Maslurile din Postul Mare

- Pe Valea Mureşului, în aşteptarea Sfintelor Paşti -

De 40 de ani, în parohiile de pe Valea Mureşului (porţiunea sa care străbate judeţul Hunedoara), Pos­tul cel Mare al Paştelui înseamnă bucuria repetatei săvârşiri a tainei Sfântului Maslu, lăsată moştenire de către părintele Ioan Sabău, cel supranumit Patriarhul hunedorenilor. Chiar dacă sunt deja zece ani de când părintele cel blând a plecat printre îngeri, tradiţia aceasta, pe care el a iniţiat-o, e dusă fără împotrivire mai departe de către alţi şi alţi preoţi, cărora li s-a încre­dinţat, în timp, păstorirea cre­dincioşilor din această zonă.

Aceleaşi, adică altfel

Biserica e plină-ochi, iar cântăreţii au început deja să citească din cărţile cele sfinte. Pe o băn­cuţă lungă, plase multicolore, cu haine ale celor suferinzi, cu sticle de ulei şi pungi de făină în care arde, bine înfiptă, câte o lumânare, aşteaptă să fie binecuvântate şi unse cu mir, la sfârşitul slujbei. Pe masă, crucea şi Evanghelia cea mare, ferecată în argint şi îngălbenită de vreme. Lângă ele, teancuri întregi de acatiste, liste lungi cu numele celor vii şi morţi.
Preoţii vin unul câte unul, intră tăcuţi în altar, îşi iau veşmintele preoţeşti, de regulă negre, apoi ies şi se aşează, unul lângă altul, în faţa credincioşilor. Sunt cel puţin doisprezece, de fiecare dată. Doisprezece preoţi. Împart aca­tistele între ei şi le citesc, atent şi cu răbdare, fără de glas, căci Dumnezeu cel bun îi ştie, cu siguranţă, pe fiecare dintre cei pomeniţi, după numele său.
Ani la rând am participat şi eu la aceste masluri, până când Dumnezeu mi-a rânduit viaţa în alt colţ de ţară. Anul acesta, am revenit la câteva dintre ele, aflându-mi loc în balconul bi­sericii. Eşti doar tu, cu gându­rile tale, acolo, cu ruga ta, poa­te cu lacrimile pe care nu le poţi ţine în frâu. Căci vorbesc Evangheliile din rânduiala mas­lului despre credinţă şi despre milostenie, despre iertare, sme­renie şi nădejde. Despre dra­goste, mai cu seamă, în multe dintre dumne­zeieştile forme pământene în care aceasta prinde trup. E linişte deplină. De sus, oamenii chiar par a fi egali unul cu altul. Cei mai în vârstă, spri­jiniţi în baston sau de braţul vre­unui binevoitor, târşesc cu greu încălţări prea mari pentru paşii lor, din ce în ce mai mici. Cei tineri calcă cu aroganţa specifică vârstei spre lumea şi viaţa ce li se-ntinde la picioare. Unii îi privesc cu îngăduinţă. Bătrânii... Am văzut multe chipuri cunoscute, peste care anii s-au aşezat lăsând semne adânci. Le rostesc numele în gând, ca-ntr-un altfel de acatist, pe care n-am apucat încă să-l scriu.
Cântările se succed una după alta, la fel şi rugă­ciunile citite de preoţi. Apoi, desigur, Evangheliile, aceleaşi de fiecare dată. Aceleaşi pilde, aceleaşi cuvinte, doar înţe­lesurile sunt, pentru fiecare în par­te, cumva altfel, după cum li-i sufletul şi gândul şi viaţa. Credin­cioşii îngenunchează. Oricât de plină-ar fi biserica, oricât de multă lume, loc de-ngenun­chere întot­dea­una se face. Doar cei neputincioşi rămân în picioare sau aşezaţi în stra­ne, cu capul în palme. Cu paşi hotărâţi, preoţii îşi fac loc în mul­ţime şi-şi întind uşor hainele largi peste capetele celor plecaţi în rugăciune. Ca o părintească, dum­neze­iască atingere pe creştetul fiilor risipitori ce ne ştim.
"Cu milă caută cu ochiul Tău, Bunule, spre rugăciunea noastră, a celor ce ne-am adunat as­tăzi în biserica Ta cea sfântă, ca să ungem cu untdelemnul cel dum­nezeiesc pe neputincioşii robii Tăi".
Sunt şapte Evanghelii. Oame­nii întind mâna, încercând să atingă veşmintele preotului, care îi priveşte cu îngăduinţă. "Fra­ţilor, datori suntem noi, cei tari, să purtăm slăbiciunile celor ne­putincioşi (...) Iar Dumnezeul răbdării şi al mângâierii să vă dea vouă a gândi la fel unii pen­tru alţii, după Iisus Hristos, pen­tru ca toţi laolaltă şi cu o singură gură să slăviţi pe Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos", recită cântăreţul din strană cuvintele Sfântului Apos­tol Pavel.

Maslurile vindecătoare

Pe părintele Laurian Tomotaş îl ştiu de când eram copil, şi-mi amintesc tristeţea ce-a cuprins oraşul Simeria când, la începutul anilor '80, a trecut printr-o grea încercare. Acum aflu că, de fapt, acela a fost, cumva, punctul de plecare al întregii poveşti pe care-o scriu. "S-a-ntâmplat că am făcut o apendicită perforată, cu complicaţii urâ­te. Am suportat trei operaţii într-o singură săptă­mână şi mai nimeni nu credea că am să mai scap. Părintele Sa­bău, Dumnezeu să-l odihneas­că!, ţinea foarte mult la mine şi s-a gândit ce poate să facă să mă ajute. I-a adunat pe preoţii din zonă şi au făcut o mulţime de masluri, rugându-se pentru în­sănătoşirea mea. Era în postul Paştilor. Dumnezeu a rânduit să trec de încercarea asta şi să mă fac bine. Dar, văzând câtă lume a venit la aceste slujbe, şi nu erau doar oameni care să ştie de situaţia mea, părintele Sabău s-a gândit că, dată fiind şi situa­ţia grea a bisericii din acea vre­me, am putea încerca să facem ceva deosebit pentru biserică, să le ridicăm cumva oamenilor con­­ştiinţa de creştini. Şi aşa au în­­ce­put aceste masluri", îşi amin­­teşte părintele Tomotaş.
A durat puţin până când oamenii au aflat ce se întâmplă. Apoi, au început să se organizeze şi să participe, pe rând, la cât mai multe dintre aceste masluri. Preoţii din zonă au decis ca slujbele să se desfă­şoare în zile în care rânduiala bisericească din Postul Mare nu prevedea oficierea altor slujbe, adică în după-amiezele de marţi şi joi. Şi, gând la gând cu tot ceea ce trăiau enoriaşii lor, au făcut în aşa fel încât maslurile să se suprapună perfect cu orarul autobuzelor care legau Simeria - sin­gurul oraş inclus în această tradiţie - de fiecare dintre satele dimprejur.
"Totul a fost gândit ca să-i ajutăm pe oameni. Şi asta însemna nu numai slujba propriu-zisă a maslului, ci şi modul în care pot ei ajunge în satele unde-l făceam şi, apoi, să se întoarcă fără probleme acasă. Erau foarte puţine maşini pe atunci, iar oamenii trebuiau ajutaţi să ajungă la ce biserică îşi doresc.
Şi mai era un aspect: interdicţia categorică de a se primi vreun ban la aceste masluri. La înce­put, acatistele nu erau foarte multe, dar au ajuns, în scurt timp, la sute, poate chiar mii. Dar părin­tele Sabău a spus categoric: «Nu luăm nici un ban!». Voiam să arătăm că preoţii nu umblă doar după bani şi, în plus, ar fi fost o povară prea grea pentru oameni să dea bani la câte 12-14 masluri, plus drumul pe care-l făceau. Nu asta era intenţia noastră. Dacă ajuţi pe cineva, ajută-l până la capăt, nu te opri la mijlocul drumului, că poate îi e greu să ajungă şi până acolo!", poves­teşte părintele.
Nimeni, niciodată, n-a reuşit - sau, poate, nici măcar n-a încercat - să întrerupă această tradiţie, nimeni n-a re­fuzat s-o ducă mai departe, ni­meni nu s-a retras. Când a-nceput totul, părintele To­motaş a fost cel mai tânăr din­tre preoţii parti­cipanţi. Acum, după 50 de ani de preoţie, e cel mai în vârstă dintre ei. "Părin­tele Sabău a venit ală­turi de noi la aceste masluri, chiar şi atunci când abia se mai putea ţine pe picioare de bolnav ce era şi ne-a lăsat cu limbă de moarte să du­cem mai departe tradiţia aceas­ta, care e, de fapt, o mişcare re­ligioasă, menită a-i îndepărta cât de puţin pe oameni de grijile zilnice.
Oamenii sunt nerăbdători de cum începe postul, abia aşteaptă să afle programul maslurilor. Tot mergând aşa, dintr-un sat în al­tul, la aceste slujbe, s-au format prietenii între oameni, vin unii la alţii, se întâlnesc, e o bucurie pen­tru toţi. Nu e o regulă la câte dintre ele să participi, dar e bine să-ţi faci timp măcar pentru câte­va, căci trebuie şi puţin efort în aşteptarea Paştilor".

Portret de sfânt: părintele Ioan Sabău

Pe blândul părinte Ioan Sa­bău l-am cunoscut la începutul anilor 2000, când i-am cerut un interviu chiar pentru Formula AS. Avea 87 de ani şi era rău bolnav.
Ceea ce mi-a povestit părea o litanie din tim­puri străvechi, un basm. Şi, totuşi, nu a fost po­veste, ci viaţa părintelui Sabău, adunând în ea prea multă suferinţă, dar şi multă lumină, mult sprijin divin.
Născut în 1914, într-o familie săracă din satul Folt, din judeţul Hunedoara, a rămas orfan de tată la doar zece ani şi şi-a luat drept "aripi pentru zbor", cum îmi spunea, nădejdea în Dumnezeu. În ciuda greutăţilor, s-a ţinut de carte şi a făcut Facul­tatea de Teologie la Cer­năuţi, cu bursă. După ab­solvire, întors în Ardeal, i-a cerut Mitropolitului Nico­lae Bălan să-l repar­tizeze în cea mai văduvită paro­hie. Aşa a ajuns la Ceru Băcăinţi, un sătuc uitat pe un vârf de munte, unde nu mai fusese niciun preot, de 50 de ani. A fost mutat apoi la Renghet, în judeţul Hu­nedoara, şi în cele din urmă în Vinerea, judeţul Alba. Pentru că solicitase sprijin financiar românilor din SUA pentru construi­rea unei biserici în sat, a făcut zece ani de închi­soa­re grea. În 1958, la sfin­ţirea bisericii, au par­ticipat 10.000 de credin­cioşi, iar slujba a fost ofi­ciată de 120 de preoţi. Nimic nu le-a stat oame­nilor în cale, având în frunte un astfel de preot vrednic, deşi puterea comunistă a vremii s-a stră­duit din răsputeri să saboteze evenimentul. În­drăzneala de a ridica, în plin comunism, o bise­rică, l-a costat pe părintele Sabău alţi opt ani de închisoare.
Părintele ştia că smerenia şi modestia sunt legi pentru slujitorii lui Dumnezeu. De aceea, poate, considera că şi-a făcut doar datoria de preot or­todox, aşa cum o înţelesese el. "N-am făcut nimic deosebit. Am trăit o viaţă poate mai altfel decât a altora, dar m-a ajutat credinţa în Dumnezeu. Poate-or fi ceva învăţăminte de tras din asta...", îmi spunea, pe-atunci, părintele Sabău.
În februarie 2009, părintele a trecut la cele veşnice, înconjurat de zeci de preoţi şi călugări, plâns de mii de credincioşi şi de cerul ce-a lăsat să cadă, atunci, peste sat, o zăpadă cum de mult nu se mai întâmplase.
"Atât cât am avut ocazia să-l cunosc, mi-am dat seama că părintele Sabău era omul care alesese să trăiască în picioare, în loc să moară în genunchi. Nu auzisem de tradiţia acestor masluri înainte să mă fac preot. Când am «intrat în pită», cum se spune, şi mi s-au rânduit spre păstorire două dintre parohiile în care aceste masluri se desfăşurau, preoţii mai în vârstă mă tot puneau să rostesc cuvântul de învăţătură de la final. Părintele Sabău era, şi el, printre ei. Cred că şi de pe patul de moarte s-ar fi ridicat şi ar fi venit să slujească alături de noi. Cu ceva timp îna­inte să moară, tot la un maslu, a stat pe un scaun, lângă noi, şi-am avut, cumva, fizic senzaţia că se stin­gea ca o lumânare. Dar şi-a dus, cu demnitate, crucea până la capăt", povesteşte preotul Mircea Mihuleţ. "Mi-au rămas în minte întrebările pe care părintele Sabău le-a adresat mai cu seamă preo­ţilor, deşi nu doar lor: «Generaţia noastră şi-a înţeles menirea să apere valorile neamului şi ale isto­riei. Voi înspre ce îndemnaţi tine­retul şi poporul? Voi aveţi puncte cardinale? Voi ştiţi încotro mer­geţi?». Şi tare mi-e teamă că, şi în cazul în care am avea vreun răs­puns, acela ar fi în defavoarea noastră...".

Colăcelul dragostei

În biserică, slujba maslului s-a încheiat. Credincioşii trec, unul după altul, prin faţa tuturor preo­ţilor, pentru a primi, pe frunte şi pe palme, atingerea îmbălsămată a mirului, uleiul cel sfinţit în timpul slujbei. Apoi pleacă, zâmbitori şi împăcaţi, spre case. La poarta bisericii, cu toţii primesc "colă­celul dragostei", darul localnicilor pentru cei ce le-au trecut pragul. E rotund, proaspăt şi aromat, plămădit cu osteneală, dar şi cu multă bucurie. Bucuria de a ni se mai fi îngăduit încă un post al Paştilor, încă o Gol­gotă de urcat. Şi, mai ales, încă o Înviere.