Sunt un moș de 66 de ani, de la capătul țării, de unde soarele, înainte de a porni spre drumul său spre apus, se scaldă în apa rece a mării.
Sunt un neica-nimeni, din mulțimea asta mare de oameni, de pe stradă, din mijloacele de transport, din mall-uri, un om a cărui existență nu deranjează pe nimeni (vreau să cred), nici pe cei cu căștile și cu mobilele la urechi, pe lângă care ne strecurăm, fără să ne vedem și fără să ne auzim.
Sunt văduv de șase ani, și singurătatea îmi macină existența, în lumea asta indiferentă și cenușie. Îmi amintesc de cuvintele spuse de Octavian Paler, într-o seară, la o emisiune TV: "Nu știi cât de greu este să ajungi seara acasă, să deschizi ușa, să intri în casă și să nu ai cui spune «bună seara»!". Este, într-adevăr, foarte greu!
Povara anilor și-a pus amprenta asupra vieții mele, asupra sănătății și chiar asupra fizicului meu. Am o grădină în apropierea orașului, unde îmi omor timpul - de dimineață, înainte de a se lumina - și până seara, după apusul soarelui. Am mii și mii de plante, le îngrijesc și le culeg roadele (toate - eco!) spre satisfacția și mulțumirea mea și a copiilor mei. Îmi țin companie cinci necuvântătoare, 3 pisici și 2 câini, și prezența lor îmi mângâie singurătatea.
Deși vârsta și-a pus amprenta asupra fizicului meu și a stării de bine, totuși, mi-au rămas nealterate sentimentele de dragoste, de iubire, nevoia de a fi lângă cineva drag, căruia (de fapt - căreia) să i le pot împărtăși. Cred, chiar, că aceste sentimente ce par adolescentine sunt chiar mai puternice, mai rafinate, decât cele trăite pentru prima dată, cu zeci de ani în urmă. Dar, parcă îmi este frică, parcă îmi este jenă și nu am curajul să mi le destăinui. Și atunci când o fac, nu sunt crezut, sau sunt ridiculizat. De ce? A iubi este ceva rău?
Am căutat și am văzut că acest sentiment nu este incriminat în Codul Penal, ca fiind vreo infracțiune de care să te îngrozești sau să-ți fie frică. Nici măcar nu este considerat ca fiind o abatere de la niște norme de conduită...
Am cunoscut, de curând, o doamnă de vârstă apropiată, profesoară, care mi-a plăcut. Farmecul și frumusețea ei m-au fascinat chiar de la prima vedere. Dar deși a fost și dorința ei de a ne cunoaște, nu reușesc să-i străpung platoșa singurătății în care s-a izolat. Este divorțată de mult timp și necazurile, neajunsurile, frustrările au făcut-o să se refugieze în singurătate. O simt că are rețineri, își filtrează fiecare gest, cred că îi este frică să se mai apropie de un bărbat. Nu mai are încredere. Și, deși trebuia să se pensioneze, nu a făcut-o, poate pentru a suporta mai ușor această singurătate. Numele ei, Ika, pare a fi predestinat și-l asociez cu abrevierea cuvintelor: "I Keep At" (tot este profesoară de engleză!), care s-ar traduce prin "a munci din nou, a stărui în muncă".
Vreau să-i ofer un umăr pentru a împărți în două singurătatea, jumătate mie, jumătate ei, poate om suporta-o mai ușor!
Ika, am 66 de ani! Este, dacă vrei, ca la jocul de table: 6-6, care înseamnă mult într-un astfel de joc. Cu acest zar, uneori îți poți învinge adversarul. În curând fac 67 de ani, și chiar dacă mai vrei să dai cu zarul, n-o să poți da niciodată 6-7!
G.V.