Cei care ştiu să îmbătrânească frumos

Casa în care locuieşte istoria

E duminică după-amiază. Un vânt călduţ de primăvară adie în rafale, ridicând nori subţiri, de praf, de pe stradă. Calea Griviţei e aproape pustie, doar ici, colo, câţiva bătrâni stau în faţa porţilor caselor scăpate de demolare, ur­mărindu-mă cu privirea. Caut numărul 48, acolo tre­buie să fie o casă mare, cu etaj, despre care ştiu că e pe lista monumentelor istorice din Bucureşti. Sunt abia la numă­rul 30, şi parcă văd deja silueta unui mic castel care se înalţă ma­iestuos printre casele hâr­buite. Ajung mai aproape şi o văd în toată splendoarea ei, da, asta e, o casă impunătoare, cu faţada puţin zbârcită de vreme, cu frize înşirate sub acoperiş, cu basoreliefuri ciobite printre fe­restre, făcute cu mare măiestrie şi migală. Cândva s-a numit Casa Elsner, după numele pri­mului proprietar, Fritz Elsner, un pictor renumit de la începutul secolului trecut. Mai târziu, casa a ră­mas moştenire fiicei lui, care a trăit aici împreună cu soţul ei, generalul Constantin Ilasievici, ma­reşal al Curţii Regale şi ministru al Apărării, pentru scurt timp. Începând cu acea perioadă, Casa Elsner a început să fie tot mai cunoscută în epocă, după cum aveam să aflu mai târziu de la actualul proprietar, cel pe care îl aştept acum în faţa casei. Pe-aici s-au perindat, la invitaţia generalului Ilasievici, multe perso­na­lităţi, şi s-au petrecut multe fapte care aveau să schimbe cursul istoriei. Aici a avut loc, de pildă, serata din 1940, la care invitaţi de onoare au fost mareşalul Ion Antonescu şi regele Carol al II-lea, eveniment în­cheiat cu celebrul conflict dintre cei doi, ce avea să-i aducă lui Antonescu surghiunul la Mânăs­tirea Bistriţa, totul pornind de la mult blamata relaţie a regelui cu Elena Lupescu. Aşadar aici, în Casa Elsner, se urzea politica vremii, se făceau şi desfăceau guverne, se organizau evenimente la care veneau oameni politici de prim rang, am­basadori străini, artişti renumiţi şi chiar lideri ai Cavalerilor de Malta. Mai târziu, casa i-a rămas moştenire fiicei generalului Ilasievici, care în perioada comunistă, pentru a scăpa de tot felul de ch­iriaşi intruşi, a adus lângă ea un nepot cu care a împărţit etajul clădirii. Astăzi, după moartea femeii, singurul proprietar pe acest spaţiu a rămas el, nepotul, cel care tocmai a coborât să-mi des­chidă uşa şi să mă poftească în casa asta doldora de istorie.

Urmaşul din casa Elsner

Îl cheamă Dinu Angelescu, are 75 de ani, şi încă e un "domn bine", cu o alură nobilă şi o privire adâncă, pierdută mai tot timpul printre gânduri. Urcăm scara şi am senzaţia că am ieşit din timp, că am păşit într-o lume în care totul a încremenit acum o sută de ani. Nimic nu pare schimbat, balustrada e de atunci, la fel şi mobila, şi podeaua, şi candelabrele, şi zugrăveala pere­ţilor pe care stau agăţate, nemişcate tot de atunci, tablourile pictate de Elsner. "Am în­cercat să păstrez totul", îmi spune. "Po­ze, scrisori, ta­blouri, cărţi. N-am dat nimic. Nu ştiu dacă vor folosi mai târziu cuiva, le-am păstrat pen­tru sufletul meu, pentru că toate astea fac parte din viaţa mea." Dinu Angelescu a fost profesor de is­torie. Poate şi ăsta e motivul pentru care păstrează cu-atâta evlavie tot ce ţine de trecut. N-a fost însă un profesor model pentru sistemul comunist. Le vorbea elevilor despre rege cum nimeni nu îndrăznea în acele vremuri s-o facă. Iar mărturie des­pre toate astea stă relatarea actorului şi cântă­reţului Tudor Chirilă, pe care am găsit-o de cu­rând într-un interviu din ziarul Adevărul: "Am avut în liceu un profesor care a ales să ne po­ves­tească perioada interbelică şi istoria interzisă, ne-a vorbit despre Rege. În clasa a IX-a, era o chestie foarte tare, era singurul din profesori care venea în pulover şi era aşa, mai cool, dom­nul Dinu Angelescu. Şi fetele erau moarte după el, iar noi, băieţii, voiam să fim toţi ca el."
Am ajuns pe holul de la etaj şi îmi vorbeşte cu bucurie despre tablourile de pe pereţi, despre generalul Ilasievici şi re­cepţiile ţinute în această ca­să. Intrăm apoi într-o ca­meră înaltă, luminată de un candelabru uriaş, cu pereţii plini de fotografii vechi, în care totul miroase a lemn pârguit şi-a istorie. Pe o masă lipită de perete stau mai multe platouri cu tot felul de gustări. Îmi spune că trebuie să sosească mu­safirii, dar până atunci mă invită să stau pe un jilţ, să mai stăm puţin la poveşti. Îl întreb dacă e adevărat ce se-aude, că a fost căsătorit cu Zoe Ceauşescu, dar nu, nu vrea să vorbească prea mult despre asta. Nu-mi spune decât că da, aşa e, au fost căsătoriţi patru ani şi ceva, din 1977 până în 1981. El avea 33 de ani şi ea, 28. S-au cunoscut undeva, la munte, pe vremea când el era un fel de ghid montan, şi s-au căsătorit după cutre­murul din '77. Au trăit împreună pe ascuns, fără ca el să-i fi întâlnit vreodată pe soţii Ceauşescu. Ea, Elena, îl ura de moarte, iar el, Ceauşescu, nu făcea decât ce zicea ea. Într-o zi, nişte ne­cu­noscuţi l-au bătut crâncen pe stradă. A stat în spital multe zile. Îl întreb dacă a aflat vreodată cine erau indivizii ăia şi dacă bătaia asta avea vreo legătură cu Ceauşescu, însă îl văd deja iritat, gata, atât vrea să-mi spună, nimic mai mult, e o poveste intimă a lui pe care nu vrea s-o facă publică. "Şi, oricum", îmi zice, pe un ton agasat, "altu-i subiectul pentru care ne-am în­tâlnit." Da, aşa e, subiectul pentru care sunt aici, în casa asta, e altul, cu totul altul, şi n-am po­menit până acum nimic despre el.

Cenaclul lui Dinu

Rând pe rând, încep să apară musafirii. Sunt numai doamne trecute de 60 de ani. Simpatice, elegante, joviale, şi cu un fel de a articula cu­vin­tele impecabil. Antonina Rizea a fost profesoară de matematică, Daria Simion - arhitectă, Rodica Constantin - ingineră, Georgeta Dăneţ - infor­ma­tician, India Frangopol - medic stomatolog, Carmen Wagner - profesoară de sport. Aparent, domenii fără nicio legătură între ele. Şi totuşi, pe toţi aceşti oameni, plus încă vreo 15 care lipsesc azi, îi uneşte pasiunea pentru citit. Ea îi adună pe toţi la un loc, o dată la două săptâmâni, pe rând, la fiecare din ei acasă, ca să vorbească despre o anume carte, pe care au propus-o ca temă la ultima lor întânire. Se aşează unul lângă altul în cerc şi fiecare îşi spune părerea atunci când îi vine rândul. Nu au pretenţia că ar face critică literară, departe de ei gândul ăsta. Îşi exprimă doar o opinie de bun simţ, cu care cei­lalţi sunt sau nu de acord, iscându-se astfel o dispută antrenantă de idei şi argumente. Apoi, la sfârşit, gustă un sendvici, beau un pahar cu vin şi se delectează cu discuţii pe teme diverse, până se lasă seara. Astăzi s-au întâlnit aici, la Dinu, pentru că se împlinesc 20 de ani de când tot aici, în străvechea Casă Elsner, a luat naştere acest grup, pe care l-au numit, simplu, Cenaclul lui Dinu.
După bucuria revederii şi câteva minute de sporovăială şi glume, toată lumea se aşează în cerc şi aşteaptă nerăbdătoare să înceapă discu­ţiile. Întâlnirea de azi va fi una aniversară, la care fiecare evocă gânduri sau amintiri legate de trecutul cenaclului, iar apoi, la final, vor ciocni un pahar cu şampanie şi vor mânca o felie de tort.
"Astăzi e o zi specială", spune Dinu cu glasul cald şi atitudinea lui aristocratică. "Asta, pentru că avem printre noi un domn jurnalist care vrea să scrie despre cenaclul nostru la revista For­mula As. Deşi, sincer să fiu, nu prea văd ce-ar putea scrie un ziarist din ziua de azi despre noi. Nu e nimic senzaţional în povestea noastră. Nu facem nimic extraordinar, nici măcar n-am in­ventat noi genul ăsta de întâlniri. Poate că sin­gurul nostru merit ar fi că am rezistat atâta timp. Dar pentru marea majoritate a oamenilor din România de azi, ceea ce facem noi nu înseamnă nimic. Probabil că suntem văzuţi ca nişte bă­trânei expiraţi, deşi sunt şi tineri printre noi, chiar dacă ei acum lipsesc şi vin mai rar. În ziua de azi, dacă citeşti cărţi şi nu prea ştii sau nu vrei să foloseşti computerul, eşti considerat depăşit de vremuri. Dar tot ceea ce facem noi prin în­tâlnirile astea este să ne găsim oaza de linişte şi de normalitate. Să ne găsim tocmai refugiul în faţa acestor oameni care poate că ne dispreţuiesc şi care au devenit tot mai agresivi. Îmi aduc aminte că atunci, în 1999, când mi-a venit ideea acestui cenaclu, eram oarecum speriat că se apropie vârsta pensionării. Credeam că o să de­vin un bătrân nesuferit şi-o să mă plictisesc de moarte. Ăsta a fost unul din motivele pentru care m-am gândit să fac acest cerc. La primele întâlniri am fost doar patru oa­meni. Eu, Rodica Bobeş, aici de faţă, George, soţul ei, care din păcate nu mai e printre noi, şi un alt Dinu, care acum nu mai poate veni, din cauza unui accident. N-am dat înapoi, am con­­tinuat să ne vedem, şi după câteva săptămâni ne-am strâns opt, mai târziu 12, şi tot aşa, am crescut, până am ajuns la vreo 40 de oameni. În felul ăsta am scăpat de toată panica legată de pensionare. De-atunci citesc mai mult ca oricând şi joc tenis ca la 20 de ani." Zâmbeşte cuceritor, făcând un semn discret cu mâna să ia cuvântul doamna din stânga lui.
O cheamă Antonina Rizea, are 63 de ani, şi a fost profesoară de ma­tematică. Am mai scris despre ea într-un număr de acum doi ani al re­vistei noastre. Textul se numea, "Profesoara de matematică" şi evoca povestea unei vieţi, pe­trecute la catedră. Era chiar anul în care An­tonina ieşise la pensie. Atunci însă nu ştiam nimic despre faptul că ea obişnuieşte să meargă la o asemenea şezătoare. "Pe mine întâlnirile as­tea parcă mă înalţă şi mă întineresc", zice ea cu un zâmbet delicat. "Poate nu-i mare lucru pentru alţii, dar pentru mine înseamnă foarte mult. As­tea sunt momentele în care reuşesc să-mi găsesc un confort sufletesc, aici am învăţat să citesc mai organizat, să aprofundez lectura unei cărţi, să înţeleg mai bine anumite lucruri. Pentru mine, cititul a devenit o dependenţă. Dacă nu citesc câ­teva zile, am o stare de nelinişte. Vinovat pentru faptul că sunt aici a fost Dinu, care într-o zi a venit la mine în cancelarie şi mi-a zis: «Am văzut că-ţi place să citeşti, n-ai vrea să vii la un fel de cerc literar?». Şi iată-mă aici, după vreo 15 ani de la această întâmplare. Au fost ani frumoşi, în care pe lângă discuţiile legate de cărţi, s-au născut prietenii. Veneam aici nu doar ca să vorbim despre ultimele lecturi, ci ca să vorbim despre noi, să ne bucurăm că suntem împreună şi, poate, uneori, să scăpăm de singurătate".
O emoţie aparte pluteşte în odaia înaltă a Casei Elsner. E aşa, ca o boare care se-amestecă în mireasma pe care o emană fiecare părticică din casa asta.

Sectanta

Carmen Wagner a fost profesoară de sport, dar a citit cât un universitar de la Litere. E tot timpul veselă şi are o privire ghiduşă, e gata parcă oricând să facă o glumă. E un fel de grefier al cenaclului. Scrie întruna pe o agendă tot ce se întâmplă sau se vorbeşte la întâlniri. O cronică de sute de pagini, cu toate discuţiile legate de cărţi. "Tocmai am citit undeva că scrisul de mână ajută anumite conexiuni ale cre­ierului să se dezvolte, şi că fără acest antrenament, co­nexiunile acelea se atro­fiază. Eu nu folosesc cal­culatorul, şi nici cu tele­foanele astea mobile nu prea mă împac. Ţin jur­nalul ăsta al cenaclului de când vin aici, adică din primul an, 1999. Ţin minte că atunci când i-am spus soţului meu că plec la o întâlnire literară, le-a zis fetelor noastre, Ana şi Irina: «Ia uitaţi, fetelor, mama voastră a intrat într-o sectă». A spus-o în glumă, fireşte, dar fetele m-au încurajat şi mi-au zis "Bravo, mamă, du-te şi lasă-i paf!». Eu nu am fost în prima tinereţe prea iubitoare de carte. Până la 18 ani, nu citisem decât poveşti pentru copii şi Balzac. Pe urmă, când am ajuns la Bucureşti, la facultate, m-am împrietenit cu o vecină de stradă care vindea cărţi. N-avea mobilă în casă, avea numai cărţi, teancuri de cărţi până în tavan. Ea mi-a făcut cadou "In­fernul" lui Dante şi o carte de po­ezii. Cu cărţile astea două am în­ceput să dau de gustul adevărat al cititului, adică am început să ci­tesc marea literatură. În cei 20 de ani de când funcţionează cenaclul, s-au citit aproape 500 de cărţi: sud-americani, clasici francezi, en­glezi, ruşi, autori din tot Orientul, nu cred că există vreo carte im­portantă în lume pe care să nu o fi citit şi despre care să nu fi discutat la întâlnirile noastre. Fără cărţi n-aş putea să trăiesc. «Numai do­bitoacele şi sfinţii n-au nevoie de carte», spunea Cioran, şi-mi place mult cum a zis-o. Dar să fim înţeleşi, nu doar despre cărţi am vorbit noi aici. Ne-am împrietenit, am mers la spectacole împreună, am văzut împreună filme. Şi mă bucur enorm că am făcut toate astea şi că viaţa mea, atâta câtă mai e, se umple la fiecare în­tâl­nire a noastră, cu atâtea momente frumoase şi consistente. Şi vă mulţumesc pentru asta!".
Daria Simion este ultima dintre doamnele care ia cuvântul. A fost arhitectă, iar mama, Al­ma Redlinger, a fost o pictoriţă de marcă, despre care toată lumea bună a artelor plastice de azi vorbeşte numai la superlativ. "Părinţii mei", povesteşte Daria, "au iubit mult cenaclul nostru. Se poate spune că ei au re­prezentat prima generaţie. A doua am fi noi, cei de-aici, şi-apoi vin tinerii, majoritatea dintre ei fiind copiii unora dintre noi. Acum vreo doi ani, şe­din­ţele le ţineam mai mult la mine, pentru că părinţii mei erau mai suferinzi şi trebuia să fiu în preajma lor. Tata era un membru înfocat al cenaclului, participa la fiecare întâlnire şi reuşea de fiecare dată să îşi facă temele, adică să termine cartea pe care o aveam de citit. Iubea enorm lectura. Ani la rând i-a petrecut stând în spatele mamei mele, în timp ce ea picta, citindu-i câte-o carte pe care ea o dorea. Aşa au trăit toată viaţa, cu multă iubire şi dăruire. Au fost nedespărţiţi timp de 77 de ani. După moartea mamei, tata. I-a organizat expoziţii post-mortem, a scris sute de pagini şi a dat interviuri în care a vorbit numai despre ea. Pe 7 august, anul trecut, chiar de ziua lui, când îm­plinea 96 de ani, am vrut să ţinem cenaclul la mi­ne acasă, să-l putem sărbători. Dar după câteva zile, pe 24 august, a murit. S-a dus după mama. Acum, după ce-am evocat toate amintirile astea, cred că e inutil să mai spun cât de mult iubesc eu acest cenaclu. Făcea parte din viaţa mea, şi le-a însufleţit şi bătrâneţea părinţilor. Uitau de boală şi chiar de moarte.Poate că sfârşitul vieţii e şi el un capitol dintr-o carte pe care suntem toţi obli­gaţi s-o citim într-o zi".
O linişte caldă şi moale s-a aşternut în camera cu parfum de epocă. Afară s-a lăsat întunericul. Ciocnim cu toţii un pahar cu şampanie. Doamnele se cam grăbesc, e deja târziu şi unele dintre ele trebuie să traverseze tot oraşul ca să ajungă acasă. Dinu ne conduce până jos, în stradă, şi ne salută, aplecându-se reverenţios. "Mulţumesc pentru răb­­dare", îmi spune. "Mă gândesc că poate nu-i prea uşor să asişti atâta timp la o întâmplare ca asta. V-am mai spus, nu-i mare scofală ce facem noi" .