NICU ALIFANTIS - "Bucuria mea uriașă e să fiu pe scenă și să le cânt oamenilor"

- Dragă Domnule Nicu Alifantis, pentru că în­trevederea noastră are loc în a treia zi de Paști, nu pot să încep dialogul nostru altfel decât între­bân­du-vă cum ați prăznuit sărbătoarea? Ați avut răgaz să vă apropiați de ea sufletește?

- Întotdeauna, Paștele și Crăciunul sunt sărbători care îți trec și prin suflet, apuci să stai de vorbă cu tine așa, mai tihnit. Plus că mie mi se pare că ambele au o semnificație deosebită, în sensul că ele adună fa­milia la un loc: se reunesc toți "ai casei", chiar dacă nu toți mai locuiesc în aceeași casă, e o atmos­feră de pace, de liniște, se împărtășesc gânduri și emoții... E tare plăcut, mai ales pentru suflet! Ce mă deranjează anul ăsta e că Paștele a picat prea aproa­pe de 1 mai și-a ieșit o vacanță prea lungă pentru gustul meu! (râde)

- O vacanță fără cântări... după un început de an în care ați bătut toată țara...

- Da, anul ăsta așa mi l-am gândit: să concertez mai mult. Anul trecut a fost foarte intens pe partea de producție artistică: în martie a apărut volumul "45 poeme la întâmplare", în iulie a apărut "Țara de unde vin", un album foarte special, pe care am adunat toate cântecele mele "de țară", pe care le-am făcut în tinerețe și care am zis că merită să fie reunite, pentru că eu, unul, nu văd nicio jenă în a-ți cânta țara, și în noiembrie a apărut "Memorabilia". De-asta am zis ca anul ăsta să stau ceva mai mult pe scenă, promovând aceste trei întâmplări artistice și, în special, "Memorabilia"...

"Povestea mea într-o cutie"

- ...despre care așteptăm mai multe detalii, fiindcă reprezintă un proiect-eveniment.

- "Memorabilia" e un box-set în care mi-am adu­nat 45 de ani de viață petrecuți pe scenă și în spatele ei, făcând muzică de teatru. Asta înseamnă 10 discuri, 8 audio și 2 video: pe 5 dintre ele sunt muzici integrale de teatru, pe 3 sunt selecții din muzicile altor spectacole de teatru, pe unul dintre discurile video sunt selecții din diverse spectacole, iar pe celălalt disc video este "După melci", un spec­tacol foarte frumos, făcut de Cristian Pepino, la teatrul "Prichindel", din Alba Iulia. Am ales "După melci", pentru că atât spectacolul, cât și al­bumul care a apărut în 1979 consider că reprezintă cel mai bun lucru pe care l-am făcut până acum. Spectacolul, filmat, are o încărcătură aparte. De fapt, e aproape un film, și un film foarte frumos, care te duce imediat în lumea copilăriei. E un oma­giu adus copilăriei, pe care chiar și la maturitate e bine s-o păstrezi în tine, întorcându-te la ea, măcar din când în când. Deci e un spectacol care li se adre­sează, în egală măsură, și copiilor, și oamenilor mari. Apoi, în cutia "Memorabilia" am mai pus două albume, mai mult foto: într-unul dintre ele sunt toate spectacolele de teatru la care am făcut mu­zica (cu afișe, cu caiete-program, cu informații despre fiecare), iar în celălalt am un amestec de foto, de amintiri și de oameni cu care m-am întâlnit în toți acești 45 de ani, oameni cu care am lucrat, cu care m-am intersectat în lumea asta artistică, unul mai important ca altul. A fost șansa vieții mele să pot să iau contact cu ei! Un mare câștig pentru mine! De asemenea, în aceeași cutie, am mai pus 8 cartoline cu replici ale unor schițe de decoruri, 4 cartoline cu afișele specta­co­lului și expoziției "A Treisprezecea Noapte", de la Teatrul Bulandra, un mini-poster cu o ima­gine din același spectacol, din cadrul Festivalului Național de Teatru din 2017, 9 suporturi de pahar cu schițe de costume ale Corinei Grămoșteanu, niște replici ale unor bilete vechi de teatru și un certificat al box-set-ului, semnat și numerotat în original - pentru că box-set-ul l-am editat în doar 1000 de exemplare, ca pe un eveniment, nu ca pe o treabă de masă. În fond, e povestea mea, într-o cutie! Și, mai presus de asta și mai important pentru mine, e povestea unei felii de 45 de ani din istoria teatrului românesc, care ar fi fost păcat să nu fie adunată, cumva, la un loc, indiferent cine-ar fi adunat-o. A fost să fie Alifantis, dar putea să fie oricine altcineva - important era ca această co­lecție să existe! M-am bucurat foarte mult că gândului ăsta al meu i s-a alăturat Muzeul Lite­raturii Române, care m-a ajutat să editez box-set-ul. Și la fel de tare m-am bucurat să constat că, deși "Memorabilia" s-a vândut până acum exclusiv on-line și ea reprezintă un produs de nișă, des­tinat clar iubitorilor de tea­tru, "consumatori" există: din cele 1000 de exem­plare, 650 au fost deja cumpărate! Asta în­seam­nă enorm pentru mine, în primul rând din perspectiva intere­su­lui față de acest seg­ment din istoria tea­trului românesc.

- Am înțeles că "Memora­bi­lia" va porni și în turneu...

- Turneul na­țio­nal "Memo­ra­bilia" e progra­mat la toamnă, începând din 1 octombrie, și pâ­nă în 3 no­iem­brie, iar specta­co­lul e structurat pe cântece care s-au născut din tot felul de sound­track-uri, din mu­zicile de teatru pe care le-am scris, multe dintre ele sunt foarte cunos­cute, altele însă vor fi chiar noi, pentru public. Fac turneul ăsta împreună cu "FragileBand", una dintre trupele cu care cânt - un format acustic, care stă foarte bine pe scenele de teatru și care e alcătuit din Adrian Flautistu (con­trabas), Lyuben Gordievski (baian și pian), Răzvan Mirică (chitare, mandolină și tot felul de alte instrumente frumoase) și Mihai Neniță, un virtuoz al viorii. "Fragile" e un format pe care eu îl iubesc foarte tare, pentru că mi se pare foarte liniștitor, foar­te prietenos, foarte cald și foarte pornit din esența sunetelor reale ale instrumentelor pe care le folosim.

- Cum ați ales cele 20 de orașe în care veți merge cu turneul "Memorabilia"?

- Mi-am dorit, în primul rând, să acoperim un spațiu cât mai mare din țară, dar ocolind, pe cât se poate, acele orașe supra-aglomerate cu concerte. De exemplu, Turda, una dintre destinațiile turne­ului, are un teatru, și încă un teatru bun, nu e un oraș asaltat de concerte, iar eu n-am mai fost acolo de foarte mulți ani, deci opțiunea se justifică per­fect. Așa cum, de foarte mulți ani, n-am mai fost nici la Turnu Severin, unde iar există un teatru foar­te frumos. În schimb, turneul nu va atinge Bucu­reștiul - tocmai fiindcă Bucureștiul e destul de "agresat" cu spectacole, iar eu, oricum, am tot cântat și tot cânt în capitală anul ăsta. Pe de altă parte, mi-am propus să fac și niș­te mici experimente. De pildă, mie mi se pare foarte ciudat să cânți la Ploiești, care e la 60 de kilometri de București, sau la Pitești, care e la 100 de kilometri de București. Dar am zis: "OK, hai să-ncer­căm, să mergem să cântăm și acolo!" Ocolind Bucureștiul în turneul ăsta, sunt curios să văd dacă se vor găsi bucureșteni care să meargă la concertele din Ploiești și Pitești, fiindcă viceversa știu că se întâmplă tot timpul. În plus, am luat proiectul acestui turneu și ca pe un examen la care mă supun singur, con­curând contra vârstei pe care o s-o îm­plinesc chiar acum, în mai. Am zis: "Ia să ve­dem, cum mai stăm noi, adi­că eu, cu munca pe sce­nă! Mai putem sau nu mai putem?" (râde)

"«Exercițiul» eu cu mine"

- Dincolo de creația muzicală, de o "neliniște permanentă, fără început și sfârșit", ce imbold vă în­deamnă spre atâtea tur­­nee? Bucuria de a-i avea alături pe specta­tori?

- Pentru mine e o uria­șă bucurie să fiu pe scenă și să le cânt oamenilor. Pe de altă parte, e vorba și de niște exerciții pe care mi le propun permanent: exer­­cițiul "eu cu mine", adică acela al lui Alifantis care trebuie să "rânească" pe scândura scenei. Ideea e că, din punctul meu de vedere, pauzele nu sunt binevenite. Întreținutul ăsta, la foc continuu, e cel care face foarte bine. Și-apoi, automat, din toată po­ves­tea asta se mai întâmplă un lucru: vrei perma­nent să faci câte ceva, să mai naști un proiect, să găsești soluții, astfel încât spectacolul următor să fie mai bun decât precedentul... Or, munca asta con­tinuă e cea care te ține în priză. Odată pus la treabă, chiar și de către tine însuți, găsești resurse ca să faci față. Un alt exercițiu e și cel al contactului cu publicul. Care, de fapt, e de-a dreptul un examen. E clar că la spectacolele mele, în cea mai mare mă­sură, vin oameni care-l plac pe Alifantis. Apoi mai vin unii care-l confundă pe Alifantis cu Baniciu. (râde!) După care mai sunt niște spectatori care vin la ceva complet nou pentru ei - din curiozitate, tâ­râți de cine știe cine, împo­tri­va voinței lor... Im­por­tant e că ei sunt acolo, în sală, iar eu nu am voie să-i pierd, ci e obligatoriu să-i câștig. E o chestie și de ambiție, sigur, dar, în primul rând, e vorba de un examen profesional pe care nu-mi pot îngădui să-l ratez.

În cantonament

- Înaintea unui astfel de tur de forță, vă pre­gătiți în vreun fel deosebit?

- Da, intru într-un soi de cantonament. Acum, pentru "Memorabilia", mi-am propus să încep can­to­namentul chiar de la sfârșitul lui mai. Trebuie să am puțin grijă de mine, fiindcă un astfel de turneu e greu de dus: e mult de muncă, la fiecare spectacol stau pe scenă câte 2 ore, reprezentațiile sunt grupate și pe câte cinci zile consecutiv, urmează două zile de pauză, apoi alt calup de 4-5 zile la rând... Nu e ușor, deci trebuie să mă pregătesc ca să fiu în formă. Iar ca să fiu în formă trebuie să fumez mai puțin, să beau și mai puțin și să mănânc cât mai puțin! E un fel de supunere la supliciu. Mai ales partea cu mân­catul cât mai puțin o urăsc sincer, eu fiind gurmand. (râde) Da' asta este! Mai trebuie să îndur și perioade din astea.

- Și înainte de ieșirea pe scenă, există vreun ritual?

- Nu chiar. N-am nu știu ce superstiții. Pur și simplu, mă concentrez și-mi vâr bine în minte ideea că trebuie să fiu foarte bun în seara aia. După care pășesc pe scândură. Uneori se-ntâmplă să fiu chiar așa, foarte bun, alteori... mai puțin. Sigur, aici discutăm de plusuri sau minusuri relativ nesem­nificative în percepția publicului. De fapt, în opinia mea, ca om care ieși pe scenă, asta trebuie să-ți fie realizarea: ca plusurile sau minusurile să fie cât mai mici - mai ales minusurile. Ca să nu le creezi un disconfort spectatorilor printr-o disonanță între ce știau despre tine până atunci și ceea ce văd pe scenă. Asta e grija mea perma­nentă, ca și aceea de a îmbunătăți mereu spec­ta­colele, în raport cu pre­cedentele.

Restanțe la somn

- Să-nțeleg că peste vară va fi o perioadă de respiro?

- A, nu! Mai am de lucru și în timpul ăsta, de până în turneu. Voi avea concerte și peste vară, dar cu celelalte formate, respectiv cu "Zan"-ul și sper că și cu "SimphoNicu", pentru că există niște propuneri și în sensul ăsta. Iar aceste concerte vor fi în alte orașe decât cele vizate de "Memo­rabilia". Apoi mai muncesc și la alte două albume. În plus, acum lucrez la montajul unui DVD cu un spectacol cu "FragileBand", un spectacol care s-a întâmplat în 2017, la Teatrul din Caracal, în cadrul Festi­va­lului Național de Teatru. Noi vom avea deja DVD-ul în turneul "Memorabilia", dar lansarea oficială se va petrece la sfârșitul lui noiembrie, la Teatrul din Caracal. Deci nu stau nici peste vară, doar c-o să-mi schimb puțin stilul de viață, ca pre­gă­tire pentru turneul din toamnă, și-o să mă odih­nesc ceva mai mult. Recunosc că am rămas cam restant cu somnul.

- Somnul e metoda de bază pentru revigorare?

- Absolut! Și simt nevoia de ceva mai mult somn, că anul trecut și-n lunile astea, din 2019, am dormit foarte puțin. Nu uita că eu îmi și întrețin singur pagina de Facebook și site-ul și pun umărul destul de zdravăn și la tot ceea ce înseamnă pro­movare, or, asta înseamnă niște ore bune, zilnic, pe care le câștig în raport cu profesia, dar le pierd în raport cu somnul.

"M-am detașat complet de nostalgii"

- În încheiere, mai îngăduiți-mi o curiozitate: sunteți unul dintre muzicienii cei mai activi pe care îi cunosc, dar care niciodată nu face rabat de la esență și calitate. Perfecționismul acesta e o ca­rac­teristică a omului Alifantis sau doar a artis­tului?

- Sunt un tip relativ muncitor. Mie-mi place să muncesc, deși pe la noi se spune că munca multă-i să­răcia omului. (râde) Adevărul e că energia cea mai multă o consum gândind "ambalaje". Adică - uite! - mă apuc să fac un album. Ei, cel mai mult mă stoarce acea căutare insistentă a unor modalități prin care să fac albumul respectiv să arate altfel și mai bine decât precedentul și să-i incite pe cei care încă mai colecționează așa ceva, dar și a unor strategii care vizează vânzarea on-line, devenită preponderentă, în detrimentul vânzărilor fizice ale albumelor - acestea au scăzut considerabil. De niște ani încoace, așadar, eu muncesc mai mult ca să gă­sesc soluții de "ambalare" a albumelor decât pentru muzica în sine. Partea cu muzica e în continuare plăcută și-mi vine natural. Mulțumesc lui Dum­nezeu, eu încă mai fac piese noi și le fac cu aceeași savoare dintotdeauna. Ceea ce nu înseamnă că mă agăț de un "dintotdeauna" conjugat la timpul trecut. M-am detașat complet de nostalgii. Consider că sunt permanent într-un nou început. N-am de ce să mă gândesc "Mamă, ce bine era în...!" nu știu care an, când am avut eu un succes-monstru! Niciodată și nici azi nu mă interesează succesele trecute. Pentru că, în clipa în care te așezi confortabil în fotoliul amintirilor, ai pierdut partida! Și-ai pierdut-o fiindcă starea de bine dată de îmbrățișarea foto­liului amintirilor îți imprimă o lentoare din ce în ce mai pregnantă și-n creație, și-n muncă și, până la urmă, îți închide definitiv ușa către prezent și către viitor. Pentru mine, trecutul e așa: din când în când, mai deschid caseta în care mi-am pus câte ceva frumos deoparte, îmi mai răsfoiesc puțin amintirile, mi le reîmprospătez, dar apoi, obligatoriu, o por­nesc mai departe.

- Să fie aceste tră­sături, ambiția și tenacitatea, o moș­tenire de la nea­mul grecesc din care vă trageți? Grecii sunt cu­nos­cuți din istorie ca oameni inventivi, ambițioși, cu multă putere de muncă.

- În ideea asta, poate că da. Că alt­fel, neamul meu gre­­cesc n-a făcut discuri, ci a mers pe mare. (râde) Sincer, nu cred că trăsă­tu­rile astea sunt o chestie genetică, ci sunt ceva ce ține de educație, de rigoarea pe care o deprinzi în ceea ce privește munca... Recunosc, eu am avut și no­roc, căci ucenicind niște ani în Teatrul "Maria Filotti" din Brăila mea natală, am învățat din start foarte multe despre culisele scenei, am fost infuzat cu o anume disciplină a muncii de scenă, am înțeles că întotdeauna există un om peste tine, indiferent cine e acel om - în teatru, evident, e regizorul. El te stăpânește, el e șeful! Iar tu trebuie să fii un exe­cutant nu bun, ci foarte bun, că altfel nu te mai ia a doua oară la muncă. Sistemul liberal a funcționat foarte tare înainte. Ba mai abitir funcționa înainte! Așa că, în 1990, eu am intrat în epoca "nouă" cu acest bagaj solid, ceea ce m-a ajutat enorm. Dar și în continuare n-am rămas încremenit în ce știam "de pe vremuri": eu citesc mult, mă documentez serios și susținut, așa că sunt mereu la zi cu tot ce se în­tâmplă în așa-zis-ul showbiz românesc. Însă nu ca să mă înscriu "în trend". Din contră! Fac abs­trac­ție de ceea ce se întâmplă în showbiz-ul românesc, fiindcă el e total imprevizibil și destul de ciudat ca traiectorie și comportament, și mă uit la ce se întâmplă în străinătate și de acolo învăț foarte mult. Am niște artiști-reper pe care-i urmăresc - nu nea­părat c-aș vrea să fac ce fac ei, dar e limpede că am de învățat de la ei. Întotdeauna în viață, în general, eu consider că e bine să ai niște profesori, niște modele pe care să le urmărești, având deschiderea de a învăța de la ele, nu încercând să le copiezi ad litteram. Că, oricum, niciodată nu poți să reproduci un tipar 1:1, dar poți să iei un sâmbure de idee și de-acolo să construiești tu, în stilul tău și adap­tân­du-te contextului în care evoluezi. Ceea ce implică, obligatoriu, și o analiză "de piață", adică analizezi publicul, posibilitățile financiare, posibilitățile de a-ți recupera banii pe care-i investești... Final­men­te, trebuie să înțelegi că arta-i artă, dar e și un pro­dus care trebuie vândut. Eu nu-l gândesc pe Ali­fan­tis ca pe ceva așa, minunat, pus în vată și șters de praf zilnic. Nu! Alifantis trebuie vândut! Că eu doar două treburi am: să fac muzică cât mai bună și să-l vând pe Alifantis cât mai bine. De-asta, de pildă, îmi doresc mult ca turneul "Memorabilia" să-mi iasă foarte bine: fiindcă realizez că e un lucru de cu­raj să pornești la un astfel de drum în condițiile rea­lității românești din 2019 și suprapunându-te cu do­uă întâmplări electorale. Nu-i deloc ușor să ieși învingător. În con­clu­zie, eu nu mă sperii de mun­că, ci de roadele ei! (râde)

Foto: PETRU IVU (2), OXANA PANFILOV (2)