Toată copilăria am petrecut-o în natură, printre fânețe, flori și pomi încărcați de roade. Casa familiei era în mijlocul unor grădini, departe de sat. Cât era ziua de lungă, umblam pe coclauri și mă bucuram de tot ce îmi oferea "Sânul lui Avram".
Printre toți pomii cercetați amănunțit de mine, trona maiestuos un tei bătrân și viguros. La umbra lui petreceam ceasuri întregi. Bătătoream cărări de cer și flori, prin stufăriș de poveste. Printre lăstari și frunze îmi făceam culcuș. Mă ascundeam de arșița verii sau de surorile mele când ne jucam "de-a v-ați ascunselea". Dar cel mai frumos și mai înălțător era când teiul înflorea. Nu-mi venea să mai plec de lângă el. Văzduhul amețea de mireasmă. Amețeau ierburile, florile, fluturii... Amețeam și eu. Era minunat! Teiul își legăna coroana sub greutatea florilor, în mișcări de măiestrie rară. Era vremea când se coseau ierburile, iar părinții și bunicii și noi, copiii, aveam o poftă de viață de care mi-e dor și acum. Săptămâni la rând, teiul binecuvânta Valea Nucului - așa se numeau grădinile copilăriei mele - cu miresme care veneau din rai. Uneori, florile lui aveau o mai deosebită și o mai puternică mireasmă. Atunci știam cu precizie că avea să vină ploaia. Când arșița verii dogorea văzduhul, teiul își răsucea frunzele cu verdele deschis spre soare.
Într-o primăvară, când primele păsări călătoare ieșeau din linia orizontului, bunicul, un om cu frică de Dumnezeu dar hotărât în toate cele, a tăiat teiul, cu gândul să facă din tulpina sa, mare și groasă, mai multe copăi, necesare în gospodărie. Cu disperare și lacrimi amare, am privit neputincioasă căderea lui. Zile în șir m-am tânguit în tăcere. Teiul nu mai era. Nu mai avea să înflorească și nici să mă ademenească la umbra lui. Și, ca un făcut, n-a supraviețuit nici bunicul. Nu a mai putut să-l prefacă în copăi...
Cu timpul, locul unde a viețuit bătrânul tei s-a năpădit de lăstari. Unul mai drept și mai bogat în frunze a umplut golul pe care îl lăsase bătrânul tei viguros... În câțiva ani, a crescut înalt și frumos, și la vremea potrivită, s-a împodobit cu multe flori. Astăzi, umple cu miresme toate grădinile copilăriei mele. Mă duc la el, mă îmbie să stau lângă trunchiul său, să culeg flori... Dar... cărările de poveste pe care mi le croiam printre ramuri au dispărut. Nici florile nu mai au aceeași mireasmă... Să fi pierdut înțelesul pentru tainele și adâncul naturii, ori m-am îndepărtat prea mult de copilărie și nu mai știu potecile care duc la ea?...
GEORGETA GROȘESCU - com. Provița de Jos, jud. Prahova