"Iubirea târzie nu este incriminată în Codul Penal"

SCRISORI DE LA CITITORI

Sunt un moş de 66 de ani, de la capătul ţării, de unde soarele, înainte de a porni spre drumul său spre apus, se scaldă în apa rece a mării.
Sunt un neica-nimeni, din mulţimea asta mare de oameni, de pe stradă, din mijloacele de transport, din mall-uri, un om a cărui exis­tenţă nu deranjează pe nimeni (vreau să cred), nici pe cei cu căştile şi cu mobilele la urechi, pe lângă care ne strecurăm, fără să ne vedem şi fără să ne auzim.
Sunt văduv de şase ani, şi singurătatea îmi macină existenţa, în lumea asta indiferentă şi cenuşie. Îmi amintesc de cuvintele spuse de Octavian Paler, într-o seară, la o emisiune TV: "Nu ştii cât de greu este să ajungi seara acasă, să deschizi uşa, să intri în casă şi să nu ai cui spune «bună seara»!". Este, într-adevăr, foarte greu!
Povara anilor şi-a pus amprenta asupra vieţii mele, asupra sănătăţii şi chiar asupra fi­zicului meu. Am o grădină în apropierea ora­şu­lui, unde îmi omor timpul - de dimineaţă, îna­inte de a se lumina - şi până seara, după apu­sul soarelui. Am mii şi mii de plante, le în­gri­jesc şi le culeg roadele (toate - eco!) spre satis­facţia şi mulţumirea mea şi a copiilor mei. Îmi ţin companie cinci necuvântătoare, 3 pisici şi 2 câini, şi prezenţa lor îmi mângâie singu­rătatea.
Deşi vârsta şi-a pus amprenta asupra fi­zicului meu şi a stării de bine, totuşi, mi-au ră­mas nealterate senti­mentele de dragoste, de iu­bire, nevoia de a fi lângă cineva drag, căruia (de fapt - căreia) să i le pot împărtăşi. Cred, chiar, că aceste sentimente ce par ado­lescentine sunt chiar mai pu­ternice, mai rafinate, decât cele trăite pentru prima dată, cu zeci de ani în urmă. Dar, parcă îmi este frică, parcă îmi este jenă şi nu am curajul să mi le destăinui. Şi atunci când o fac, nu sunt crezut, sau sunt ri­diculizat. De ce? A iubi este ceva rău?
Am căutat şi am văzut că acest sentiment nu este incriminat în Codul Penal, ca fiind vreo infracţiune de care să te îngrozeşti sau să-ţi fie frică. Nici măcar nu este considerat ca fiind o abatere de la nişte norme de con­duită...
Am cunoscut, de curând, o doam­nă de vârstă apropiată, pro­fesoară, care mi-a plăcut. Farmecul şi frumu­seţea ei m-au fascinat chiar de la pri­ma vedere. Dar deşi a fost şi dorinţa ei de a ne cunoaşte, nu reuşesc să-i străpung pla­toşa singurătăţii în care s-a izolat. Este di­vorţată de mult timp şi necazurile, neajun­surile, frus­trările au făcut-o să se refugieze în singurătate. O simt că are reţineri, îşi filtrează fiecare gest, cred că îi este frică să se mai apro­pie de un bărbat. Nu mai are încredere. Şi, deşi trebuia să se pensioneze, nu a făcut-o, poate pentru a suporta mai uşor această sin­gurătate. Nu­mele ei, Ika, pare a fi pre­des­tinat şi-l asociez cu abre­vierea cuvintelor: "I Keep At" (tot este profesoară de en­gle­ză!), care s-ar tra­duce prin "a munci din nou, a stărui în mun­că".
Vreau să-i ofer un umăr pentru a împărţi în două sin­gurătatea, jumătate mie, jumătate ei, poate om su­por­ta-o mai uşor!
Ika, am 66 de ani! Este, dacă vrei, ca la jo­cul de ta­ble: 6-6, care înseamnă mult într-un ast­fel de joc. Cu acest zar, uneori îţi poţi în­vin­ge adversarul. În cu­rând fac 67 de ani, şi chiar da­că mai vrei să dai cu zarul, n-o să poţi da ni­ciodată 6-7!
G.V.