E duminică după-amiază. Un vânt călduț de primăvară adie în rafale, ridicând nori subțiri, de praf, de pe stradă. Calea Griviței e aproape pustie, doar ici, colo, câțiva bătrâni stau în fața porților caselor scăpate de demolare, urmărindu-mă cu privirea. Caut numărul 48, acolo trebuie să fie o casă mare, cu etaj, despre care știu că e pe lista monumentelor istorice din București. Sunt abia la numărul 30, și parcă văd deja silueta unui mic castel care se înalță maiestuos printre casele hârbuite. Ajung mai aproape și o văd în toată splendoarea ei, da, asta e, o casă impunătoare, cu fațada puțin zbârcită de vreme, cu frize înșirate sub acoperiș, cu basoreliefuri ciobite printre ferestre, făcute cu mare măiestrie și migală. Cândva s-a numit Casa Elsner, după numele primului proprietar, Fritz Elsner, un pictor renumit de la începutul secolului trecut. Mai târziu, casa a rămas moștenire fiicei lui, care a trăit aici împreună cu soțul ei, generalul Constantin Ilasievici, mareșal al Curții Regale și ministru al Apărării, pentru scurt timp. Începând cu acea perioadă, Casa Elsner a început să fie tot mai cunoscută în epocă, după cum aveam să aflu mai târziu de la actualul proprietar, cel pe care îl aștept acum în fața casei. Pe-aici s-au perindat, la invitația generalului Ilasievici, multe personalități, și s-au petrecut multe fapte care aveau să schimbe cursul istoriei. Aici a avut loc, de pildă, serata din 1940, la care invitați de onoare au fost mareșalul Ion Antonescu și regele Carol al II-lea, eveniment încheiat cu celebrul conflict dintre cei doi, ce avea să-i aducă lui Antonescu surghiunul la Mânăstirea Bistrița, totul pornind de la mult blamata relație a regelui cu Elena Lupescu. Așadar aici, în Casa Elsner, se urzea politica vremii, se făceau și desfăceau guverne, se organizau evenimente la care veneau oameni politici de prim rang, ambasadori străini, artiști renumiți și chiar lideri ai Cavalerilor de Malta. Mai târziu, casa i-a rămas moștenire fiicei generalului Ilasievici, care în perioada comunistă, pentru a scăpa de tot felul de chiriași intruși, a adus lângă ea un nepot cu care a împărțit etajul clădirii. Astăzi, după moartea femeii, singurul proprietar pe acest spațiu a rămas el, nepotul, cel care tocmai a coborât să-mi deschidă ușa și să mă poftească în casa asta doldora de istorie.
Urmașul din casa Elsner
Îl cheamă Dinu Angelescu, are 75 de ani, și încă e un "domn bine", cu o alură nobilă și o privire adâncă, pierdută mai tot timpul printre gânduri. Urcăm scara și am senzația că am ieșit din timp, că am pășit într-o lume în care totul a încremenit acum o sută de ani. Nimic nu pare schimbat, balustrada e de atunci, la fel și mobila, și podeaua, și candelabrele, și zugrăveala pereților pe care stau agățate, nemișcate tot de atunci, tablourile pictate de Elsner. "Am încercat să păstrez totul", îmi spune. "Poze, scrisori, tablouri, cărți. N-am dat nimic. Nu știu dacă vor folosi mai târziu cuiva, le-am păstrat pentru sufletul meu, pentru că toate astea fac parte din viața mea." Dinu Angelescu a fost profesor de istorie. Poate și ăsta e motivul pentru care păstrează cu-atâta evlavie tot ce ține de trecut. N-a fost însă un profesor model pentru sistemul comunist. Le vorbea elevilor despre rege cum nimeni nu îndrăznea în acele vremuri s-o facă. Iar mărturie despre toate astea stă relatarea actorului și cântărețului Tudor Chirilă, pe care am găsit-o de curând într-un interviu din ziarul Adevărul: "Am avut în liceu un profesor care a ales să ne povestească perioada interbelică și istoria interzisă, ne-a vorbit despre Rege. În clasa a IX-a, era o chestie foarte tare, era singurul din profesori care venea în pulover și era așa, mai cool, domnul Dinu Angelescu. Și fetele erau moarte după el, iar noi, băieții, voiam să fim toți ca el."
Am ajuns pe holul de la etaj și îmi vorbește cu bucurie despre tablourile de pe pereți, despre generalul Ilasievici și recepțiile ținute în această casă. Intrăm apoi într-o cameră înaltă, luminată de un candelabru uriaș, cu pereții plini de fotografii vechi, în care totul miroase a lemn pârguit și-a istorie. Pe o masă lipită de perete stau mai multe platouri cu tot felul de gustări. Îmi spune că trebuie să sosească musafirii, dar până atunci mă invită să stau pe un jilț, să mai stăm puțin la povești. Îl întreb dacă e adevărat ce se-aude, că a fost căsătorit cu Zoe Ceaușescu, dar nu, nu vrea să vorbească prea mult despre asta. Nu-mi spune decât că da, așa e, au fost căsătoriți patru ani și ceva, din 1977 până în 1981. El avea 33 de ani și ea, 28. S-au cunoscut undeva, la munte, pe vremea când el era un fel de ghid montan, și s-au căsătorit după cutremurul din '77. Au trăit împreună pe ascuns, fără ca el să-i fi întâlnit vreodată pe soții Ceaușescu. Ea, Elena, îl ura de moarte, iar el, Ceaușescu, nu făcea decât ce zicea ea. Într-o zi, niște necunoscuți l-au bătut crâncen pe stradă. A stat în spital multe zile. Îl întreb dacă a aflat vreodată cine erau indivizii ăia și dacă bătaia asta avea vreo legătură cu Ceaușescu, însă îl văd deja iritat, gata, atât vrea să-mi spună, nimic mai mult, e o poveste intimă a lui pe care nu vrea s-o facă publică. "Și, oricum", îmi zice, pe un ton agasat, "altu-i subiectul pentru care ne-am întâlnit." Da, așa e, subiectul pentru care sunt aici, în casa asta, e altul, cu totul altul, și n-am pomenit până acum nimic despre el.
Cenaclul lui Dinu
Rând pe rând, încep să apară musafirii. Sunt numai doamne trecute de 60 de ani. Simpatice, elegante, joviale, și cu un fel de a articula cuvintele impecabil. Antonina Rizea a fost profesoară de matematică, Daria Simion - arhitectă, Rodica Constantin - ingineră, Georgeta Dăneț - informatician, India Frangopol - medic stomatolog, Carmen Wagner - profesoară de sport. Aparent, domenii fără nicio legătură între ele. Și totuși, pe toți acești oameni, plus încă vreo 15 care lipsesc azi, îi unește pasiunea pentru citit. Ea îi adună pe toți la un loc, o dată la două săptâmâni, pe rând, la fiecare din ei acasă, ca să vorbească despre o anume carte, pe care au propus-o ca temă la ultima lor întânire. Se așează unul lângă altul în cerc și fiecare își spune părerea atunci când îi vine rândul. Nu au pretenția că ar face critică literară, departe de ei gândul ăsta. Își exprimă doar o opinie de bun simț, cu care ceilalți sunt sau nu de acord, iscându-se astfel o dispută antrenantă de idei și argumente. Apoi, la sfârșit, gustă un sendvici, beau un pahar cu vin și se delectează cu discuții pe teme diverse, până se lasă seara. Astăzi s-au întâlnit aici, la Dinu, pentru că se împlinesc 20 de ani de când tot aici, în străvechea Casă Elsner, a luat naștere acest grup, pe care l-au numit, simplu, Cenaclul lui Dinu.
După bucuria revederii și câteva minute de sporovăială și glume, toată lumea se așează în cerc și așteaptă nerăbdătoare să înceapă discuțiile. Întâlnirea de azi va fi una aniversară, la care fiecare evocă gânduri sau amintiri legate de trecutul cenaclului, iar apoi, la final, vor ciocni un pahar cu șampanie și vor mânca o felie de tort.
"Astăzi e o zi specială", spune Dinu cu glasul cald și atitudinea lui aristocratică. "Asta, pentru că avem printre noi un domn jurnalist care vrea să scrie despre cenaclul nostru la revista Formula As. Deși, sincer să fiu, nu prea văd ce-ar putea scrie un ziarist din ziua de azi despre noi. Nu e nimic senzațional în povestea noastră. Nu facem nimic extraordinar, nici măcar n-am inventat noi genul ăsta de întâlniri. Poate că singurul nostru merit ar fi că am rezistat atâta timp. Dar pentru marea majoritate a oamenilor din România de azi, ceea ce facem noi nu înseamnă nimic. Probabil că suntem văzuți ca niște bătrânei expirați, deși sunt și tineri printre noi, chiar dacă ei acum lipsesc și vin mai rar. În ziua de azi, dacă citești cărți și nu prea știi sau nu vrei să folosești computerul, ești considerat depășit de vremuri. Dar tot ceea ce facem noi prin întâlnirile astea este să ne găsim oaza de liniște și de normalitate. Să ne găsim tocmai refugiul în fața acestor oameni care poate că ne disprețuiesc și care au devenit tot mai agresivi. Îmi aduc aminte că atunci, în 1999, când mi-a venit ideea acestui cenaclu, eram oarecum speriat că se apropie vârsta pensionării. Credeam că o să devin un bătrân nesuferit și-o să mă plictisesc de moarte. Ăsta a fost unul din motivele pentru care m-am gândit să fac acest cerc. La primele întâlniri am fost doar patru oameni. Eu, Rodica Bobeș, aici de față, George, soțul ei, care din păcate nu mai e printre noi, și un alt Dinu, care acum nu mai poate veni, din cauza unui accident. N-am dat înapoi, am continuat să ne vedem, și după câteva săptămâni ne-am strâns opt, mai târziu 12, și tot așa, am crescut, până am ajuns la vreo 40 de oameni. În felul ăsta am scăpat de toată panica legată de pensionare. De-atunci citesc mai mult ca oricând și joc tenis ca la 20 de ani." Zâmbește cuceritor, făcând un semn discret cu mâna să ia cuvântul doamna din stânga lui.
O cheamă Antonina Rizea, are 63 de ani, și a fost profesoară de matematică. Am mai scris despre ea într-un număr de acum doi ani al revistei noastre. Textul se numea, "Profesoara de matematică" și evoca povestea unei vieți, petrecute la catedră. Era chiar anul în care Antonina ieșise la pensie. Atunci însă nu știam nimic despre faptul că ea obișnuiește să meargă la o asemenea șezătoare. "Pe mine întâlnirile astea parcă mă înalță și mă întineresc", zice ea cu un zâmbet delicat. "Poate nu-i mare lucru pentru alții, dar pentru mine înseamnă foarte mult. Astea sunt momentele în care reușesc să-mi găsesc un confort sufletesc, aici am învățat să citesc mai organizat, să aprofundez lectura unei cărți, să înțeleg mai bine anumite lucruri. Pentru mine, cititul a devenit o dependență. Dacă nu citesc câteva zile, am o stare de neliniște. Vinovat pentru faptul că sunt aici a fost Dinu, care într-o zi a venit la mine în cancelarie și mi-a zis: «Am văzut că-ți place să citești, n-ai vrea să vii la un fel de cerc literar?». Și iată-mă aici, după vreo 15 ani de la această întâmplare. Au fost ani frumoși, în care pe lângă discuțiile legate de cărți, s-au născut prietenii. Veneam aici nu doar ca să vorbim despre ultimele lecturi, ci ca să vorbim despre noi, să ne bucurăm că suntem împreună și, poate, uneori, să scăpăm de singurătate".
O emoție aparte plutește în odaia înaltă a Casei Elsner. E așa, ca o boare care se-amestecă în mireasma pe care o emană fiecare părticică din casa asta.
Sectanta
Carmen Wagner a fost profesoară de sport, dar a citit cât un universitar de la Litere. E tot timpul veselă și are o privire ghidușă, e gata parcă oricând să facă o glumă. E un fel de grefier al cenaclului. Scrie întruna pe o agendă tot ce se întâmplă sau se vorbește la întâlniri. O cronică de sute de pagini, cu toate discuțiile legate de cărți. "Tocmai am citit undeva că scrisul de mână ajută anumite conexiuni ale creierului să se dezvolte, și că fără acest antrenament, conexiunile acelea se atrofiază. Eu nu folosesc calculatorul, și nici cu telefoanele astea mobile nu prea mă împac. Țin jurnalul ăsta al cenaclului de când vin aici, adică din primul an, 1999. Țin minte că atunci când i-am spus soțului meu că plec la o întâlnire literară, le-a zis fetelor noastre, Ana și Irina: «Ia uitați, fetelor, mama voastră a intrat într-o sectă». A spus-o în glumă, firește, dar fetele m-au încurajat și mi-au zis "Bravo, mamă, du-te și lasă-i paf!». Eu nu am fost în prima tinerețe prea iubitoare de carte. Până la 18 ani, nu citisem decât povești pentru copii și Balzac. Pe urmă, când am ajuns la București, la facultate, m-am împrietenit cu o vecină de stradă care vindea cărți. N-avea mobilă în casă, avea numai cărți, teancuri de cărți până în tavan. Ea mi-a făcut cadou "Infernul" lui Dante și o carte de poezii. Cu cărțile astea două am început să dau de gustul adevărat al cititului, adică am început să citesc marea literatură. În cei 20 de ani de când funcționează cenaclul, s-au citit aproape 500 de cărți: sud-americani, clasici francezi, englezi, ruși, autori din tot Orientul, nu cred că există vreo carte importantă în lume pe care să nu o fi citit și despre care să nu fi discutat la întâlnirile noastre. Fără cărți n-aș putea să trăiesc. «Numai dobitoacele și sfinții n-au nevoie de carte», spunea Cioran, și-mi place mult cum a zis-o. Dar să fim înțeleși, nu doar despre cărți am vorbit noi aici. Ne-am împrietenit, am mers la spectacole împreună, am văzut împreună filme. Și mă bucur enorm că am făcut toate astea și că viața mea, atâta câtă mai e, se umple la fiecare întâlnire a noastră, cu atâtea momente frumoase și consistente. Și vă mulțumesc pentru asta!".
Daria Simion este ultima dintre doamnele care ia cuvântul. A fost arhitectă, iar mama, Alma Redlinger, a fost o pictoriță de marcă, despre care toată lumea bună a artelor plastice de azi vorbește numai la superlativ. "Părinții mei", povestește Daria, "au iubit mult cenaclul nostru. Se poate spune că ei au reprezentat prima generație. A doua am fi noi, cei de-aici, și-apoi vin tinerii, majoritatea dintre ei fiind copiii unora dintre noi. Acum vreo doi ani, ședințele le țineam mai mult la mine, pentru că părinții mei erau mai suferinzi și trebuia să fiu în preajma lor. Tata era un membru înfocat al cenaclului, participa la fiecare întâlnire și reușea de fiecare dată să își facă temele, adică să termine cartea pe care o aveam de citit. Iubea enorm lectura. Ani la rând i-a petrecut stând în spatele mamei mele, în timp ce ea picta, citindu-i câte-o carte pe care ea o dorea. Așa au trăit toată viața, cu multă iubire și dăruire. Au fost nedespărțiți timp de 77 de ani. După moartea mamei, tata. I-a organizat expoziții post-mortem, a scris sute de pagini și a dat interviuri în care a vorbit numai despre ea. Pe 7 august, anul trecut, chiar de ziua lui, când împlinea 96 de ani, am vrut să ținem cenaclul la mine acasă, să-l putem sărbători. Dar după câteva zile, pe 24 august, a murit. S-a dus după mama. Acum, după ce-am evocat toate amintirile astea, cred că e inutil să mai spun cât de mult iubesc eu acest cenaclu. Făcea parte din viața mea, și le-a însuflețit și bătrânețea părinților. Uitau de boală și chiar de moarte. Poate că sfârșitul vieții e și el un capitol dintr-o carte pe care suntem toți obligați s-o citim într-o zi".
O liniște caldă și moale s-a așternut în camera cu parfum de epocă. Afară s-a lăsat întunericul. Ciocnim cu toții un pahar cu șampanie. Doamnele se cam grăbesc, e deja târziu și unele dintre ele trebuie să traverseze tot orașul ca să ajungă acasă. Dinu ne conduce până jos, în stradă, și ne salută, aplecându-se reverențios. "Mulțumesc pentru răbdare", îmi spune. "Mă gândesc că poate nu-i prea ușor să asiști atâta timp la o întâmplare ca asta. V-am mai spus, nu-i mare scofală ce facem noi" .