NICU ALIFANTIS - "Bucuria mea uriaşă e să fiu pe scenă şi să le cânt oamenilor"

- Dragă Domnule Nicu Alifantis, pentru că în­trevederea noastră are loc în a treia zi de Paşti, nu pot să încep dialogul nostru altfel decât între­bân­du-vă cum aţi prăznuit sărbătoarea? Aţi avut răgaz să vă apropiaţi de ea sufleteşte?

- Întotdeauna, Paştele şi Crăciunul sunt sărbători care îţi trec şi prin suflet, apuci să stai de vorbă cu tine aşa, mai tihnit. Plus că mie mi se pare că ambele au o semnificaţie deosebită, în sensul că ele adună fa­milia la un loc: se reunesc toţi "ai casei", chiar dacă nu toţi mai locuiesc în aceeaşi casă, e o atmos­feră de pace, de linişte, se împărtăşesc gânduri şi emoţii... E tare plăcut, mai ales pentru suflet! Ce mă deranjează anul ăsta e că Paştele a picat prea aproa­pe de 1 mai şi-a ieşit o vacanţă prea lungă pentru gustul meu! (râde)

- O vacanţă fără cântări... după un început de an în care aţi bătut toată ţara...

- Da, anul ăsta aşa mi l-am gândit: să concertez mai mult. Anul trecut a fost foarte intens pe partea de producţie artistică: în martie a apărut volumul "45 poeme la întâmplare", în iulie a apărut "Ţara de unde vin", un album foarte special, pe care am adunat toate cântecele mele "de ţară", pe care le-am făcut în tinereţe şi care am zis că merită să fie reunite, pentru că eu, unul, nu văd nicio jenă în a-ţi cânta ţara, şi în noiembrie a apărut "Memorabilia". De-asta am zis ca anul ăsta să stau ceva mai mult pe scenă, promovând aceste trei întâmplări artistice şi, în special, "Memorabilia"...

"Povestea mea într-o cutie"

- ...despre care aşteptăm mai multe detalii, fiindcă reprezintă un proiect-eveniment.

- "Memorabilia" e un box-set în care mi-am adu­nat 45 de ani de viaţă petrecuţi pe scenă şi în spatele ei, făcând muzică de teatru. Asta înseamnă 10 discuri, 8 audio şi 2 video: pe 5 dintre ele sunt muzici integrale de teatru, pe 3 sunt selecţii din muzicile altor spectacole de teatru, pe unul dintre discurile video sunt selecţii din diverse spectacole, iar pe celălalt disc video este "După melci", un spec­tacol foarte frumos, făcut de Cristian Pepino, la teatrul "Prichindel", din Alba Iulia. Am ales "După melci", pentru că atât spectacolul, cât şi al­bumul care a apărut în 1979 consider că reprezintă cel mai bun lucru pe care l-am făcut până acum. Spectacolul, filmat, are o încărcătură aparte. De fapt, e aproape un film, şi un film foarte frumos, care te duce imediat în lumea copilăriei. E un oma­giu adus copilăriei, pe care chiar şi la maturitate e bine s-o păstrezi în tine, întorcându-te la ea, măcar din când în când. Deci e un spectacol care li se adre­sează, în egală măsură, şi copiilor, şi oamenilor mari.Apoi, în cutia "Memorabilia" am mai pus două albume, mai mult foto: într-unul dintre ele sunt toate spectacolele de teatru la care am făcut mu­zica (cu afişe, cu caiete-program, cu informaţii despre fiecare), iar în celălalt am un amestec de foto, de amintiri şi de oameni cu care m-am întâlnit în toţi aceşti 45 de ani, oameni cu care am lucrat, cu care m-am intersectat în lumea asta artistică, unul mai important ca altul. A fost şansa vieţii mele să pot să iau contact cu ei! Un mare câştig pentru mine! De asemenea, în aceeaşi cutie, am mai pus 8 cartoline cu replici ale unor schiţe de decoruri, 4 cartoline cu afişele specta­co­lului şi expoziţiei "A Treisprezecea Noapte", de la Teatrul Bulandra, un mini-poster cu o ima­gine din acelaşi spectacol, din cadrul Festivalului Naţional de Teatru din 2017, 9 suporturi de pahar cu schiţe de costume ale Corinei Grămoşteanu, nişte replici ale unor bilete vechi de teatru şi un certificat al box-set-ului, semnat şi numerotat în original - pentru că box-set-ul l-am editat în doar 1000 de exemplare, ca pe un eveniment, nu ca pe o treabă de masă. În fond, e povestea mea, într-o cutie! Şi, mai presus de asta şi mai important pentru mine, e povestea unei felii de 45 de ani din istoria teatrului românesc, care ar fi fost păcat să nu fie adunată, cumva, la un loc, indiferent cine-ar fi adunat-o. A fost să fie Alifantis, dar putea să fie oricine altcineva - important era ca această co­lecţie să existe! M-am bucurat foarte mult că gândului ăsta al meu i s-a alăturat Muzeul Lite­raturii Române, care m-a ajutat să editez box-set-ul. Şi la fel de tare m-am bucurat să constat că, deşi "Memorabilia" s-a vândut până acum exclusiv on-line şi ea reprezintă un produs de nişă, des­tinat clar iubitorilor de tea­tru, "consumatori" există: din cele 1000 de exem­plare, 650 au fost deja cumpărate! Asta în­seam­nă enorm pentru mine, în primul rând din perspectiva intere­su­lui faţă de acest seg­ment din istoria tea­trului românesc.

- Am înţeles că "Memora­bi­lia" va porni şi în turneu...

- Turneul na­ţio­nal "Memo­ra­bilia" e progra­mat la toamnă, începând din 1 octombrie, şi pâ­nă în 3 no­iem­brie, iar specta­co­lul e structurat pe cântece care s-au născut din tot felul de sound­track-uri, din mu­zicile de teatru pe care le-am scris, multe dintre ele sunt foarte cunos­cute, altele însă vor fi chiar noi, pentru public. Fac turneul ăsta împreună cu "FragileBand", una dintre trupele cu care cânt - un format acustic, care stă foarte bine pe scenele de teatru şi care e alcătuit din Adrian Flautistu (con­trabas), Lyuben Gordievski (baian şi pian), Răzvan Mirică (chitare, mandolină şi tot felul de alte instrumente frumoase) şi Mihai Neniţă, un virtuoz al viorii. "Fragile" e un format pe care eu îl iubesc foarte tare, pentru că mi se pare foarte liniştitor, foar­te prietenos, foarte cald şi foarte pornit din esenţa sunetelor reale ale instrumentelor pe care le folosim.

- Cum aţi ales cele 20 de oraşe în care veţi merge cu turneul "Memorabilia"?

- Mi-am dorit, în primul rând, să acoperim un spaţiu cât mai mare din ţară, dar ocolind, pe cât se poate, acele oraşe supra-aglomerate cu concerte. De exemplu, Turda, una dintre destinaţiile turne­ului, are un teatru, şi încă un teatru bun, nu e un oraş asaltat de concerte, iar eu n-am mai fost acolo de foarte mulţi ani, deci opţiunea se justifică per­fect. Aşa cum, de foarte mulţi ani, n-am mai fost nici la Turnu Severin, unde iar există un teatru foar­te frumos. În schimb, turneul nu va atinge Bucu­reştiul - tocmai fiindcă Bucureştiul e destul de "agresat" cu spectacole, iar eu, oricum, am tot cântat şi tot cânt în capitală anul ăsta. Pe de altă parte, mi-am propus să fac şi niş­te mici experimente. De pildă, mie mi se pare foarte ciudat să cânţi la Ploieşti, care e la 60 de kilometri de Bucureşti, sau la Piteşti, care e la 100 de kilometri de Bucureşti. Dar am zis: "OK, hai să-ncer­căm, să mergem să cântăm şi acolo!" Ocolind Bucureştiul în turneul ăsta, sunt curios să văd dacă se vor găsi bucureşteni care să meargă la concertele din Ploieşti şi Piteşti, fiindcă viceversa ştiu că se întâmplă tot timpul. În plus, am luat proiectul acestui turneu şi ca pe un examen la care mă supun singur, con­curând contra vârstei pe care o s-o îm­plinesc chiar acum, în mai. Am zis: "Ia să ve­dem, cum mai stăm noi, adi­că eu, cu munca pe sce­nă! Mai putem sau nu mai putem?" (râde)

"«Exerciţiul» eu cu mine"

- Dincolo de creaţia muzicală, de o "nelinişte permanentă, fără început şi sfârşit", ce imbold vă în­deamnă spre atâtea tur­­nee? Bucuria de a-i avea alături pe specta­tori?

- Pentru mine e o uria­şă bucurie să fiu pe scenă şi să le cânt oamenilor. Pe de altă parte, e vorba şi de nişte exerciţii pe care mi le propun permanent: exer­­ciţiul "eu cu mine", adică acela al lui Alifantis care trebuie să "rânească" pe scândura scenei. Ideea e că, din punctul meu de vedere, pauzele nu sunt binevenite. Întreţinutul ăsta, la foc continuu, e cel care face foarte bine. Şi-apoi, automat, din toată po­ves­tea asta se mai întâmplă un lucru: vrei perma­nent să faci câte ceva, să mai naşti un proiect, să găseşti soluţii, astfel încât spectacolul următor să fie mai bun decât precedentul... Or, munca asta con­tinuă e cea care te ţine în priză. Odată pus la treabă, chiar şi de către tine însuţi, găseşti resurse ca să faci faţă. Un alt exerciţiu e şi cel al contactului cu publicul. Care, de fapt, e de-a dreptul un examen. E clar că la spectacolele mele, în cea mai mare mă­sură, vin oameni care-l plac pe Alifantis. Apoi mai vin unii care-l confundă pe Alifantis cu Baniciu. (râde!) După care mai sunt nişte spectatori care vin la ceva complet nou pentru ei - din curiozitate, tâ­râţi de cine ştie cine, împo­tri­va voinţei lor... Im­por­tant e că ei sunt acolo, în sală, iar eu nu am voie să-i pierd, ci e obligatoriu să-i câştig. E o chestie şi de ambiţie, sigur, dar, în primul rând, e vorba de un examen profesional pe care nu-mi pot îngădui să-l ratez.

În cantonament

- Înaintea unui astfel de tur de forţă, vă pre­gătiţi în vreun fel deosebit?

- Da, intru într-un soi de cantonament. Acum, pentru "Memorabilia", mi-am propus să încep can­to­namentul chiar de la sfârşitul lui mai. Trebuie să am puţin grijă de mine, fiindcă un astfel de turneu e greu de dus: e mult de muncă, la fiecare spectacol stau pe scenă câte 2 ore, reprezentaţiile sunt grupate şi pe câte cinci zile consecutiv, urmează două zile de pauză, apoi alt calup de 4-5 zile la rând... Nu e uşor, deci trebuie să mă pregătesc ca să fiu în formă. Iar ca să fiu în formă trebuie să fumez mai puţin, să beau şi mai puţin şi să mănânc cât mai puţin! E un fel de supunere la supliciu. Mai ales partea cu mân­catul cât mai puţin o urăsc sincer, eu fiind gurmand. (râde) Da' asta este! Mai trebuie să îndur şi perioade din astea.

- Şi înainte de ieşirea pe scenă, există vreun ritual?

- Nu chiar. N-am nu ştiu ce superstiţii. Pur şi simplu, mă concentrez şi-mi vâr bine în minte ideea că trebuie să fiu foarte bun în seara aia. După care păşesc pe scândură. Uneori se-ntâmplă să fiu chiar aşa, foarte bun, alteori... mai puţin. Sigur, aici discutăm de plusuri sau minusuri relativ nesem­nificative în percepţia publicului. De fapt, în opinia mea, ca om care ieşi pe scenă, asta trebuie să-ţi fie realizarea: ca plusurile sau minusurile să fie cât mai mici - mai ales minusurile. Ca să nu le creezi un disconfort spectatorilor printr-o disonanţă între ce ştiau despre tine până atunci şi ceea ce văd pe scenă. Asta e grija mea perma­nentă, ca şi aceea de a îmbunătăţi mereu spec­ta­colele, în raport cu pre­cedentele.

Restanţe la somn

- Să-nţeleg că peste vară va fi o perioadă de respiro?

- A, nu! Mai am de lucru şi în timpul ăsta, de până în turneu. Voi avea concerte şi peste vară, dar cu celelalte formate, respectiv cu "Zan"-ul şi sper că şi cu "SimphoNicu", pentru că există nişte propuneri şi în sensul ăsta. Iar aceste concerte vor fi în alte oraşe decât cele vizate de "Memo­rabilia". Apoi mai muncesc şi la alte două albume. În plus, acum lucrez la montajul unui DVD cu un spectacol cu "FragileBand", un spectacol care s-a întâmplat în 2017, la Teatrul din Caracal, în cadrul Festi­va­lului Naţional de Teatru. Noi vom avea deja DVD-ul în turneul "Memorabilia", dar lansarea oficială se va petrece la sfârşitul lui noiembrie, la Teatrul din Caracal. Deci nu stau nici peste vară, doar c-o să-mi schimb puţin stilul de viaţă, ca pre­gă­tire pentru turneul din toamnă, şi-o să mă odih­nesc ceva mai mult. Recunosc că am rămas cam restant cu somnul.

- Somnul e metoda de bază pentru revigorare?

- Absolut! Şi simt nevoia de ceva mai mult somn, că anul trecut şi-n lunile astea, din 2019, am dormit foarte puţin. Nu uita că eu îmi şi întreţin singur pagina de Facebook şi site-ul şi pun umărul destul de zdravăn şi la tot ceea ce înseamnă pro­movare, or, asta înseamnă nişte ore bune, zilnic, pe care le câştig în raport cu profesia, dar le pierd în raport cu somnul.

"M-am detaşat complet de nostalgii"

- În încheiere, mai îngăduiţi-mi o curiozitate: sunteţi unul dintre muzicienii cei mai activi pe care îi cunosc, dar care niciodată nu face rabat de la esenţă şi calitate. Perfecţionismul acesta e o ca­rac­teristică a omului Alifantis sau doar a artis­tului?

- Sunt un tip relativ muncitor. Mie-mi place să muncesc, deşi pe la noi se spune că munca multă-i să­răcia omului. (râde) Adevărul e că energia cea mai multă o consum gândind "ambalaje". Adică - uite! - mă apuc să fac un album. Ei, cel mai mult mă stoarce acea căutare insistentă a unor modalităţi prin care să fac albumul respectiv să arate altfel şi mai bine decât precedentul şi să-i incite pe cei care încă mai colecţionează aşa ceva, dar şi a unor strategii care vizează vânzarea on-line, devenită preponderentă, în detrimentul vânzărilor fizice ale albumelor - acestea au scăzut considerabil. De nişte ani încoace, aşadar, eu muncesc mai mult ca să gă­sesc soluţii de "ambalare" a albumelor decât pentru muzica în sine. Partea cu muzica e în continuare plăcută şi-mi vine natural. Mulţumesc lui Dum­nezeu, eu încă mai fac piese noi şi le fac cu aceeaşi savoare dintotdeauna. Ceea ce nu înseamnă că mă agăţ de un "dintotdeauna" conjugat la timpul trecut. M-am detaşat complet de nostalgii. Consider că sunt permanent într-un nou început. N-am de ce să mă gândesc "Mamă, ce bine era în...!" nu ştiu care an, când am avut eu un succes-monstru! Niciodată şi nici azi nu mă interesează succesele trecute. Pentru că, în clipa în care te aşezi confortabil în fotoliul amintirilor, ai pierdut partida! Şi-ai pierdut-o fiindcă starea de bine dată de îmbrăţişarea foto­liului amintirilor îţi imprimă o lentoare din ce în ce mai pregnantă şi-n creaţie, şi-n muncă şi, până la urmă, îţi închide definitiv uşa către prezent şi către viitor. Pentru mine, trecutul e aşa: din când în când, mai deschid caseta în care mi-am pus câte ceva frumos deoparte, îmi mai răsfoiesc puţin amintirile, mi le reîmprospătez, dar apoi, obligatoriu, o por­nesc mai departe.

- Să fie aceste tră­sături, ambiţia şi tenacitatea, o moş­tenire de la nea­mul grecesc din care vă trageţi? Grecii sunt cu­nos­cuţi din istorie ca oameni inventivi, ambiţioşi, cu multă putere de muncă.

- În ideea asta, poate că da. Că alt­fel, neamul meu gre­­cesc n-a făcut discuri, ci a mers pe mare. (râde) Sincer, nu cred că trăsă­tu­rile astea sunt o chestie genetică, ci sunt ceva ce ţine de educaţie, de rigoarea pe care o deprinzi în ceea ce priveşte munca... Recunosc, eu am avut şi no­roc, căci ucenicind nişte ani în Teatrul "Maria Filotti" din Brăila mea natală, am învăţat din start foarte multe despre culisele scenei, am fost infuzat cu o anume disciplină a muncii de scenă, am înţeles că întotdeauna există un om peste tine, indiferent cine e acel om - în teatru, evident, e regizorul. El te stăpâneşte, el e şeful! Iar tu trebuie să fii un exe­cutant nu bun, ci foarte bun, că altfel nu te mai ia a doua oară la muncă. Sistemul liberal a funcţionat foarte tare înainte. Ba mai abitir funcţiona înainte! Aşa că, în 1990, eu am intrat în epoca "nouă" cu acest bagaj solid, ceea ce m-a ajutat enorm. Dar şi în continuare n-am rămas încremenit în ce ştiam "de pe vremuri": eu citesc mult, mă documentez serios şi susţinut, aşa că sunt mereu la zi cu tot ce se în­tâmplă în aşa-zis-ul showbiz românesc. Însă nu ca să mă înscriu "în trend". Din contră! Fac abs­trac­ţie de ceea ce se întâmplă în showbiz-ul românesc, fiindcă el e total imprevizibil şi destul de ciudat ca traiectorie şi comportament, şi mă uit la ce se întâmplă în străinătate şi de acolo învăţ foarte mult. Am nişte artişti-reper pe care-i urmăresc - nu nea­părat c-aş vrea să fac ce fac ei, dar e limpede că am de învăţat de la ei. Întotdeauna în viaţă, în general, eu consider că e bine să ai nişte profesori, nişte modele pe care să le urmăreşti, având deschiderea de a învăţa de la ele, nu încercând să le copiezi ad litteram. Că, oricum, niciodată nu poţi să reproduci un tipar 1:1, dar poţi să iei un sâmbure de idee şi de-acolo să construieşti tu, în stilul tău şi adap­tân­du-te contextului în care evoluezi. Ceea ce implică, obligatoriu, şi o analiză "de piaţă", adică analizezi publicul, posibilităţile financiare, posibilităţile de a-ţi recupera banii pe care-i investeşti... Final­men­te, trebuie să înţelegi că arta-i artă, dar e şi un pro­dus care trebuie vândut. Eu nu-l gândesc pe Ali­fan­tis ca pe ceva aşa, minunat, pus în vată şi şters de praf zilnic. Nu! Alifantis trebuie vândut! Că eu doar două treburi am: să fac muzică cât mai bună şi să-l vând pe Alifantis cât mai bine. De-asta, de pildă, îmi doresc mult ca turneul "Memorabilia" să-mi iasă foarte bine: fiindcă realizez că e un lucru de cu­raj să porneşti la un astfel de drum în condiţiile rea­lităţii româneşti din 2019 şi suprapunându-te cu do­uă întâmplări electorale. Nu-i deloc uşor să ieşi învingător. În con­clu­zie, eu nu mă sperii de mun­că, ci de roadele ei! (râde)

Foto: PETRU IVU (2), OXANA PANFILOV (2)