Că Moşu era plin de bani, milionar, vilă cu teren de golf, de toate. "Dar când te-am văzut pe tine ce drag ai de chitară, cum gândeşti muzica, ce inimă ai pentru asta, am zis hai să merg şi eu mai departe". Nu mă aş­tep­tam să aud aşa ceva, a însemnat mult pentru mi­ne. El avea atunci 61 de ani, exact cât am eu acum.

"A venit la mine o lumină care am crezut că o să mă orbească"

- Dumneavoastră ce surse de inspiraţie aveţi? De unde vă trageţi seva?

- În primul rând, iubesc creaţia şi lucrurile ce se pot inventa în muzică. Eu altceva în afară de muzică nu ştiu să fac, de dimineaţă până seară la as­ta mă gândesc. Nu-s un muzician care vrea doar să facă bine un instrument şi restul să-l facă alţii. Pe discurile mele, am creat o aură, un set de culori în jurul chitarei. Însă mai e ce­va, ceva ce am învăţat de la Moşu Last, aran­ja­ment mu­zical se cheamă, şi nu-ţi ajunge o zi în­treagă pentru asta. Eu fac un soi de medi­ta­ţie, za zen se numeşte şi, după o jumătate de oră de stat pe pernă cu faţa spre perete, pot să lucrez 10-12 ore în con­tinuu, dar tot nu mi-ar ajunge. Un aranjor trebuie să ştie tot, să facă totul. Mă inspiră faptul că mai sunt atâtea de descoperit, că nu se termină ni­cio­dată. Să-ţi dau un exemplu. Moşu a propus să cântăm în turneu o piesă foarte bine scrisă, pentru Cristina Aguilera, "Hurt". Şi nu reuşeam să o pun pe chi­tară, plângeam de furie, el mă sunase de Crăciun şi turneul în­cepea-n aprilie. Divorţasem cu un an îna­inte şi mă hotărâsem să investesc şi mai mul­tă energie în muzică. Iar piesa asta m-a obligat să schimb tot. La 49 de ani, după ce cântasem 5000 de piese, mi-am schimbat teh­nica de cântat la chitară. Cine mai face asta? Am găsit această nouă teh­ni­că, pentru care am devenit cunoscut în lume. Aveam două variante. Puteam să-l sun pe Moşu şi să-i spun că piesa asta nu merge pe chitară. Sau poţi să te dedici, să-i dai totul, să-ţi des­chizi inima şi atunci vine ceva din univers la tine. Îţi aduce Marea Forţă ceva ce nu le oferă oamenilor normali, care nu fac acest sacrificiu. Ţi se deschid nişte porţi de te spe­rii, a venit la mine o lumină care-am crezut că o să mă orbească. Dar trebuie să spui "da" acestor oferte ce vin tot timpul. Dacă mă uit în urmă, la tot trecutul meu, am pri­mit mereu oferte şi am spus "e o schimbare-n via­ţă, am s-o fac!" Şi cred că aşa am să şi con­tinui, nu ăsta-i sfârşitul drumului. Eu tot timpul m-am simţit ghidat. Sunt omul care n-a decis multe-n viaţă. Cred în Marea Forţă care mă ghidează spre locul potrivit la mo­men­tul potrivit, şi aşa au venit toate, Pro Musica, Phoenix, James Last. Să ştii că n-am prea refuzat ni­mic în viaţa asta, am luat totul ca pe o şansă.