De la 1 ianuarie 2019, d-na Maria Haiduc a promis că se retrage din cercetare. La 81 de ani, după 60 de ani de muncă. O pasiune necontenită de care s-a lăsat stăpânită zi de zi şi clipă de clipă. Dar gata, acum vrea să se întoarcă la florile ei, la grădina casei din Dămăroaia, la pisicile ei, la câinii ei, Blackie şi Lady Black, pe care a uitat să îi mai mângâie. Să cânte mai mult la pianul ei drag, înconjurat de tablouri şi fotografii de familie vechi. Ar vrea să îşi ţină promisiunea, dar colegii ei de la Institutul de fizică nucleară încă o caută, au nevoie de ea. Vorbisem cu câţiva dintre cei ce i-au fost ucenici: efectiv o venerează. Spun despre ea că e "o emblemă" a celebrului institut de la Măgurele. D-na Maria Haiduc este unul dintre cei mai mari specialişti pe plan mondial în "emulsii nucleare". A fost zeci de ani şefa laboratorului de "Raze cosmice" şi una dintre întemeietorii Institutului de Ştiinţe Spaţiale, prin care românii sunt prezenţi acum în cele mai grandioase experimente ale omenirii din spaţiul cosmic.
Azi, d-na Maria Haiduc tocmai a jucat ping-pong cu fata ei, Lucia, în vârstă de 52 de ani. Aici, în grădina casei cu vedere spre lac. Scorul a fost strâns. După interviul meu, va repeta la pian. Asta o linişteşte. "Muzica...", zice oftând. "Un fizician sau matematician o face mai uşor, are disciplina şi armonia sunetelor". Anul trecut a avut două concerte chiar la Ateneul Român, unde a fost aplaudată în picioare. Face muzică de cameră săptămânal, cu colegii de orchestră. De muzică nu poate să se lase. Îi place şi să şofeze, să meargă prin munţi, căci a fost şi alpinistă. Mintea i-e ageră, memoria fabuloasă. Stăpâneşte calculatoarele, a făcut programare încă din vremea când un computer era cât o cameră. E activă pe facebook, conversează şi azi cu mari fizicieni ai mapamondului, cu care a lucrat ani la rând în fabuloasele centre de cercetare de la CERN (Elveţia), Dubna (Rusia) sau Berkeley (SUA). Vorbind cu această femeie, mereu mă gândeam că, în spirit, umor şi poftă de viaţă, e mult mai tânără decât mine şi decât foarte mulţi alţii din generaţia mea.
"Iată-mă-s studentă la 15 ani"
Cu soţul ei, în grădina casei
- E o curiozitate, o pasiune. Te-apucă aşa, o uimire de copil, să înţelegi lumea din jurul tău. La mine a fost simplu, căci mama mea a fost profesoară de fizică la Şcoala Centrală de Fete. O pasionată pentru ştiinţă. Ea nu mi-a ţinut niciodată lecţii, n-a vrut să mă influenţeze să-mi placă ce-i place ei. Dar ea chiar ştia fizică. Vă spun un secret: din amarul de fizicieni care mişună acum prin România, dacă sunt 2-3% care într-adevăr "ştiu fizică". Poate exagerez, dar vă zic eu, fizicieni buni sunt foarte puţini. Mama ştia fizică mai bine decât ştiu eu acum. Nu ştiu de unde, ce profesori o fi avut... Ei îi plăcea mult să se plimbe, îi plăcea natura. În toate vacanţele, mergeam la casa bunicilor din Zărneşti şi acolo făceam excursii cu verii mei până în Piatra Craiului (care şi azi mi se par cei mai frumoşi munţi din România). Mama era mereu înaintea noastră, ca "şef de expediţii". Şi ne arăta cum e cu apele, cu ploile, cu florile... De ce soarele e roşu la asfinţit şi cerul e albastru... Ia întreabă azi un fizician de la Măgurele de ce e cerul albastru - să vedem, ştie? Fac pariu că-s mulţi care nu ştiu. Mama ştia să explice frumos şi să ţi se pară şi lumea, cu ocazia asta, mai frumoasă. Că, de fapt, tot ce ne înconjoară se supune unor legi. Pe care nu le ştii, nu te gândeşti la ele în mod normal, dar, dacă începi să le înţelegi, apoi vezi că totul se leagă...
Cu soţul, un renumit inginer de aviaţie
- Na, probabil că eram isteaţă şi am făcut clasa a III-a cumulată cu a IV-a, apoi clasa a XI-a am făcut-o în doar cele trei luni de vacanţă de după clasa a X-a. Şi părinţii m-au îndemnat, pe motivul "ca să scap mai repede de şcoala asta"... Mi-a plăcut ideea, dar n-a fost bine. La 15 ani, eram o copilă mucoasă, o proastă. Mi-era ruşine la şcoală să zic că ştiu, ca să nu se râdă de mine că sunt tocilară. Povestea mea a fost că mereu am făcut şi pianul, în paralel cu şcoala. Se pare că eram... bună. Aşa zicea lumea. Profesoara mea de pian insista la părinţi că-s foarte talentată, să mă lase să-mi fac o carieră... Aşa c-am terminat şcoala mai repede, ca să rămân un an acasă, să studiez pianul... Şi să aleg dacă fac Fizică sau Conservatorul. Dar atunci erau vremurile acelea când cine avea "origini nesănătoase", nu era primit în facultăţi. Ironia sorţii, chiar în anul acela, s-a dat liber la cei ce-aveau note maxime în liceu, indiferent de dosar. Aşa că într-o seară, tata, plimbându-ne pe câmp, la Zărneşti, pe sub munţi, mi-a zis: "Ştii, eu te-am înscris la facultatea de fizică... Dacă vrei te duci, dacă nu, nu....". Săracul tata, ar fi vrut să fac medicina, ca el. Era medic, academician... M-a iubit, a avut încredere în mine, chiar dacă eram aşa mică şi chiulangioaică. Toată viaţa am fost o chiulangioaică. Mie-mi stătea pe-atunci mintea la băieţi, ceaiuri, munte, biciclete... Când mi-a zis tata, m-am bucurat. Şi iaca aşa, iată-mă-s studentă, la 15 ani...
- Regretaţi uneori că aţi fost nevoită să alegeţi între ştiinţă şi pian?
Alături de Ţiţeica şi Hulubei
La o serată cu marele profesor Ţiţeica
- Se poate performa în fizică, fără să fi avut profesori buni?
- Categoric, nu! De ei depinde totul. Pe lângă mama, am avut noroc şi în şcoală de o profesoară foarte bună. Pe urmă, în facultate, am nimerit pe mâna unor somităţi. Am făcut fizică atomică şi nucleară cu însuşi profesorul Horia Hulubei. Ţin minte cum voiam să prind loc în prima bancă din amfiteatru, că vorbea încet şi nu se auzea ce zice. Apoi am lucrat cu domnia sa la Institut. Pot spune că, efectiv, l-am iubit. Avea aşa, un aer de Paris - locuise mult acolo, fusese director de cercetări la Sorbona. Era elegant, parfumat, purta mereu un fular splendid la gât, era galant cu toţi... Nu umbla niciodată singur, doar cu o suită după el. Foarte mulţi. Studenţii se dădeau mari că sunt în compania lui, lumea îi căuta prezenţa. Fusese pilot în primul război, decorat cu Legiunea de Onoare... Ce să mai zic... Oameni parcă născuţi din altă sămânţă decât oamenii obişnuiţi. Dintre toţi, cel mai mult mi-a rămas în inimă profesorul Şerban Ţiţeica. Un spirit gigant. Recunoscut de toţi ca părintele şcolii româneşti de fizică cuantică. Făcuse doctoratul în Germania, cu însuşi Werner Heisenberg. Ca profesor, a fost unic. Unic în lume, poate. Scria mic, pe tablă, exact cât trebuie, şi umplea tabla. Era o încântare să fii la cursurile lui. După ce plecai, ţi se părea că ştii tot, că înţelegi tainele lumii. Îţi ziceai: "Vai, dar ce uşor e, ce clar, ce frumos, cum de nu mi-a trecut şi mie prin cap chestia asta?..." L-am reîntâlnit la marele centru de cercetări nucleare de la Dubna, lângă Moscova, unde am lucrat 2 ani ca cercetător. El era vicedirectorul întregului Institut Unificat, conducea specialiştii din toate ţările lagărului socialist. Ţin minte cum, într-o zi, ne-am întâlnit la restaurant şi el era la masă cu Bruno Pontecorvo, considerat un mare fizician al lumii. Eu treceam cu tava pe lângă ei şi amândoi s-au sculat în picioare să mă salute şi să mă invite să stau cu ei la masă. Vă daţi seama?! Pe o mucoasă ca mine, de doar 20 şi ceva de ani... Ştiţi ce-am făcut? Am pus tava pe masa de alături şi am fugit mâncând pământul de-acolo, de emoţie. O proastă, vă daţi seama ce ocazie am pierdut să stau la masă cu asemenea somităţi? Apoi, tot la Dubna şi tot la restaurant, domnul profesor Ţiţeica mă opreşte aşa şi mă întreabă ce studiez eu aici. Ţin minte de parcă ar fi fost ieri. Am încremenit. Şi îi zic: "Ei, mă ocup de «neconservarea parităţii»...". El zâmbind distins, cu chipul lui uimit aşa, ca de obicei, mă întreabă: "Dar tu ştii ce-i aia?" Ce era să zic? M-am blocat. I-am zis: "Eeee, aşa şi-aşa...". La care el: "N-ai vrea să-ţi spun eu?...". Aoleu, a picat cerul pe mine de fericire! Ne-am făcut acolo un grup de trei specialişti tineri în fizica energiilor înalte şi am făcut lecţii cu profesorul Ţiţeica! Dacă vă puteţi închipui, ce noroc am avut! A fost singura persoană din lume, dintre toţi colegii-profesori din jurul meu, cu care mi s-a întâmplat următorul lucru: mi-a explicat el ceva şi eu îi zic că nu am înţeles. De obicei, când spui cuiva "n-am înţeles", ăla începe să-ţi turuie tot ce ştie el dinainte automat, ca o poezie. Ei bine, profesorul Ţiţeica a ascultat cu atenţie ce nu am înţeles şi abia la final a zis: "Să ştii că n-am înţeles ce n-ai înţeles. Mai spune o dată...". Nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva în viaţa mea. Şi, într-adevăr, astfel am primit un răspuns la întrebarea mea. Asta înseamnă să fii profesor. Profesor de fizică! Am fost în preajma acestui om şi asta a fost o şansă de la Dumnezeu. Azi, chiar şi dintre profesorii de liceu, spuneţi-mi acum unul care să aibă pasiunea asta nebună, să vrea să-i înveţe pe alţii! Chiar nu exagerez. În ce mă priveşte, am totuşi o mulţumire, că munca mea a rămas pe mâini foarte bune: sub conducerea Elenei Firu, fostă elevă şi colaboratoare. În laboratorul meu se obţin azi rezultate ştiinţifice de nivel mondial. Între fizicieni, legătura ucenic-profesor e ceva foarte profund. Eu, de pildă, la Dubna, mergeam duminică de duminică la profesorul Ţiţeica şi cântam împreună cu el la pian, la patru mâini. Pusese condiţia că nu vine acolo, în URSS, dacă nu i se pune la dispoziţie o casă încăpătoare şi, obligatoriu, un pian. Cânta încântător, mai bine decât mulţi alţi pianişti ai României, azi. Şi eu, eu lângă el, la clapele pianului... Vă daţi seama ce fericire? Cum să uiţi aşa ceva? Legătura învăţăcel-profesor e până la moarte!
"Pentru femei, e imposibil să faci şi familie, şi fizică"
Cu marele fizician E. M. Friedlander, la Măgurele
- În esenţă, ce-i face diferiţi pe aceşti oameni - fizicienii "adevăraţi", cum îi numiţi dvs. - de ceilalţi oameni obişnuiţi?
- În primul rând, o pasiune nebună pentru ştiinţă. Când m-am angajat prin concurs aici, în laboratorul de "Raze cosmice" de la Măgurele, m-am dus la un alt mare fizician, profesorul Josef Ausländer. El conducea laboratorul. Am vrut să-l întreb aşa, ce părere are, cum e să lucrezi ca cercetător... Aveam numai 20 de ani. Şi el mi-a zis nişte cuvinte pe care nu le uit cât trăiesc, pe care le-am repetat apoi tuturor fizicienilor tineri care au venit la mine să se angajeze. Mi-a zis: "Măi, fătuco, să ştii că dacă vrei să fii un om de ştiinţă, trebuie să te gândeşti tot timpul la lucrurile cu care te ocupi. Şi când te scoli, când mănânci, când mergi, când te speli pe dinţi... Şi chiar dacă nu te speli pe dinţi!". Şi, într-adevăr, asta este cheia. Dacă nu-ţi place ce faci, îţi trece viaţa greu. Când am intrat în Institut, eram atât de pasionată, că mi se părea că nu-mi ajunge viaţa. Asta m-a deranjat întotdeauna, că un cercetător trebuie să fie apreciat în funcţie de orele pe care le petrece la serviciu. "Scientometria" asta de azi: te apreciază după câte articole ai scris, câţi te-au citat... Cantitatea, indiferent că articolele alea-s maculatură! Să faci norma, chiar dacă nu ai nimic de spus nou. Înainte, toată lumea ştia cine-i bun şi cine nu. Se ştia. Se vedea. Un fizician bun îl vezi după cum vorbeşte, ce-l interesează, cum se poartă... Se ştie. Să vedeţi cum era: veneam la Institut cu autobuzele IFA. Era unul la 7, pentru muncitori, personalul ajutător. Altul la 8, pentru cercetătorii care plecau majoritatea la 16.30. Dar mai era o maşină la 6 seara şi una la 7. Să vedeţi care era atmosfera în autobuzul de la 7 seara, în care mergeau cu adevărat, pasionaţii... Să fi văzut ce se discuta în maşinile acelea, ce entuziasm pentru ştiinţă, ce atmosferă... Nu mai găseşti azi aşa ceva. Eu veneam cu primul autobuz, plecam cu ultimul şi mi se părea că am timp prea puţin. Din păcate, un fizician nu poate avea timp şi pentru altceva. Asta s-a întâmplat şi cu mine: apoi m-am îndrăgostit, m-am căsătorit, au urmat copiii... Aşa a fost destinul meu. Vă spun, pentru femei, e aproape imposibil să faci şi familie şi carieră în fizică. Toate fizicienele bune pe care le-am întâlnit în viaţa mea, pe la conferinţe, prin laboratoare celebre, nu prea aveau viaţă personală. Părerea mea e că, dacă faci ştiinţă la nivel înalt, nu prea mai poţi avea copii, casă... Pentru că îţi ocupă mintea tot timpul. Când te întorci obosit acasă din laborator, îţi vine să începi să citeşti, să studiezi, nu să învârţi la cratiţă, nu? Asta e părerea mea.
Misterele lumii şi Dumnezeu
Şefă peste "cititoarele" în emulsii nucleare
- Trebuie să vă spun că eu am lucrat toată viaţa într-un domeniu al fizicii foarte îngust şi destul de dificil: emulsiile nucleare. "Dragele mele emulsii nucleare", cum le-am zis mereu. Într-adevăr, au fost ca o dragoste, de la început. Sunt ca nişte emulsii fotografice obişnuite, dar cu o sensibilitate extraordinară, astfel încât, observate la microscop, devin un detector unic. Ele pot fi iradiate la acceleratoare de particule, sau pot fi expuse la radiaţia cosmică pe sateliţi artificiali ori baloane de mare altitudine. Raza cosmică este alcătuită din particule care vin de la zeci de mii de ani lumină, chiar de la creaţia lumii. Iar eu pot vedea cu ochii mei, în microscop, ciocnirile dintre particulele din această rază cu particulele din emulsie. Am reuşit, în vremurile acelea comuniste, să avem în laborator un mare pachet de emulsii româneşti care a zburat pe un satelit chiar în spaţiul cosmic. Pentru noi, a fost ceva incredibil. Se întâmplă aşa: orice particulă încărcată electric care a pătruns în emulsie lasă o urmă de-a lungul traiectoriei parcurse. Prin urmărirea acestor "dâre", se poate observa soarta particulelor. Ele pot interacţiona cu nucleele din emulsie şi astfel se produc ciocniri din care rezultă particule noi, necunoscute! Pe acestea le urmărim mai departe, să vedem ce li se întâmplă... Ca într-un roman poliţist. Ceea ce e fascinant!... Ei bine, Dubna era în anii '50 cel mai mare centru de fizică din fostul spaţiu comunist, creat special pentru a face concurenţă CERN-ului occidental. Un întreg orăşel ştiinţific, lângă Moscova, unde erau adunate minţile celor mai importanţi fizicieni din ţările socialiste. Pentru un fizician român, era singura posibilitate, fiincă cei ce reuşeau să plece în direcţia opusă îi numărai pe degete. Iar cei care plecau, de obicei nu se mai întorceau. Acolo, la Institutul Unificat de Cercetări Nucleare aveai acces la cele mai noi apariţii din literatura de specialitate - ruşii traduceau şi publicau fără ruşine tot ce apărea, fără niciun drept de autor. Bine, trebuia să ştii ruseşte, nu era chiar uşor, dar am făcut-o şi p-asta. Apoi, acolo veneau cele mai mari personalităţi ale fizicii mondiale, veneau americani, se ţinerau mereu conferinţe la cel mai înalt nivel. Nişte posibilităţi care în România nu existau. Asta, într-adevăr nu se ştie: că, în vremea aceea, ruşii aveau deschideri, călătoreau mult mai mult decât noi, cei mai mulţi nici nu erau făcuţi membri de partid şi totuşi plecau în străinătate... În România n-aveai voie nici să te uiţi la un american, d-apăi să stai de vorbă cu ei. Pentru mine, Dubna a fost ceva benefic. Am trăit acolo doi ani şi aş mai fi stat. Dar a trebuit să plec, să mă mărit... Na, viaţa. Eram prea tânără. Dar apoi, e adevărat, am ajuns cu emulsiile mele şi "dincolo", la CERN sau în America (acolo am stat încă 2 ani, din 1995, la vestitul Lawerence Berkeley National Laboratory). Am avut mari bucurii ca cercetător. Satisfacţiile "găsirii" de fenomene în emulsii sunt imense. De fapt, a face cercetare e... nu ştiu. Ca şi cum ai rezolva cuvinte încrucişate... Sau a juca un joc... Ca să găsesc o comparaţie mai potrivită, este ca o joacă cu cuburi din acelea de copii. Construieşti ceva, apoi, din cauza unei greşeli, strici cuburile şi începi iarăşi... Dai jos şi reîncepi... Şi tot aşa. Jocul ăsta devine un mod de a-ţi petrece viaţa. Iar când, câteodată, reuşeşti chiar să construieşti ceva nou şi durabil... eşti cu adevărat fericit. Apoi începi iarăşi...
Altista din corul bisericii
Ovaţionată ca pianistă, pe scena Ateneului
- Nu pot să vă răspund decât că, vreme de 12 de ani, am cântat în corul bisericii Domniţa Bălaşa din centrul Bucureştiului si alţi 12 ani la Biserica Sf. Silvestru. Puţini ştiu asta. S-a întâmplat la Revoluţie, în decembrie, când se împuşca peste tot, pe străzi... Ningea, am intrat in biserica Domniţa Balaşa la Liturghie, simţeam nevoia să mă rog. Era foarte puţină lume înăuntru. Dirijorul şi-a cerut scuze pentru felul în care se va cânta, fiindcă, de frica împuşcăturilor, veniseră foarte puţini corişti. La partida de altiste nu venise nimeni. Atunci m-am apropiat şi i-am spus că aş putea să cânt eu la partea de alto. Din acel moment, am rămas în cor următorii 25 de ani. Eu, fizician, am cântat în biserică 25 de ani, duminică de duminică! Vă spun, azi tot mai mulţi fizicieni se întorc la credinţă. Îşi dau seama că nu există nicio contradicţie între religie şi ştiinţă. Chiar şi Big-Bang-ul acela l-a declanşat Cineva, care ţine în mână toate legile mari ale fizicii. Nu se poate altfel. La Institut, aveam un grup de prieteni cu care mergeam mereu la biserică. Şi anul ăsta am fost la Înviere aici, la biserica noastră din Dămăroaia. Eu niciodată nu am avut niciun dubiu că Dumnezeu există. Nici un dubiu. Ce pot să vă zic, decât: nimic fără Dumnezeu. Şi Hristos a Înviat!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
