Unii-i spun nea Jan, alții Enache, iar cei mai mulți, domn' profesor. A venit aici în urmă cu o jumătate de veac, care-a trecut ca o clipă. Un tânăr înalt și subțire, cu păr negru-corb și ochi verzi, scăpărători, care pășea hotărât și energic pe singura străduță a urbei. Era noul profesor de sport, școlit la București. Altfel, băiat de la țară, crescut de un tată care-l voise tobă de carte și de o mamă simplă, harnică și cinstită, de la care deprinsese că mai presus de orice învățătură sunt sufletul și firea omului și că orice-ai alege să faci pe lume trebuie să faci temeinic, din toată inima. Nimeni nu s-ar fi gândit pe-atunci că băietanul de doar douăzeci și un pic de ani avea deja un trecut în care se întâlnise cu măreția, și care se-ncheiase prematur și nefericit, cu un accident la schi, dar care avea să aibă și un viitor neobișnuit pe plaiurile acelea, unde părea să nu se-întâmple, niciodată, nimic, un viitor ce avea să schimbe și chipul orășelului de pe Olteț.
Eugeniu Enache din Cornu venise în Balș doar cu o bocceluță în care avea câteva haine și cărți, și cu o minge de handbal. În palma lui ca de uriaș, rotocolul acela din piele părea un flecușteț ce țâșnea însă ca o ghiulea, atunci când el o azvârlea la poartă. Iar când sărea în atac pe semicerc, se ridica un metru de la pământ. N-ai fi zis, când îl vedeai pe teren, că își rupsese oasele la schi, ci mai degrabă că are arcuri în loc de picioare. Tocmai datorită acestui talent excepțional precum și calităților lui de atlet, în timpul studenției bucureștene, făcuse parte din lotul extins de handbal din care, câțiva ani mai târziu, o mână de sportivi aveau să fie aleși să joace în echipa națională. El n-a ajuns acolo. Pe atunci era deja la Balș, cu picioarele rupte și reparate de medici, un simplu profesor de sport venit de la țară, pe care nu-l cunoștea nimeni. Dar avea o comoară care, în scurt timp, avea să li se dezvăluie tuturor: o inimă mare și mingea lui. Până să ajungă în orășelul de pe Olteț, aici nu se jucase niciodată handbal. Și, de fapt, nici nu prea se făcea sport. Însă totul s-a schimbat odată cu venirea lui.
Juniorii lui Enache
Tânărul profesor i-a învățat, mai întâi, pe elevi, să alerge și să se bucure de orele de educație fizică, și fiindcă pe-atunci în Balș nu era sală unde să facă orele iarna, îi scotea pe copii pe holul școlii. Și-așa, copiii au prins drag de sport, și pentru că domn' profesor juca handbal, handbalul a fost sportul pe care ei l-au învățat și iubit. La început, doar câțiva părinți au fost dispuși să-și lase băieții să învețe sportul acela deloc popular în oraș. Apoi, li s-au alăturat alții și alții. Până când s-a făcut de-o echipă, apoi de un lot mare, din care proaspătul antrenor a avut de unde alege mâna de sportivi cu care, în scurt timp, avea să facă performanță, să câștige meci după meci, campionat după campionat. Orășelul prinsese, astfel, viață. Bălșenii care au trăit în vremurile acelea n-au cum să nu-și amintească totul de-a fir a păr. Mai întâi, s-a făcut o sală de sport. Apoi, în parc s-a construit primul teren de handbal din Balș, pentru ca Juniorii să aibă unde juca meciurile din Divizia Națională. Apoi, edilul din vremea aceea s-a gândit să facă și mai mult de-atât: să susțină echipa orașului și la competițiile din deplasare. Așadar, ori de câte ori Juniorii lui Enache plecau la câte-un meci, zeci de autocare, puse la dispoziție de primărie, se umpleau cu bălșeni - deopotrivă barbați, femei și copii - care însoțeau sportivii peste tot în țară. Sau, când jucau acasă, terenul din parc avea tribunele arhipline, iar cei care nu mai încăpeau pe scaune stăteau în picioare și chiar în afara gardului de sârmă ce împrejmuia terenul, înșirați până la drum. Răsunau străzile de strigăte de fericire la fiecare gol, sau de vaiere de dezamăgire când ratau. Meciurile deveniseră cele mai așteptate evenimente din oraș iar, în scurt timp, jumătate de urbe ajunsese să se priceapă la handbal și să le dea jucătorilor indicații din tribune, printre urale sau icnete de supărare, după cum se desfășura acțiunea din teren. Domn' profesor îi mai lua în pauze pe băieți în sală, la o muștruluială și câteva castane, dar presărate cu glume și încurajări și indicații de strategii pentru repriza finală. Iar când o generație de handbaliști termina liceul și pleca din oraș la facultăți, venea alta și-apoi alta. Și mai erau și echipele de Seniori, în care, o vreme, jucase și nea Jan Enache, cât a fost tânăr. A urmat o vreme în care domn' profesor a fost curtat să plece ca antrenor la echipe importante din orașe mari. Însă el nu s-a dus. Nici n-avea cum să plece din locul pe care ajunsese să-l iubească din toată inima și care-i întorcea dragostea pe măsură. Pentru că niciodată n-a fost vorba doar despre handbal. Ci despre pasiune, dedicare, prietenie și solidaritate. Despre depășirea limitelor și despre îndrăzneala de a visa mereu mai frumos și mai înalt. Cred că acestea trebuie să fi fost ingredientele care l-au făcut atât de popular pe domn' profesor.
Orașul dintr-o singură inimă
Cu vremea, Balșul începuse să bată într-o singură inimă. Oameni care altădată nu se cunoșteau ajunseseră apropiați, pentru că se știau din tribune sau din autocarele cu care plecau să susțină echipa. Sau pentru că erau părinții ori colegii ori frații celor care luptau în teren și îi legau aceleași emoții. Cu timpul, însă, fenomenul a pierdut din amploare și, încet-încet, s-a stins. Domn' profesor a antrenat în continuare, însă nicio echipă nu a mai atins performanțele de-atunci. Dar o nouă tradiție s-a înstăpânit în oraș. În fiecare an, pe 2 mai, când este ziua de naștere a lui nea Jan Enache, foștii sportivi, din toate generațiile - acum, unii profesori de sport, la rândul lor, alții magistrați ori dascăli universitari sau manageri, iar unul dintre ei, arbitru internațional de handbal - se adună din toată țara sau chiar de peste hotare, ca să ciocnească un pahar de șampanie cu domn' profesor și să joace un meci amical. Cu toții au venit și la petrecerea lui de pensionare, când profesorului Enache i-a fost acordată și o distincție de Excelență pentru întreaga activitate. Ce a făcut omul acesta atât de special, încât handbaliștii pe care i-a crescut să nu-l uite zeci de ani după ce cariera lor sportivă s-a încheiat? Să-l caute și astăzi și să-l ajute ori de câte ori are nevoie? Să-l privească, cel puțin unii dintre ei, ca pe un tată? Mai ales că domn' profesor n-a fost niciodată și nu e nici pe departe o persoană blândă. Ba dimpotrivă! Cei care nu-l cunosc mai îndeaproape ar putea chiar să-l considere un om dur și cam nervos, cu unele răbufniri vulcanice. Aceia care îl cunosc însă îndeajuns știu că duritatea nu e decât o pojghiță în spatele căreia se află un om mucalit, mereu pus pe glume și, mai ales, extrem de generos, care ajută oricând cu drag, pe oricine are nevoie, fără să aștepte ceva în schimb. Și poate să-ncerce să mă contrazică oricine, dar cred că eu sunt cea mai în măsură să vorbesc despre el, fiindcă sunt fiica lui. L-am văzut toată copilăria mea, în plină glorie în teren sau pe banca de antrenor. L-am văzut în fiecare zi, și după ce marile succese au încetat, continuând să-i învețe handbal pe elevii săi. Apoi, mulți ani mai târziu, l-am văzut și la moartea bunicii, mama lui, ștergându-și lacrimile pe furiș. Tot așa cum l-am văzut zi de zi, având grijă de mine, de fratele meu și de mama, iar mai târziu, și de fiica mea. L-am văzut cum i-au apărut rid după rid, cum picioarele i-au devenit tot mai slabe, însă niciodată, în nicio situație, nu l-am văzut să se dea bătut. Și l-am văzut și după ce s-a pensionat. Nici atunci n-a încetat să meargă, în fiecare zi, la sală, unde încă antrenează zeci de copii. L-am întrebat, deunăzi, care este secretul lui, de ce crede că îl iubesc și îl respectă atât de mult foștii lui handbaliști, cum de nu uită niciodată când îi e ziua și ar face orice pentru el. "Tu n-ai fi făcut la fel?", mi-a răspuns, vădit jenat de întrebare. "Oi fi făcut și eu ceva pentru ei, la un moment dat. Cine știe?". "Chiar așa" - m-am gândit. "O fi făcut el ceva. Cum a făcut și pentru familia noastră, în fiecare clipă, timp de o jumătate de veac. A crezut în ce face, s-a bucurat și bucuria lui s-a transmis mai departe".
Cred că nu e om să nu-l știe în Balș, orășelul cu vreo 20.000 de suflete în care trăiește. Unii-i spun nea Jan, alții Enache, iar cei mai mulți, domn' profesor. A venit aici în urmă cu o jumătate de veac, care-a trecut ca o clipă. Un bunic care la anul face 70 de ani, cu părul alb strălucitor, cu chipul brăzdat de riduri, adus de spate și cu mers șchiopătat. Dar un om fericit, care știe că n-a trăit degeaba pe lumea asta.