Se spune că MAI este luna florilor. Aveţi preferinţe? Care dintre ele vi se pare cea mai frumoasă?

Pe stradă cu "Formula AS"

Ana Postelnicu, 74 de ani, pensionară
"Mireasa care ar fi trebuit să fiu"

(Când aude întrebarea, pe chip îi înfloreşte un zâmbet de copil. Doamna asta distinsă se pre­schim­bă într-o fetiţă. O fetiţă timidă, lu­mi­noasă, plină de viaţă, plină de bucurie.)
Ooo, dacă aţi şti ce mă întrebaţi... Dacă aţi şti... Doar că floarea mea preferată deja a înflorit nu în mai, în aprilie. Am fost acolo să o văd, în fiecare an mă duc, asta e bucuria mea, nu pot trăi fără ea. E sora mea geamănă floarea asta. An de an o găsesc acolo, în curtea casei în care am copilărit, în Breaza. Şi an de an mă întreb dacă mă aşteaptă, dacă o să-mi arate bucuria ei că mă vede. Şi an de an o găsesc acolo, parcă mai frumoasă, parcă mai gătită de sărbătoare. Ştie şi ea, drăguţa, ştiu că ştie, pentru că mă întâmpină exact ca pe o soră geamănă. Nu credeam că se poate să fii legat atât de mult de un copac, dar uite că se poate. Şi, poate lu­mea să spună orice, dar, pentru mine, cel mai minunat co­pac de pe pământ e corcoduşul. Pentru că e acolo, în curtea casei, neschimbat, de când am făcut ochi să privesc lumea. Şi pentru că mă aş­teaptă. Viaţa mea m-a purtat prin tot felul de locuri şi oraşe. Unde n-am locuit în ţara asta?! Soţul meu, Dum­nezeu să-l ierte, a lucrat pe şantier şi l-am în­so­ţit oriunde a avut de lucru. Dar şi el ştia că în aprilie trebuia să fiu la Breaza şi să-mi văd iar minunea cum înfloreşte. Mi-a zis el că sunt nebună, dar până la urmă s-a obişnuit cu asta şi m-a lăsat în pace. Trebuia să văd mireasa. Pentru că aşa îi spun cor­coduşului înflorit: mireasă! Credeţi-mă, am văzut copacul ăsta crescând sub ochii mei. Dar nu pot să uit miracolul acela, cred că aveam şapte sau opt ani, când corcoduşul a înflorit pentru prima oară. Când am privit pe geam şi am văzut miliarde de flori albe care acoperiseră copacul de sus până jos! Cred că am strigat şi am plâns de bucurie! Şi ştiu că am alergat de nebună la mama să-i spun că în curtea noastră e o mireasă! Ţin minte că a râs şi ţin minte că m-a durut râsul ei. Nu înţelegea! Nu mai văzusem ceva atât de frumos în viaţa mea! Şi mi-am jurat atunci că aşa am să fiu şi eu la nunta mea. Exact ca un corcoduş înflorit! Şi n-am fost. N-am avut bani de nuntă, de rochie, n-am avut bani de nimic. Ne-am căsătorit şi gata. Şi-atunci, cum să nu mă întorc eu la corcoduşul meu când înflo­reşte, cum să nu mă gândesc că el e mireasa care aş fi putut fi eu? Înţelegeţi acum de ce trebuie să fiu acolo? Pentru că nu mi-a dat Dumnezeu nunta pe care mi-am visat-o, dar, an de an, copacul ăsta mă face să mă simt fericită.


Sandra Bădescu, 34 de ani, arhitect
"Prinţesa cu bujori din grădina bunicului!"

(O femeie cu ochi verzi, minionă. Are un mers degajat, nu pare s-o deranjeze aglomeraţia şi ploaia măruntă. Răspunde firesc, cu un zâmbet în colţul gurii.)
Cred că una dintre primele amintiri din viaţă e legată de grădina bunicului. Mă văd acolo, mică, mică, printre răsadurile de roşii şi ardei kapia, şi înconjurată de flori. Pentru că aşa era grădina bunicului: în mijloc erau legumele, iar de jur împrejur, numai flori. Mai întâi lalele, ele înfloreau primele, apoi gura-leului şi bujori. Şi eu acolo, nemişcată, în grădina fermecată. O prinţesă din poveste. Nu te gândi că mă gândeam la nu ştiu ce, nu, nu. Pur şi simplu, ieşeam din casă pâş-pâş, mergeam teleghidată în grădinuţa aia şi mă visam prinţesă într-un castel. Cel mai mult îmi plăcea în mai, când înfloreau bujorii. Erau roşii, erau şi albi, şi miroseau exact cum trebuie să miroasă castelul fermecat al unei prinţese. O prinţesă de cinci ani, care stăpânea răsaduri de roşii şi ardei, haha. Ce mai sufeream când mergeam în vreo vizită, iar bunicul tăia din tufă cei mai frumoşi bujori, ca să-i ducă gazdei cadou... Castelul meu nu mai e fermecat, mă gândeam, bunicul i-a luat toată puterea... Lui nu-i spuneam nimic, mi-era ruşine; cred că ştiam de pe atunci că, totuşi, nu-i decât o grădină, şi nu un castel de prinţesă. Dar tot plângeam pe înfundate, să nu mă vadă bunicul. Partea bună e că atunci când ai cinci ani şi eşti prinţesă, suferinţa îţi trece repede. Şi ce e şi mai bine e că grădina bu­nicului e tot aşa, neschimbată. Iar eu, şi acum, când ajung la el, mă retrag acolo şi mă simt la fel de prinţesă. O prinţesă de 34 de ani, măritată, care a avut bujori în buchetul de nuntă. Da, da, bujorii din grădina bunicului. Şi nu, de data asta chiar nu m-a durut sufletul să-i tai. O mireasă e mereu prinţesă! Prinţesa cu bujori din grădina bunicului!


Andrei Zaharia, 27 de ani, web-designer
"A înflorit, băi, a înflorit!"

(Are ochelari pe care îi şterge când aude între­barea. Face o pauză, tace, îşi pune ochelarii iar la ochi, răspunde.)
N-am cum să uit, pentru că amintirea asta o să fie mereu legată de câinele meu, pe care l-am iubit enorm. De dimineţile alea, încă friguroase, când ieşeam devreme în parc, să-l plimb. Amândoi zgri­buliţi, singuri, pe alei. Şi mirosul ăla, pe care şi eu, şi Mati, îl simţeam de la mare depărtare. Mirosul de măr înflorit. Ne opream din mers amândoi şi ne umpleam piepturile de miros. Era magie, magie pură! "A înflorit, băi, a înflorit!". Ne uitam unul la altul şi ne grăbeam să ajungem la măr. Un măr săl­batic, singu­ratic, singurul măr din parc! Naiba ştie cum a crescut acolo! Era o minune care dura doar trei zile, dar zilele alea n-am cum să le uit nicio­dată. De când a murit Mati, n-am mai trecut prin parcul ăla. N-aş putea să văd că mărul a înflorit iar, şi Mati nu e cu mine să ne bucurăm împreună. Nu ştiu dacă înţelegi. Înţelegi?!


Simion Bergaru, 55 de ani, profesor de sport
"Asta e primăvara, cu toate florile ei: bucuria vieţii care începe din nou!"

(Iese dintr-o hală cu un mănunchi mare de pă­trunjel în mână. Un bărbat înalt, cu o voce puter­nică. Îmi spune, când aude întrebarea, că e păcat că pătrunjelul nu e o floare.)
Păi, ce faceţi, domnule, încercaţi să mă păcăliţi? Să râdă colegii de la catedră de mine? Parcă îi aud: ia te uită, a dat în Simion sensibilitatea... Sincer, ăsta-i departamentul doamnelor, ele au grijă de fru­mos, pentru că noi suntem mai urâţi, aşa, în gene­ral, hahahaha! Şi la noi în casă tot soţia e spe­cialistă în aşa ceva. Să nu mă înţelegeţi greşit, că aş fi o brută sau un insensibil, dar tot ce ţine de estetică, de frumos e responsabilitatea ei. Eu sunt mai mult cu partea tehnică, lăsaţi-mă într-un ma­gazin de unelte şi vi le spun pe toate la ce folosesc! Acum, cu întrebarea asta, îmi puneţi la încercare şi cultura generală. Staţi să vedem... Laleaua, din câte ştiu, a înflorit deja. La fel şi narcisa. Narcisele, mai ales în poienile astea de munte, când se face covor de flori, mi-au plăcut întotdeuna. Vedeţi? Nu sunt aşa de insensibil! Frumuseţe, fragilitate, bucu­rie! Asta e primavara, cu toate florile ei: bucuria vieţii care începe din nou! Am şi eu o floare preferată. Şi, dacă nu mă înşel, înfloreşte acum, în mai. Liliacul alb. Soţia cumpără buchete imense, avem o vază mare, veche, primită acum vreo 25 de ani de la nişte prieteni, şi încap acolo vreo 12 fire de liliac, ca să vă daţi seama. Ce miros, ce cură­ţenie, ce prospeţime! Se schimbă toată atmosfera, parcă intră primăvara la noi în casă, pe cuvânt! Uneori, soţia mai pune liliac şi în bucătărie, e o plăcere să mănânci cu flori pe masă. Parcă înti­nerim şi noi. Parcă am fi la o nuntă, la o logodnă. Mă ia aşa, un fel de emoţie şi sunt foarte bucuros că trăiesc. Florile sunt terapeutice, să ştiţi! Îţi alungă tristeţea, oboseala şi grijile.


Tatiana Ciurea, 43 de ani, artist plastic
"Şi acum, când văd petunii, le zâmbesc"

(În timp ce răspunde, îşi tot roteşte inelul pe deget. La sfârşit, îl scoate de tot, apoi îl pune la loc. "Cam asta e", îmi zice.)
Eram copil, în clasa a şasea, dacă nu mă înşel, şi trebuia să duc un insectar la şcoală, pentru ora de biologie. Eh, în fine, şi ţin minte că prinsesem cu greu un fluture, îmi amintesc perfect, era un fluture Monarch, impe­cabil. Nu ştiam în primă fază unde să-l pun, aveam în buzunar o pungă, aşa că l-am pus acolo. Doar că, la foarte scurt timp, nu se mai agita şi nu-şi mai mişca aripile. M-am speriat atât de tare, încât am început să plâng. M-am dus fuga în casă, am luat o farfurie întinsă, m-am întors în curte şi am pus ochii pe ghivecele mamei de pe­tunii; erau vreo cinci ghivece pline-ochi de flori abia înflorite. Am rupt o grămadă din flori, fără nicio remuşcare, erau roşii, mov şi albe, le-am pus repede în farfurie şi peste ele am pus fluturele care tot nu se mişca. Mi-am imaginat eu că, dacă o să simtă florile, o să-şi revină. Am început să zic printre sughiţuri "Tatăl nostru"; ştiam eu că se zice de trei ori. Eh, şi când încep să zic a treia oară, văd cum fluturele începe să se mişte, s-a mişcat un pic şi apoi a zburat. Pur şi simplu. Cred că, dincolo de orice, asta are o inimă de copil: credinţa şi puterea de-a face vrăji d-astea. Neînţelese de oamenii mari. Pentru că ai mei nu m-au crezut că am înviat fluturele cu flori. Dar n-a mai con­tat. A fost minunea mea de copil. Şi acum, când văd petunii, le zâmbesc... Şi, da, evident, n-am dus niciun insectar la şcoală.