Carmen Burghelea, 44 de ani, cadru didactic
"Simplul fapt că plec cu soţul şi cu băieţelul nostru spre biserică îmi ia cu mâna toată greutatea"
(Aş fi jurat că e profesoară, după felul calm, îngăduitor, în care mă încuviinţează în timp ce îmi formulez întrebarea. Nu m-am înşelat, doamna aceasta distinsă, în pardesiu subţire, e chiar profesoară.)
Hmmm... Nu ştiu dacă v-aţi ales omul potrivit să vă răspundă. N-am nimic senzaţional de povestit, iar presa s-a obişnuit ca în fiecare zi să fie un scandal, o ceartă, o crimă, de parcă aşa trăieşte lumea, numai în dezastre şi tămbălău. Eu cred că oamenii sunt mai liniştiţi de felul lor, mai plicticoşi, dacă vreţi. Eu, personal, aşa sunt, aşa mă simt. Îmi plac lucrurile stabile şi îmi place liniştea. Şi Sărbătoarea Paştelui despre asta trebuie să fie. Despre linişte. Despre timpul pe care îl aloci să te mai gândeşti şi la altele, nu doar la grijile de zi cu zi. Ce e Postul, în afară că ne abţinem de la mâncare? O perioadă în care ar trebui să stai să reflectezi, să vezi cum poţi să fii mai bun, mai răbdător... Nu sunt eu foarte bisericoasă, dar credinţa o am. Încerc să mă abţin de la răutăţi, de la critici, de la enervări. Iar de Înviere, chiar simt liniştea asta, pe cuvânt. Nu ştiu cum să vă spun, e o linişte simplă, nu vreo revelaţie sau ceva mare. Dar simplul fapt că plec cu soţul şi cu băieţelul nostru spre biserică îmi ia cu mâna toată greutatea. E ca o împăcare, în primul rând cu mine. Nu stăm mult, aşteptăm să luăm lumină, cânt în gând Hristos a Înviat, că mi-e ruşine să cânt tare, şi ne întoarcem acasă. Asta e tot. Acasă, ciocnim un ou înainte de culcare. A doua zi, vin părinţii la masă, mama aduce friptura de miel şi cozonacul, bem un pahar de vin, stăm liniştiţi, povestim, cam asta e: simplu, liniştit, în familie. Oamenii or să spună că e banal, dar e banalul nostru, şi e frumos. Eu abia îl aştept!
Paula Stoicovici, 28 de ani, account manager
"Merg încet, cu lumina, după ritmul bunicii, şi parcă drumul nu se mai termină"
(Are părul verde şi gesticulează mult. Pare să nici nu observe că a început să plouă. Abia după ce termină de vorbit, se uită mirată la cer şi spune "aaa, uite, a început să plouă".)
De Paşte merg acasă, la părinţi. E momentul pentru familie. Dacă nici la sărbători nu eşti cu ai tăi, atunci chiar eşti un om singur. Pentru mine, e terapie curată. Suport orice mult mai uşor, şi că mă bate mama la cap să vin cu iubitul la ei şi că se uită tata urât la mine, că iar m-am vopsit. Dar de sărbătorile astea, chiar nu-mi pasă; mi-e drag de ei şi când mă iau la rost. Pentru că altele sunt lucrurile importante. Uite, de exemplu, cum mă chinui cu mama să vopsim ouă ca pe vremuri. În ciorapi de mătase, în zeamă de sfeclă şi ceapă roşie, poate ştii. Mai punem şi câte-o frunză de pătrunjel, să le facem artistice; un vis, hahaha! Şi râdem una de alta, dar mai ales de tata, că el stă serios pe un scaun, ca un critic de artă, şi ne dă sfaturi non-stop. Bine, şi el râde de noi, râdem împreună. Pe urmă, de Înviere, e sarcina mea să merg la bunica şi să o însoţesc la biserică. Şi, uite, îmi dau lacrimile numai când zic... Nu e mare lucru, dar chiar asta e minunea Paştelui: după ce luăm lumina şi spunem "Hristos a înviat! Adevărat a înviat!", când mergem acasă, pe jos. Nu ştiu cum să zic, pe drumul de întoarcere, nici eu, nici bunica nu scoatem un sunet. Şi, altfel, noi vorbim ca spartele, tot timpul! Pur şi simplu, suntem cuminţi şi stăm concentrate, nu cumva să se stingă lumina de la lumânare. Merg încet cu lumina, după ritmul bunicii, şi parcă drumul nu se mai termină. După ce o las pe bunica la ea, mă duc şi eu acasă. Le dau lumină părinţilor şi trecem prin fiecare cameră cu lumânarea în mână, aşa, în linişte, şi abia după aceea ne punem la masă şi mâncăm. Sunt conştientă că într-o zi lucrurile astea se vor schimba, dar deocamdată eu nu-mi pot imagina ceva mai frumos.
Cătălin Cireşaru, 56 de ani, tehnician auto
Paşte? Care Paşte? Domnule..., chiar vrei să mă enervezi cu întrebarea asta! Ce te-ai gândit? Uite un om care vorbeşte la telefon, ia să-l enervez eu! Deci, ce Paşte, domnule?! Că ce e acum e doar un pretext de mini-concediu! Asta aşteaptă oamenii, încă nişte zile libere, să stea acasă, să arunce cu banii şi să halească! Să halească îi place românului, că d-aia-s atâtea reclame la televizor cu medicamente contra balonării; sună a glumă, dar n-am inventat-o eu! Ce, se mai ţine Paştele cum era odată?! Nu, domnule, nimic nu mai e din ce-a fost, ne-am dus pe copcă cu atâta civilizaţie! Aşa zisă civilizaţie! Că o civilizaţie în care ţi-ai pierdut tradiţiile e debandadă. Specia oamenilor care chiar ştie să primească Paştele e pe cale de dispariţie. Că eu nu zic că oamenii nu merg la biserică de Înviere, merg! Dar i-ai văzut ce fac acolo?! Stau zece minute, se calcă în picioare, se ceartă ca la uşa cortului, îşi iau lumina şi pleacă acasă! Păi, ce, mai stă cineva la slujbă?! Se goleşte biserica! Ăştia se duc să bifeze, asta nu e credinţă... Şi cu postu', domne, te îngrozeşti... Cică să ţii post, că îi aud pe ăştia ce campanii fac la televizor, ce să mănânci: caju, linte, fenicul, brânză de soia, fructe de mare, lapte de migdale... Păi, ce, domne, noi nu mai avem fasole? Cartofi? Salată verde nu mai avem? Loboda nu mai creşte? Nuuu, trebuie să-i intre românului în cap că nuca asta caju e mai bună ca nuca ailaltă, din nucul nostru, că lintea turcească e mai bună ca fasolea! Cheltuiţi, români, cheltuiţi şi ţineţi post cu caju, apoi fiţi duşmănoşi şi frustraţi că n-aveţi bani, iar la Înviere, mergeţi cu gura mare la slujba de la biserică, că a doua zi o să staţi, o să mâncaţi şi o să dormiţi! Ca nişte buni creştini. Dom'le, m-am aprins, ştiu. Aşa sunt eu mai coleric... Dar să ştii, pe vremea mea era simplitate, dom'le. Şi era respect. Aveam aşa, căinţă... Mergeam la maslu, ne spovedeam, ne împărtăşeam, încercam şi noi să facem fapte bune, să ajutăm pe cineva. Pe asta se punea preţ, nu pe mâncare. Azi... Dumnezeu cu mila!
Marcel Drăgan, 38 de ani, tipograf
"După slujba de Înviere parcă sunt spovedit, aşa de uşor mă simt şi de împăcat"
De Paşte, merg cu familia, adică cu soţia şi copiii, la socri, la Gratia, pe lângă Giurgiu. Tot aşa facem de vreo şapte ani. E mai frumos acolo, că e verdeaţă multă şi e linişte. Vă spun, nu eram eu aşa cu tradiţiile, dar de când mergem, parcă s-a schimbat ceva în mine, parcă, nu ştiu, se întâmplă ceva acolo şi eşti, aşa..., altfel, alt om. Ce să vă spun, greul cade pe femei, ele sunt cu pregătirile mari. În rest, le mai ajut şi eu cu ce pot, dar la vopsitul de ouă nu mă bag, mai ales că soacra mea nu le vopseşte, le pictează! Opere de artă îi ies, pe cuvânt! De Înviere, mergem la biserică, stăm la toată slujba, normal. Se ţine slujbă frumoasă acolo, pur şi simplu eşti alt om când pleci. Nu ştiu să vă explic, eu nu mă spovedesc de felul meu, dar după slujba de Înviere, parcă sunt spovedit, aşa de uşor mă simt şi de împăcat. A doua zi nu se pune nimeni la masă, până când "fetele", soacra şi Alina, soţia mea, nu se duc la două case, să împartă din ce-au pregătit. Întotdeauna se duc la familii mai amărâte din sat, oameni fără posibilităţi, şi dau de pomană, dar fără lumânare, pur şi simplu. Abia dup-aia mâncăm şi noi. E ceva aparte, e sărbătoare, o bucurie concretă, te simţi cumva mai luminos şi curat.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
