CATRINEL MENGHIA - "Am, în sfârşit, viaţa pe care mi-am dorit-o dintotdeauna!"

- A cochetat cu sportul în copilărie, dar frumuseţea ei ieşită din comun a împins-o devreme în lumea modei - un cal câştigător pe care frumoasa moldoveancă a ştiut să-l stăpânească cu măiestrie. Azi, Catrinel Marlon, aşa cum e cunoscută în lumea largă, e nu doar un model foarte bine cotat, ambasadoare a brandului Chopard, ci şi femeie de afaceri şi... actriţă la început de drum. Rolul din "La Gomera", cea mai recentă peliculă semnată de Corneliu Porumboiu, a adus-o săptămâna aceasta pe covorul roşu, la Cannes. Un interviu în exclusivitate, cu una dintre cele mai frumoase românce -

"Visul părinţilor era să am o carieră în atletism"

- Dragă Catrinel, trebuie să-ţi spun de la bun început: de când ai plecat din România, adică de aproape 18 ani, tot visăm un interviu cu tine.

- Iar eu trebuie să vă mărturisesc că sunt sur­prin­să de invitaţie. Formula As este revista cu care am crescut, este singurul ziar care se cumpăra la noi în casă, în vremea aceea. Nici nu ştiam dacă mai exis­tă. Eu de la 16 ani am plecat din ţară.

- Succesul tău în lumea modelingului in­ter­na­ţional a făcut valuri şi aici, acasă. A fost greu dru­mul spre vârf, Catri­nel?

- A fost greu, pentru că aveam doar 16 ani, dar cred că la vârsta aia eram atât de dornică să iz­bân­desc, încât nu mă gân­deam prea mult. Când am obţinut pri­mul contract în străinătate, n-am stat prea mult să mă gândesc că o să fie greu şi o să fiu sin­gură. Mai important era să reuşesc să-mi con­ving părinţii să mă lase să plec. Eu m-am născut într-o fa­milie de atleţi şi până la 16 ani am făcut sport de performanţă, am fost chiar campioană la juniori, la cursa cu obstacole. Tata a fost campionul României la 400 de m gar­duri, iar mama a fost cam­pioana României la gimnastică, s-a antrenat la Oneşti, cu acelaşi antrenor cu care s-a antrenat şi Nadia Comăneci. Visul lor era să am o carieră în atletism la nivel internaţional. În tinereţea lor, plecau să lu­creze afară doar modelele şi dan­satoarele. Or, dan­satoarele mai făceau şi altceva. Aşa că înţelegeţi de ce prima oară când au auzit de modă au zis nu. A tre­buit să le promit că o să con­tinui cu sportul, nu­mai să mă lase să plec. Dar uite că nu m-am ţinut de cuvânt. (râde)

- În timp ce sora ta, Lorena Menghia, o fru­museţe şi ea, ar fi putut oricând urma o ca­rieră în modeling, dar s-a ţinut de sport până la capăt.

- Sora mea a reuşit să facă chiar mai mult decât părinţii noştri, a ajuns campioana României la să­ritura în înălţime la juniori şi apoi campioana Eu­ropei. A plecat în America cu o bursă de studii şi a continuat să facă sport şi acolo. A renunţat la sportul de performanţă abia acum un an de zile. I s-a oferit ocazia să fie şi model, dar moda n-a in­teresat-o niciodată. Ei i-a plăcut întotdeauna car­tea. Ea visa la cât mai multe facultăţi, mastere şi medalii. În timp ce eu eram pasionată de modă şi voiam să fac bani cât mai rapid. N-aveam răbdare să învăţ, că mă gândeam cum să culeg cât mai multe sticle goale de pe stradă, să le spăl şi să le returnez la super­market, ca să-mi iau banii pe ele. Într-o zi, Lorena a zis: "Nicio problemă, Catrinel, lasă că învăţ eu, fac eu mai multe facultăţi, tu ai grijă să faci cât mai mulţi bani, ca să avem ce investi mai târziu". (rîde cu poftă)

- Şi aţi reuşit să şi investiţi împreună sau încă nu?

- Încă nu, dar ne gândim serios să facem asta. Deocamdată, Lorena lucrează la ONU, la New York, şi mai are în grijă şi o făbricuţă proprie de dulciuri.

- Şi cum reuşiţi, fetelor, să vă păstraţi atât de suple, cu o fabrică de dulciuri la îndemână?

- Păi, tocmai ăsta e secretul, că dulciurile Lo­renei, adică Magu Foods, nu au nici zahăr, nici gră­simi saturate, n-au gluten, sunt 100% organice, raw vegane şi, în plus, au o mare cantitate de pro­teine. Sunt bunătăţi care nu în­graşă, se vede că au fost gândite de un sportiv.

"În lumea modelingului fiecare încearcă să se folosească de cineva ca să-şi ridice valoarea!"

- Să ne în­toar­cem la lumea mo­de­lingului. Ajunsă în Occi­dent, pare că ai fost de neoprit...

- Am muncit foar­te mult, dar am avut şi noroc, pentru că fete frumoase erau din plin. Aproa­pe toate castin­gurile din Italia le luam eu. Prin Europa, pe unde mergeam, la fel. Pâ­nă am ajuns în New York. Acolo m-am speriat cu adevărat de ce se în­tâmplă, de ce posibilităţi apă­­reau, dacă acceptai anu­mite compromisuri. În anii 90 era relativ simplu, existau 5, 6 supermodele. Azi, sunt sute de mii de fete frumoase. E foarte greu să mai ieşi în faţă, să faci diferenţa. Încât până şi agen­ţiile de casting îţi suge­rează diverse lucruri. Mie, la o agenţie foarte mare din New York, mi s-a spus clar: "Ca­trinel, sunteţi prea multe, uite, fata asta e fai­moasă pentru că a stat cu sportivul ăla, cealaltă e ce­lebră pentru că a ieşit cu nu ştiu ce actor. Dacă vrei să faci un salt, trebuie să te cuplezi şi tu cu persoana asta." Şi fiindcă am refuzat, a trebuit, practic, să zic "Bye, Bye New York, eu mă întorc acasă!".

- Chiar aşa? Cât te ridică şi cât te coboară bărbaţii în lumea asta, Catrinel?

- Niciodată n-am spus până acum lucrurile astea într-un interviu. Pe vremuri, mi-era teamă că dacă vorbesc, nu mi se vor mai da castinguri. Vin câteo­dată în România şi aud oameni simpli spunând "Vai, dar fata cutare a reuşit să-l cucerească pe marele actor de la Hollywood. Ca şi cum ar fi o mare realizare! Când noi, cei din breaslă, ştim că nimeni nu a cucerit pe nimeni, toate lucrurile astea sunt aranjate. Sigur, ei au grijă să fie totul frumos. Poate fi un actor sau un sportiv celebru, care stă mai prost cu moralul într-o perioadă. Şi atunci, o fată superbă lângă el îi ridică şi lui cota şi-l re­poziţionează în cărţi. Iar modelul respectiv e poate măgulit să iasă cu o aşa celebritate, e şi la început de carieră şi, dintr-o dată, face un salt. Uneori te poţi chiar îndrăgosti puţin, dar e o îndrăgostire de situaţie, nu una reală. De aia nici nu ţin poveştile astea. E o lume în care fiecare încearcă să se fo­losească de cineva ca să-şi ridice valoarea. Nu e ni­mic wow că ai ieşit cu x sau cu y, din contră, pentru oamenii din interior eşti mai interesant dacă nu ai acceptat asemenea oferte în cariera ta. Însă aşa merg lucrurile, oamenii nu sunt interesaţi astăzi de Catrinel, care îşi face câte un iubit o dată la şapte ani şi stă mai mult pe acasă cu copilul şi căţelul. Oamenii vor să citească gossip, despre fete care se combină şi se despart şi iar se combină şi tot aşa.

- Tu cum ai reuşit să rămâi tenace pe drumul tău, de una singură?

- Cred că de vină a fost foamea mea de a munci şi de a face bani, care nu m-a lăsat nicio clipă să mă îndepărtez de pe drumul care ştiam eu că e bun. Eram foarte prinsă cu munca, îmi doream mereu să fac cât mai mult, încât nu aveam timp să mă gândesc la altceva. Sunt o grămadă de fete care îmi scriu: "Catrinel, cum să fac să am şi eu o carieră ca a ta?". Dar nu ştiu ce să le răspund, fiindcă lumea s-a schimbat, nu mai e ca înainte. Toate regulile s-au sucit. Pe vremuri, dacă mama ta era Sophia Loren şi tu voiai să fii model, n-ai fi avut nicio şansă, numele părinţilor te-ar fi îngropat. Azi, e exact invers. Nici nu contează cum arăţi, dacă pă­rinţii sunt celebri, eşti ridicat automat şi faci ca­rieră, numai pe baza nu­melor, curg con­trac­tele, nici nu apuci să te zbaţi prea mult.

- Pare că nu doar în carieră ai fost foar­te precoce, ci şi în via­ţa sentimentală. În istoria ta personală figurează şi o căsnicie făcută la... 18 ani!

- Aşa e. M-am că­sătorit cu prima per­soană care m-a curtat insistent, fotbalistul italian Massi­mo Brambati, care era cu 18 ani mai mare ca mine. Eram mică, cred că m-am îndrăgostit de fapt de context, avea şi un copil foarte frumos şi mi s-a părut că aş putea fi mama lui. După şase ani ne-am despărţit. Din fericire, pe toată perioada căsniciei am lucrat şi am crescut foarte mult. Nu aveam alte preocupări în afară de muncă şi familie, şi asta m-a ajutat.

"Ori te duci la casting, ori te dau afară din casă!"

- La un moment dat, am fost surprinşi să aflăm că ai virat spre actorie. Ai făcut-o pentru că îţi doreai ceva mai mult sau pentru că ţi se părea nesigură lumea modelingului?

- În lumea filmului am ajuns mai degrabă împinsă de la spate de o foarte bună prietenă. După di­vorţ, eu am trecut printr-o perioadă extrem de grea. Nu mai aveam chef să văd pe nimeni. Eram în faliment emoţional, trăiam încă după menta­li­tatea din România, unde nu bagi divorţ, că e ruşi­nos. Nici nu ştiam cum să le spun alor mei. Pentru mine, era un eşec. Prietena asta a mea, care e di­rector de casting pentru reclame TV, mă găzduia tem­porar la ea acasă. Ea m-a recomandat unui regizor care căuta pe cineva pentru un scurtmetraj. N-am ştiut atunci, dar castingul era aproape aranjat între ei, l-a rugat să mă ia pe mine, ca să descopăr şi altceva în afară de modă, să încep să trăiesc din nou, să ies din starea în care eram. Mă vedea că nu sunt bine deloc. A avut mult de furcă cu mine să mă convingă să merg. Eu, până la 16 ani, nici nu mă uitasem la televizor, fiindcă eram prinsă cu sportul. Nu aveam cultură cinematografică. Îi spu­neam: "Ce să caut eu în lumea aia, n-am studii, să merg doar aşa, pentru că arăt bine?". După des­părţire, îi cerusem cana­peaua pen­tru două săptămâni şi ajunsesem să stau la ea şase luni. Când a vă­zut că nu mă poate convinge, mi-a zis: "Catrinel, ori te duci la cas­ting, ori te dau afară din casă". (râ­de)

- Haha! Vezi ce înseamnă să ajungi pe canapeaua potrivită?

- Exact! Am să-i mulţumesc acestei persoane toată viaţa mea. Pentru că am făcut atunci scurt-metrajul ăla, care nu mi s-a părut cu nimic mai deosebit ca o re­cla­mă TV. Dar după aceea, regizorul, fiindcă i-a plăcut de mine, m-a vrut şi într-un lungmetraj, în rolul unei fete bipolare. I s-a părut că se potrivea la fix cu felul în care ară­tam eu atunci: slabă, tristă şi cu pri­virea un pic pierdută. Când m-am întors la Milano, după două săptămâni de filmări la Buda­pesta, eram cu totul altă persoană, re­venisem la viaţă. Mă vindecasem de toată su­ferinţa. Prietena mea m-a întrebat: "Şi acum ce vrei să faci?". Zic: "Aş vrea să merg să fac o şcoală de dic­ţie". La scurt timp, m-a trimis la un casting adevărat, la Roma. Era un film regizat de un mare actor de teatru, Luigi Lo Cascio. Mi-a zis de la în­ceput: "Vezi că regizorul e actor şi nu vrea modele, n-o să te ia niciodată pe tine. Dar tu du-te şi dă ce ai mai bun, ca să vezi şi tu cum e un casting ade­vărat". De cinci ori a trebuit să mă întorc la Roma, fiindcă regizorul tot mai voia să mă vadă o dată. Culmea, până la urmă m-a ales pe mine.

- Eşti o norocoasă, Catrinel!

- Primul casting dat în România l-am luat, pri­mul casting dat în America l-am luat, primul casting dat în Franţa l-am luat...

- Şi totuşi, te-ai aşezat în Italia. A fost o întâm­plare sau ţi-a plăcut mai mult ţara asta?

- A fost o întâmplare, fi­indcă l-am cunoscut atunci pe soţul meu şi m-am înrădăcinat cu el aici. Dar Italia a fost doar o bază, totdeauna am călă­torit. Acum trăiesc între Italia şi sudul Franţei.

"Catrinel, nu pleca, sunt îndrăgostit de tine!"

- Eşti una dintre femeile foarte dorite şi curtate, dar inima ta pare să-şi fi găsit, în sfârşit, locul lângă Massimiliano di Lodovico. Spune-ne, Catrinel, ce o convinge pe o femeie ca tine să spu­nă: da, mă opresc lângă bărbatul ăsta?

- Cu Massimiliano eram prietenă foarte bună. Mi-era foarte apropiat, a ştiut prin tot ce am trecut în timpul divorţului, o perioadă foarte dureroasă pentru mine, care a durat destul de mult. În Italia, un divorţ dura trei, patru ani, abia acum au schim­bat legea. Aş putea să spun că ne-am îndrăgostit unul de altul în casă şi că m-a cucerit aşteptân­du-mă. Timp de un an de zile m-a şi curtat în secret, trimiţându-mi flori peste tot pe unde călătoream, dar fără să-mi spună că sunt de la el. Până într-o zi, când eram la Roma, unde ter­mi­nasem de filmat ceva, şi mă pregăteam să mă în­torc la Milano, când mi-a zis: "Catrinel, hai să mergem la mare!". "Cum la mare? Am tren la Milano!". "Nu, nu, a insistat el, cu scooterul în 30 de minute suntem pe plaja de la Fregene". Aşa că am plecat şi, după ce ne-am plimbat o vreme pe plajă, m-a luat de mână, s-a uitat în ochii mei şi a zis: "Catrinel, te rog frumos nu pleca, sunt îndrăgostit de tine!". Am făcut ochii mari şi am început să râd. "Ce-i cu tine?" Mi-a zis: "Nu glumesc, hai să dăm o şansă acestei relaţii". Am plecat totuşi înapoi la Milano şi m-am gândit mult la ce se întâm­plase. Îmi plă­ceau multe lucruri la el, îmi plăcea şi că eram foar­te buni prieteni, îmi plăcea şi ambiguitatea asta dintre noi, era clar mai mult decât prie­tenie şi nu mai în­tâlnisem pe ni­meni care să mă curteze cu atâta răb­dare. După do­uă zile, m-am în­tors la Roma cu bagaje cu tot. Şi uite că sunt şapte ani de când m-am mutat la el şi acolo am rămas.

- Şi cum faceţi să păstraţi dra­gos­tea frumoasă şi după şapte ani? Aveţi vreo reţetă de fericire în doi?

- Zilele astea, reţeta noastră de fericire se numeşte Caroline Leon. De două luni şi jumătate, avem o fetiţă pe care ne-o doream de foarte mult timp, ne tot rugam să ni se întâmple. Foarte mult din viaţa noastră se învârte deci în jurul acestei mici minuni. Pot spune în sfârşit că am viaţa pe care mi-am dorit-o dintotdeauna, una senină şi aşezată, cu iubit, copil şi căţel. Emoţiile astea mă cons­tru­iesc şi mă hră­nesc. În rest, nouă ne place să ne stimulăm relaţia cu muncă. Sunt păreri care susţin că nu e bine să munceşti cu partenerul de viaţă, dar pe noi tocmai asta ne-a legat: plăcerea de a găsi di­verse proiecte pe care să le ducem la bun sfârşit împreună. E ceva ce ne dă satisfacţie şi multe motive de săr­bătorit. Am construit foarte multe împreună în aceşti şapte ani. Am deschis împreună chiar şi un ci­nema, la Roma. Are o singură sală, dar reuşim să avem cele mai bune filme care ies. Massimiliano a studiat avocatura, a investit într-o linie de produse cosmetice, are şi un business de floral design (de acolo veneau florile, râde), iar când l-am cunoscut eu era pro­du­cător de film de un an de zile. Am intrat cam în acelaşi timp în lumea filmului.

- E greu în postura de femeie de afaceri? Nu-ţi ocupă prea mult timp?

- Cu Massimiliano lângă mine nu e aşa greu, că mă tutelează el. Şi apoi, mi-am şi dorit din­totdeauna să fac asta. La un moment dat, am lan­­sat o linie de genţi, pe care am ţi­nut-o câţiva ani, acum afacerea e în sertar, am lăsat-o un pic deo­par­te, fiindcă mă consuma foarte mult. În schimb, am deschis la Milano o clinică de medicină estetică şi, fi­indcă merge foarte, foarte bine, vom mai deschide două, una în Mon­te Carlo şi una în Dubai.

- Cum ţii pasul cu frumuseţea, Catrinel? Nu e prea mare presiunea pe care medicina estetică o pune pe cei care vor să rămână în lumea asta, a modelingului?

- Eu cred că în momentul ăsta trăim un efect de bumerang. Tocmai pentru că toată lumea are acces la chirurgia estetică, agenţiile încep să nu mai caute fata perfectă, ci mai degrabă pe cineva care are ce­va în plus sau în minus, o trăsătură ciudată, ori­gi­nală. Se caută o frumuseţe mai neatinsă de bisturiu, mai altfel, fiindcă prea multe fete au ajuns să se­me­ne între ele. Când vine vorba de procedurile es­te­tice, ca în toate celelalte lucruri, trebuie să ai bun simţ şi educaţie. Să apelezi la ele ca să arăţi bine, dar în aşa fel încât să nu te întrebe nimeni ce ţi-ai făcut.

"Faptul că suntem la Cannes e «a big deal»"

- Hai să vorbim un pic şi despre La Gomera, cel mai recent film al lui Corneliu Porumboiu, care chiar zilele acestea îşi primeşte aplauzele la Cannes. Umblă vorba că în film nu vorbeşti, ci doar fluieri...

- Nu, nu fluier chiar în tot filmul, dar când flu­ier, de fapt vorbesc. (Râde.) Spun asta pentru că filmul readuce în atenţie un limbaj straniu, bazat pe fluierături, care în insula La Gomera, din Spania, se învaţă la şcoală, şi care, din 2014, a intrat şi în pa­trimoniul UNESCO, fiindcă e pe cale de dispa­riţie. Avantajul acestui mod de comunicare este că poţi transmite ceva până la şase kilometri, în timp ce strigătul ajunge doar la cinci sute de metri. Ca să putem juca în film, ne-am antrenat timp de un an de zile, de câte două ori pe săptămână. N-a fost chiar uşor, nu are nicio legătură cu fluieratul obiş­nuit. Dar m-am ambiţionat numai la gândul că nu pot face o figură jalnică în faţa lui Corneliu. (Râde)

- În film, eşti partenera de joc a lui Vlad Ivanov. Te-am urmărit cu toţii de acasă defilând, alături de el, pe covorul roşu din Cannes.

- Cu Vlad am făcut o pereche foarte bună, e foarte uşor să joci cu un mare actor, pentru că te ajută enorm, preia orice ezitare de-a ta. De altfel, tot filmul a fost o expe­rien­ţă foarte frumoasă, cum nu am mai trăit pe niciun platou de fil­ma­re. Poate şi pentru că trei săptămâni am filmat chiar acolo, pe insulă, şi între noi s-a creat o atmosferă ex­traordinară. În fiecare seară, ne adunam cu întreaga echipă, actori, regizori, tehnicieni, să mâncăm şi să povestim. Am fost foarte uniţi şi asta a făcut să fie o experienţă de neuitat. Chiar dacă destul de obo­si­toare. Porumboiu te munceşte foar­te mult la filmări, te stoarce de ener­gie, trebuie să-i dai tot ce poţi. Dar faptul că suntem acum la Cannes, emoţionaţi cu toţii, e a big deal. Şi dovada că efortul şi oboseala au meritat. Ţineţi-ne pumnii!