Toată copilăria am petrecut-o în natură, printre fâneţe, flori şi pomi încărcaţi de roade. Casa familiei era în mijlocul unor grădini, departe de sat. Cât era ziua de lungă, umblam pe coclauri şi mă bucuram de tot ce îmi oferea "Sânul lui Avram".
Printre toţi pomii cercetaţi amănunţit de mine, trona maiestuos un tei bătrân şi viguros. La umbra lui petreceam ceasuri întregi. Bătătoream cărări de cer şi flori, prin stufăriş de poveste. Printre lăstari şi frunze îmi făceam culcuş. Mă ascundeam de arşiţa verii sau de surorile mele când ne jucam "de-a v-aţi ascunselea". Dar cel mai frumos şi mai înălţător era când teiul înflorea. Nu-mi venea să mai plec de lângă el. Văzduhul ameţea de mireasmă. Ameţeau ierburile, florile, fluturii... Ameţeam şi eu. Era minunat! Teiul îşi legăna coroana sub greutatea florilor, în mişcări de măiestrie rară. Era vremea când se coseau ierburile, iar părinţii şi bunicii şi noi, copiii, aveam o poftă de viaţă de care mi-e dor şi acum. Săptămâni la rând, teiul binecuvânta Valea Nucului - aşa se numeau grădinile copilăriei mele - cu miresme care veneau din rai. Uneori, florile lui aveau o mai deosebită şi o mai puternică mireasmă. Atunci ştiam cu precizie că avea să vină ploaia. Când arşiţa verii dogorea văzduhul, teiul îşi răsucea frunzele cu verdele deschis spre soare.
Într-o primăvară, când primele păsări călătoare ieşeau din linia orizontului, bunicul, un om cu frică de Dumnezeu dar hotărât în toate cele, a tăiat teiul, cu gândul să facă din tulpina sa, mare şi groasă, mai multe copăi, necesare în gospodărie. Cu disperare şi lacrimi amare, am privit neputincioasă căderea lui. Zile în şir m-am tânguit în tăcere. Teiul nu mai era. Nu mai avea să înflorească şi nici să mă ademenească la umbra lui. Şi, ca un făcut, n-a supravieţuit nici bunicul. Nu a mai putut să-l prefacă în copăi...
Cu timpul, locul unde a vieţuit bătrânul tei s-a năpădit de lăstari. Unul mai drept şi mai bogat în frunze a umplut golul pe care îl lăsase bătrânul tei viguros... În câţiva ani, a crescut înalt şi frumos, şi la vremea potrivită, s-a împodobit cu multe flori. Astăzi, umple cu miresme toate grădinile copilăriei mele. Mă duc la el, mă îmbie să stau lângă trunchiul său, să culeg flori... Dar... cărările de poveste pe care mi le croiam printre ramuri au dispărut. Nici florile nu mai au aceeaşi mireasmă... Să fi pierdut înţelesul pentru tainele şi adâncul naturii, ori m-am îndepărtat prea mult de copilărie şi nu mai ştiu potecile care duc la ea?...
GEORGETA GROŞESCU - com. Proviţa de Jos, jud. Prahova
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
