Despre politică şi teatru cu ION CARAMITRU - "Revoluţia la care am participat eu nu a reuşit. Revoluţia la care a participat Sergiu Nicolaescu a reuşit"

- Actor cu putere de seducţie uriaşă, regizor şi director al Teatrului Naţional din Bucureşti, preşedinte al Uniunii Teatrelor din România (UNITER) şi fost ministru al Culturii, Ion Caramitru este mereu prezent şi în viaţa cetăţii, participând "în direct" la Revoluţia din Decembrie 1989. Într-o Românie departe de cea visată atunci, am vrut să aflăm câte ceva despre proiectele artistice, dar şi starea de spirit a marelui nostru actor -

"Nimic din ceea ce ţine de teatru nu mi-e străin"

- De curând a avut loc la Teatrul Naţional din Bucureşti o nouă premieră pusă în scenă de dvs.: "Noii infractori", text al autoarei isra­elie­ne Edna Mazya. Cum aţi ales acest text care ve­de luminile rampei pentru prima dată în România?

- Textul a ajuns la mine din în­tâm­plare. Dom­nul Ioan Onisei, directorul adjunct al Tea­trului Naţional, a primit textul de la un vechi coleg al său din Piatra Neamţ, care a emigrat în Israel. Un spectacol pe acest text se juca la Tel Aviv cu mare succes şi acel domn s-a gândit că i-ar sta foarte bine şi la Bucu­reşti. L-a tradus şi, pentru că îl cu­noştea pe Ioan Onisei, i l-a trimis lui, iar el mi l-a dat mie să-l citesc. L-am citit şi mi-a plăcut. Mi-am dat seama că are şanse mari să placă şi publicului din Bucureşti. Aşa că l-am luat şi l-am montat. Şi pentru că acest spectacol avea nevoie de o actriţă puternică în rolul principal, rol care, practic, duce greul în spate, am adus-o la Teatrul Naţional pe Virginia Mirea, care se pensionase, dar care, după părerea mea, mai are foarte multe de spus şi me­rită să joace cât mai mult şi în roluri care să îi servească talentul. Una peste alta, am întru totul o distribuţie foarte bună. Surpriza spec­ta­co­lului este Alexandrina Halic, cu­noscută din tea­trul pentru copii, dar care are acum o apariţie re­mar­cabilă pe scena Naţio­na­lu­lui. Acest spectacol e me­reu "sold out" la Sala Mare, vorbim de 940 de locuri, care nu sunt uşor de umplut.

- Autoarea a văzut spectacolul?

- Autoarea a venit împreună cu traducătorul, cu fiica ei şi cu actriţa care joacă rolul principal la Tel Aviv şi au fost cu toţii foarte încântaţi.

- Vă simţiţi mai bine în postura de actor sau în cea de regizor?

- Cum se spune, mai în glumă, mai în serios, "nimic din ce e omenesc nu-mi e străin" pot să zic şi eu, extrapolând, că: "nimic din ceea ce ţine de teatru nu-mi e străin". În ceea ce mă priveşte, regia şi actoria merg mână în mână.

- Vorbind despre spectacole care reuşesc să umple Sala Mare, o altă montare de succes a Na­ţionalului este "Pădurea spânzuraţilor", în regia lui Radu Afrim. Mulţi spun că este unul dintre puţinele evenimente care au săr­bătorit aşa cum se cuvenea Centenarul Marii Uniri.

- Am fost încă de la început iritat de ideea de a face ceva doar pentru a marca eve­nimentul. Nu-mi stă în caracter şi nu am făcut ni­ciodată ceva festivist. Când m-am gândit la "Pădurea spânzuraţilor", am făcut-o, recunosc, şi cu spaima că e un un text atât de bi­ne­cunoscut, că avem un film în cinema­tografia noastră, atât de bine făcut de Liviu Ciulei, în plus voiam spectacolul pentru Sala Mare, unde chel­tuielile sunt pe măsură, aşa că am reflectat destul de mult. Dar, în cele din urmă, l-am sunat pe Ra­du Afrim şi i-am propus proiectul. El a acceptat imediat. Se pare că i-am atins o coardă sensibilă, că îi era drag acest text. A venit şi a pus în scenă acest spectacol care, şi după părerea mea, este exemplar. E nu doar o montare care renaşte inte­resul ce părea pier­dut al publicului pentru această scriitură, ci un spec­tacol atât de curat pa­triotic, atât de delicat patriotic. Afrim a re­uşit să aducă la zi pro­blematica textului, dar fără a băga, meta­foric vorbind, dege­tele în ochi specta­to­rilor. De fapt acesta este rolul teatrului pe lume: de a ne vorbi despre noi, de a ne pune o oglindă în faţă, nouă şi vre­murilor pe care le trăim.

"Dreptul de a spune ce gândeşti este unul dintre puţinele câştiguri ale revoluţiei"

- Legat de aceste vre­muri despre care vorbiţi, mulţi colegi de-ai dum­nea­voastră, actori ai teatrului, sunt foarte implicaţi civic. Au protestat chiar şi pe treptele Teatrului Naţional împotriva modificării legilor justiţiei. I-aţi susţinut şi dumneavoastră?

- Eu am ieşit în stradă în situaţii limită, după cum se ştie. Mi-a părut foarte rău că nu am fost în ţară pe 10 august. Am scris şi o scrisoare des­chisă în acest sens. Dar copiii mei au fost atunci în Piaţa Victoriei. Cred sincer că ceea ce face domnul Mihai Şora, ceea ce face Victor Reben­giuc şi alte persoane cu nume sonore sau fără nu­me sonore ţine de drepturile câştigate la Revo­luţie, de dreptul de a spune ce gândeşti şi de a face ceea ce crezi că trebuie făcut. Aş zice că este unul dintre puţinele câştiguri de la Revoluţie. Aşa că din punct de vedere moral, eu i-am sus­ţinut pe colegii mei. Din punct de vedere oficial, pot spune că nu s-a manifestat în instituţie, ci în afara ei, aşa că nu văd aici nicio problemă.

- Au fost voci care au criticat protestul chiar atunci când se întâmpla?

- Un singur spectator s-a plâns, destul de fals, că i s-a furat bucuria de a vedea spectacolul. "Păi nici nu aţi intrat încă în teatru", i-am spus. "In­traţi şi bucuria va urma. În plus, dacă vreţi să ma­nifestaţi contra manifestaţiei actorilor, o pu­teţi face. Sunteţi liber. Nu vă opreşte nimeni." Era limpede că omul avea, cum se spune, aripi de ceară. A intrat la spectacol şi gata. Ceilalţi spectatori, dimpotrivă, au filmat protestul, mulţi l-au aplaudat şi apoi au intrat în teatru, unde spec­tacolul s-a jucat cum era prevăzut. Tot pro­testul a decurs în limitele unei civilizaţii de care ar avea nevoie şi alţii.

"Cei mai ortodocşi comunişti de ieri sunt cei mai sălbatici capitalişti de azi"

- Unul dintre momentele publice ale bio­gra­fiei dvs., binecunoscut şi apreciat, este par­ti­ci­parea dvs. la miş­cările din decembrie 1989. Aveţi regrete legate de Revoluţie?

- Bineînţeles că am! Am spus-o şi o repet de câte ori am ocazia: nu am scăpat de comunişti, nu am scăpat de securişti, nu am scăpat de hoţi. Definiţia amară pe care o dau vremurilor noastre este că cei mai ortodocşi comu­nişti de ieri sunt cei mai sălbatici capitalişti de azi. Au trecut de la una la alta cu o dezinvoltură demnă de o cauză mai bună, au reuşit, pe parcurs, să infecteze viaţa politică, să intre subtil în structurile partidelor istorice şi să le distrugă pe unele dintre ele. Vorbesc de Partidul Naţional Ţărănesc şi de adevăratul Partid Social De­mo­crat. Partidul Liberal vedem cu ochiul liber cât de infectat este şi el. Din acest punct de vedere, putem spune că revoluţia română anticomunistă nu a reuşit. Mai în glumă, mai în serios, spun că: Revoluţia la care am participat eu nu a reuşit. Revoluţia la care a participat Sergiu Nicolaescu a reuşit.

- Revoluţia lui Mircea Dinescu a reuşit?

- Păi, nici a lui nu a reuşit. Dinescu şi Doina Cornea au fost disidenţi autentici. Când toată scriitorimea română încerca să se joace cu cuvintele ba, şi mai mult, să transmită mesaje metaforice, el şi-a pus cu adevărat pielea la saramură. A trimis o scrisoare la "Europa liberă", în care demasca sistemul, şi l-au pus sub obroc. Acest lucru mă păştea şi pe mine. În ultima filă din dosarul meu de urmărire de la Securitate, concluzia securistului care îmi văzuse spec­tacolele de poezie "Eminescu după Eminescu", pe care le făceam împreună cu Dan Grigore, era să fiu băgat la "economic". Aşa cum a fost băgat Petre Mihai Băcanu, acuzat de speculă cu maşini când, de fapt, el fusese prins cu maşină de tipărit manifeste şi cu manifeste gata făcute. Sistemul nu voia să recunoască că existau disidenţi şi deţinuţi politici şi atunci inventaseră chestia asta cu "economicul". Îţi băgau pe ascuns 10 dolari în buzunar, că era interzis să deţii valută, sau alte şmecherii de genul ăsta. Probabil că asta m-ar fi pândit şi pe mine, dar a venit Revoluţia.

- Aţi avut surprize când v-aţi citit dosarul de la CNSAS?

- Din păcate, lumea teatrului era infestată de turnători. Dar, deşi ştiu multe lucruri, mi-am jurat în barbă că nu voi spune nimic.

- După experienţa trăită, aţi mai participa la Revoluţie, ştiind că va eşua?

- Evident. Nu mai era de suportat. Tema e încă foarte dezbătută. S-au deschis şi procese penale. Iată că până şi Ion Iliescu are în faţă un dosar, deocamdată pentru ce a făcut la Revoluţie, şi să nu uităm de implicarea lui în mineriade, un alt dosar extrem de sensibil.

"Toţi trei băieţii mei s-au întors în ţară"

- Spuneaţi că partidele istorice au fost in­fec­tate de securişti. Acum a apărut pe scena politică un partid nou, USR, în care a intrat şi fiul dumneavoastră, Andrei. Despre implicarea lui în politică ce părere aveţi?

- Nu aş vrea să comentez prea mult pe tema asta. Andrei este un bărbat de 42 de ani, are o experienţă profesională extrem de importantă şi a făcut o carieră fulminantă. Are mai bine de 20 de ani de când lucrează în domeniul consul­tingului financiar, la cele mai mari firme din lume. A stat 14 ani la celebra McKinsey, apoi la Boston Consulting Group, iar acum are firma lui. Este pe picioarele lui. Are viziunea lui asupra lumii. Avea toate condiţiile să nu se mai întoarcă niciodată în România, era curtat de firme de top din domeniu, dar a decis, ca şi ceilalţi doi băieţi ai mei, că e mai bine să se întoarcă în ţară. Toţi cei trei băieţi ai mei au studiat la Geneva. Aici trebuie să fac o precizare. Acum, de când a intrat el în politică, încep să fiu şi eu atacat pe teme noi. Printre ele, întrebarea: "De unde am avut bani să îmi trimit copiii la studii în străinătate?". Celor care au aceste curiozităţi le răs­pund: una la mână, la Universitatea din Ge­neva sunt taxele mult mai mici decât la alte uni­versităţi din străinătate, doi la mână, sora mea trăieşte la Geneva de 40 şi ceva de ani, a avut la dispoziţie în casa ei o cameră în care i-a găzduit pe fiecare la vremea lui, între ei fiind diferenţe de 6-7 ani. Aşa că fiecare a beneficiat ca student de casă şi masă de la sora mea, iar eu am plătit taxele. Iar trei la mână, ei toţi au învăţat foarte bine, aşa că au luat şi burse. Au fost studenţi de prim rang. Al doilea fiu al meu a făcut tot la Universitatea din Geneva studii de drept comercial inter­naţional, iar cel mic a studiat la cea mai bună şcoală de inginerie de sunet care există în Europa la ora asta şi acum este inginer de sunet la Televiziunea Română. S-au întors toţi trei în ţară. Au toate drepturile, ca orice cetăţeni ai unei ţări europene, să aibă opinii politice. Cu fiul meu Andrei mai discut din când în când politică, dar nu pot să îi impun eu nimic. Este bărbat în toată firea.

- Am început interviul cu teatru, să-l în­cheiem la fel. Gala UNITER de anul acesta unde se va ţine?

- Va fi pe 13 mai, la Cluj. Venim cu gala noas­tră în în­tâm­pinarea sărbătorii Tea­tru­lui Na­ţional din Cluj, care îm­pli­neş­te 100 de ani de la înfiin­ţare. În ultimii ani am decis să ne mutăm cu Gala din Bucu­reşti şi nu am greşit, pentru că îi sărbătorim astfel pe artiştii din comunităţile res­pective. Clu­jul are un pu­blic deosebit, in­te­lectual, şi în rândul stu­den­ţi­mii, şi la ni­velul publi­cului matur. Întot­deauna când am fost la Cluj în turneu am fost primiţi ne­mai­pomenit. Ţin min­te că am stat la Cluj o săptămână cu "Hamlet"-ul lui Tocilescu.

- "Hamlet"-ul lui Ale­xan­dru Tocilescu, cu dum­nea­voastră în rolul principal, e un spec­tacol care a făcut istorie.

- Da. Şi acela era un spec­tacol politic, dar fără să bage degetele în ochi. Era aşa cum trebuia să fie, respectând poezia textului şi "transpirând" subtil mesajul în ure­chile spectatorilor de atunci. Am făcut cu toţii, împreună, actorii şi regizorul, o traducere adusă la zi a textului, dar fără să tră­dăm poezia. Am lucrat cu toate variantele româneşti pe masă, cu cea franceză şi italiană, cu un "glossary", un dicţionar explicativ al cu­vin­­telor cu mai multe sensuri, pe care "Institutul Shakespeare" din Anglia îl publicase. Apoi, tot materialul tradus de noi i l-am dat poetei Nina Cassian care a şle­fuit textul. Spectacolul ace­la a avut un destin aparte. Du­pă ce l-am terminat, au urmat nenumărate vizionări ale cen­zurii şi ni se tot cerea să facem modificări pe care noi nu le făceam. La un moment dat, enervat de comisie, le-am spus că noi nu jucăm în con­diţiile astea. "Dacă dumnea­voastră opriţi Shakespeare în România, să ştiţi că eu am scris deja o scrisoare pe care i-o trimit surorii mele în El­veţia, ca să o dea la «Europa li­beră»". N-o făcusem. Aş fi făcut-o, dar nu a mai fost cazul. La câteva zile după ce noi oprisem repetiţiile, ne-am pomenit cu o comunicare de la primărie, de la tovarăşul secretar de partid al oraşului Bucureşti, Croitoru îl chema, prin care el ne anunţa că vine la vizionare. Şi a venit. Singur! Iar la sfârşit ne-a felicitat şi a dat drumul la spectacol, fără nicio schimbare. M-am re­vă­zut cu el de curând şi l-am întrebat care au fost dedesubturile acelei întâm­plări, dar nu a vrut să îmi spună. Nici azi nu ştiu ce s-a întâmplat de fapt. Era limpede că spectacolul era anti-sistem. Recunoşteai Ro­mânia în acel spectacol. Totul se petrecea într-o ţară condusă militar de un cuplu de tirani, un el şi o ea. Apoi, în Rosencrantz şi Guil­den­stern recunoşteai cu uşu­rinţă securiştii... Şi totuşi, au dat drumul spectacolului. Cert este că s-a pe­trecut un miracol şi acel spectacol a ieşit la pu­blic. L-am jucat 7 ani la rând, de peste 200 de ori, din noiembrie 1985 până în martie 1992. Am fost în turneu la Londra şi la Dublin, iar ul­tima oară l-am jucat la Paris, la Odeon, când am îm­pli­nit 50 de ani. Atunci m-am oprit.

- La Gala Tânărului Actor, eveniment or­ganizat de UNITER, al cărei preşedinte sun­teţi, s-a încheiat un nou ciclu. După anii de directorat al lui Radu Afrim şi apoi Miklos Bacs, acum începe "mandatul" lui Gigi Că­ciu­leanu. Un om care vine mai curând din lumea dansului...

- Mărturisesc că a mea a fost ideea să îl coop­tăm pe Gigi. Acest minunat creator care e Gigi Căciuleanu are o aplecare deosebită spre teatru. De altfel, dansul făcut cu cap nu e doar o de­mons­traţie de tehnică, ci o căutare şi o desco­pe­rire a fiinţei umane. Şi teatrul tot spre asta tinde. Iar Gigi Căciuleanu, încă de pe când era tânăr şi dansa cu Miriam Ră­du­ca­nu la "Noc­tur­­nele" de la "Ţăndărică:, s-a con­si­derat dans-actor, s-a aflat deci me­reu la o răscruce de drumuri, între teatru şi dans. Aşa că sunt convins că va avea multe să îi înveţe pe tinerii actori.

Foto: TNB/FLORIN GHIOCA, GULIVER/GETTY (1)