Ajunsă la vârsta a treia, care se spune că începe după 70 de ani, poeta, eseista și traducătoarea Anais Nersesian a publicat recent o carte de memorialistică excepțională. "Însemnările" ei, ce se întind cu mari hiatusuri între 1953 și 1996, nu sunt selectate dintr-un jurnal intim, nici amintiri sentimental autocentrate. Sunt un fel de filmări pe viu, cu ochi atent la detalii, ale unor întâmplări, oameni sau doar decoruri cu atmosferă de epocă, salvate de "puterea distrugătoare a timpului". Aceste decupaje semnificative au un interes ce poate fi documentar pentru cititorul tânăr sau, pentru cei ce au trăit și ei prezentul de demult înregistrat de scriitoare, au un efect de identificare și recunoaștere. Spre deosebire de alți memorialiști, care au voluptatea confesiei, a exhibării, Anais Nersesian e de o mare discreție în privința propriei persoane. Inteligența ei nesentimentală e îndreptată mai ales spre mediul în care îi e dat să trăiască, spre posibilitatea devenirii intelectuale într-o epocă ostilă valorilor (în care analfabeți "cu dosar bun" sau oportuniști fără caracter fac legea), spre oamenii deosebiți de care s-a apropiat prin afinități. Din înșiruirea cronologică a secvențelor, putem reconstitui totuși câteva jaloane biografice, prin nimic spectaculoase: Anais Nersesian provine dintr-o familie de intelectuali armeni, a învățat la liceul bucureștean "Gheorghe Lazăr" (ce fusese transformat în 1948 în școală de fete) vădind înclinații pentru literatură și arte, a intrat la Facultatea de Istorie, absolvită în 1961, și apoi a lucrat neîntrerupt, până la pensionare, la Biblioteca Centrală de Stat, devenită după 1990 Biblioteca Națională. A publicat, începând din 1973, vreo zece volume de poezii, apreciate de critică pentru vocea distinctă, un roman, studii de istorie culturală, traduceri. Fără ambiții de carieră, de recunoaștere socială ce ar fi implicat compromisuri la care nu era dispusă, tânăra se apără de prostia și incultura politrucilor cu funcții în felul ei. Își multiplică lecturile "particulare", frecventează Cinemateca, sălile de concert, teatru și expoziții, comentând evenimentele culturale de care am avut totuși parte - mai rar în anii '50, de teroare, sărăcie și aprigă cenzură, dar mai ales de la mijlocul anilor '60, de relativă slăbire a șurubului. Cei mai în vârstă își vor aminti propriile revelații provocate de mari regizori de film și teatru, de muzicieni faimoși, de expoziții ce aduceau o artă total diferită de "realismul socialist" ce dominase literatura și simezele. Între comentariile subtile la aceste bucurii ale spiritului își fac loc și ecouri ale politicii interne și internaționale care ne aduc aminte că poeta noastră e și istoric, cu o gândire echilibrată și pătrunzătoare ce ia distanță de orice partizanat fanatic. Convingerile ei umaniste privilegiază nuanțele adevărului documentat, ocolind locurile comune spre o înțelegere personală. Pentru mine însă, interesul major al volumului a constat în scenele din lumea literară și secvențele-portrete (unele în mozaic, prin adiționare în timp) ale unor scriitori. În primul rând Miron Radu Paraschivescu, cel care a "moșit", pe la mijlocul anilor '60, o generație nouă de poeți și prozatori, "copiii lui de suflet" nesupuși comandamentelor ideologice. Deducem că autorul "Cânticelor țigănești" a avut o slăbiciune specială pentru frumoasa Anais, pe care a urmărit-o obstinat și fără succes. Un alt personaj pregnant e Alice Botez, rafinata romancieră pe nedrept uitată azi, prietenă pe viață cu memorialista, ca și pictorul Hrandt Avakian. O mulțime de alți scriitori sunt schițați necomplezent, în ipostaze colorate. Personaj principal în "Însemnări" e și Bucureștiul, prin timpuri și anotimpuri, evocat din surse livrești dar și bătut la pas în pagini de proză de cea mai bună calitate.