Micile drăgălășenii zilnice nu-i erau însă în obicei, bărbatul meu era un om sobru și cam serios, prea serios de multe ori, dezmierdările și alintările nu făceau parte din felul lui obișnuit de-a fi, așa că am rămas pe gânduri, fără să dau însă prea mare importanță la început. La un moment dat, am sesizat că se purta teatral. Părea că a învățat un rol și că se străduiește să-l prezinte, ca și cum ar fi fost pe scenă în fața unor spectatori. Au mai trecut câteva zile, cu toate cele obișnuite, dar și cu încercările lui de a mă înconjura de atâta atenție. Am văzut că făcea eforturi să fie așa și tot nu înțelegeam de ce.
Într-o duminică dimineață, m-am trezit mai devreme decât în mod obișnuit. Am rămas în pat și mă gândeam la ziua ce începuse, la ce aveam de făcut și apoi gândul mi-a zburat la felul ciudat, bătător la ochi de amabil, de săritor și chiar serviabil, aș putea spune, în care se purta bărbatul meu cu mine. Brusc, am simțit că îngheț, când mi-a trecut prin cap că purtarea lui nu poate avea altă explicație decât faptul că a făcut ceva nepermis în călătoria aceea și că starea de vinovăție pe care o simțea îl făcea să se poarte, după întoarcerea acasă, în acel mod de-a dreptul ciudat. Fără să am o dovadă concretă, fără urme de ruj pe cămașă, fără telefoane anonime și fără alte semne, am simțit, dintr-odată, o mare, mare tristețe. O sfârșeală pe care, dacă mi-o amintesc, parcă pot s-o simt și-acum, după ani de la întâmplările pe care le povestesc. Îmi venea să mă întind pe jos și să nu mă mai ridic de acolo, să mă fac una cu pământul, și să dispar. N-aveam confirmarea, n-aveam dovezi, dar simțeam ceva ce nu mai simțisem niciodată până atunci: o neputință scăldată într-un fel de spaimă de necunoscut. Și peste toate, incertitudinea, nesiguranța, singurătatea, care parcă mă înconjurau tot mai amenințător. Așa s-a încheiat acea duminică, pe care am numit-o "duminica trezirii".
Până când am aflat adevărul, au mai trecut cinci zile, cinci porți spre infernul bănuielilor și al scenariilor posibile, zile în care am cântărit, apreciat, pândit și judecat fiecare gest, fiecare detaliu, orice semn care mi-ar fi putut da o cât de firavă certitudine.
Cinci trepte
Toată ziua de luni m-am gândit cum să mă port și ce să fac pentru a afla ce s-a întâmplat în timpul călătoriei pe care bărbatul meu a făcut-o în interes de serviciu. N-aveam cu cine să vorbesc, să mă sfătuiesc, nu puteam întreba pe nimeni de la el de la birou. Nu-i cunoșteam prea bine pe colegii. Mi-am dat seama că aș fi fost penibilă și că l-aș fi pus și pe el într-o situație stânjenitoare. Seara, când s-a întors acasă, mi-a adus o ciocolată și o floare. În loc să mă liniștesc, să mă bucur, m-am aprins și mai mult. Ce să fac? Cum să-l întreb direct ce se întâmplă cu el? Ca să mă liniștesc, am încercat să-mi amintesc când îmi adusese ultima oară flori. N-am reușit să-mi aduc aduc aminte, ceea ce m-a întristat și mai mult și a deschis alte porți spre întrebări tot mai grele. Să se fi degradat oare atât de mult relația noastră, încât nu mai eram atentă la aceste gesturi delicate? M-am sucit și m-am răsucit de o mie de ori și tot n-am știut cum să-mi răspund la această întrebare, în așa fel, încât să pot lămuri agitația mea.
Marți m-am trezit mult mai hotărâtă să limpezesc situația în care eram. Nu mai puteam continua așa. Eram sigură că voi avea un răspuns clar, dacă-l voi întreba, și abia așteptam venirea lui acasă. Nu mi-a mai adus flori și nici bomboane. S-a purtat cât se poate de normal, ceea ce m-a făcut să dau un pas înapoi. Nu l-am întrebat nimic. M-am purtat și eu cât se poate de normal, dar cu toate simțurile în alertă, la pândă. Ce s-a întâmplat oare? Să fi exagerat eu? Dacă am o imaginație prea bogată și stric echilibrul dintre noi cu aceste bănuieli? Și totuși, cum să aflu adevărul?
După o noapte nedormită, ziua de miercuri mi s-a părut un calvar. Zecile de întrebări care-mi măcinau mintea m-au epuizat. Am rezolvat mecanic, ca un robot, tot ceea ce ținea de serviciul meu și de gospodărie. Când el s-a întors de la muncă, n-am mai avut putere și nici chef de discuții. El a rămas la televizor, eu m-am retras în dormitor.
Mărturisirea
Am ajuns și în a cincea zi de când mă chinuiam să înțeleg ce se întâmplă. Cinci zile de bănuieli, scenarii, neliniști, teamă, cinci zile de zbucium neîntrerupt. Nu mai puteam continua așa, mi-am zis hotărâtă, dimineața, privindu-mi chipul în oglinda din baie. Din dialogul acela mut, dintre mine și mine, dintre ceea ce gândeam, simțeam și imaginea femeii îmbătrânite pe care o vedeam în apele oglinzii, am priceput că nu mai puteam amâna. Era momentul unei întrebări directe.
Seara, când s-a întors de la lucru, l-am așteptat cu masa aranjată ca de sărbătoare, cu mâncarea lui preferată, cu lumânări parfumate și muzică discretă. S-a așezat la masă și o vreme n-a zis nimic, apoi, fără să apuc să-i pun vreo întrebare, m-a luat de mână și, uitându-se în ochii mei, mi-a spus că m-a înșelat. Și și-a cerut iertare. Aș putea spune că în primele secunde, auzindu-l, m-am bucurat, gândindu-mă că intuiția mea a funcționat perfect. Dar ce bucurie tristă, însoțită apoi de cea mai neagră disperare. Bărbatul meu mi-a mărturisit totul, crezând că recunoașterea faptei îi asigură, din start, și iertarea, măcar pe jumătate. Am continuat mută cina "festivă", am spălat vasele împreună și când el n-a băgat de seamă, am luat cheile mașinii parcate în spatele blocului și am ieșit din apartament. Am dormit în noaptea aceea în mașină. Am vrut să nu fiu lângă el, ca să pot lua o decizie corectă în ceea ce privea viitorul. A fost o noapte grea, cea mai grea de când eram împreună. Dimineață, când m-am trezit, l-am văzut șezând pe scările blocului, adormit, cu capul rezemat de balustradă. Păsările cântau înnebunite de bucuria răsăritului, noi eram două epave naufragiate. Prea scumpă a fost clipa lui de rătăcire, mi-am zis, cu mare tristețe.
Singurătate în doi
Am rămas împreună, în ciuda a tot ce s-a întâmplat. Nu l-am iertat și n-am să-l iert niciodată. În dimineața aceea, în parcarea blocului, m-am trezit parcă într-o altă viață. Ceea ce fusesem și trăisem până atunci era mort. Mi-am dat seama că aș fi puternică dacă l-aș ierta, dar n-am putut. Nu știu cum s-ar fi derulat lucrurile dacă am fi fost mai tineri, dacă am fi avut copii. Trăim de atunci ca doi camarazi, doi colegi de apartament, cu tabieturi și dormitoare separate. Eu nu m-am străduit să încerc să îl iert, iar el n-a încercat niciodată să spargă zidul înălțat între noi. Și amândoi ne ferim să ni se întâlnească privirile. O scânteie furișată în ele ar putea să ne strice desăvârșirea pustiului în care trăim.
SANDA G.