Acolo, în perimetrul dintre casă și calea ferată, era o împărăție fermecată, în care bunica era regină. Primăvara, singura pată de culoare era cărarea ce-o străbătea de la un capăt la altul. Iarba aceea verde-crud, smălțată galben cu păpădii, părea un brâu migălos meșteșugit, legat neglijent peste rochița maronie, de pământ proaspăt săpat, a grădinii.
Nu știu când punea bunica în pământ bulbii și semințele. Știu doar că în grădina ei găseam, nu mult mai târziu, toate nuanțele de verde ale pământului. V-am spus că tărâmul acela era fermecat, nu? Ei, bine, pentru că locuiam în același oraș (doar că într-un apartament de bloc), orice ocazie ce ne trimitea spre casa bunicilor era fructificată la maxim. Se umplea de lumină Buna, când ne vedea, pe mine și pe fratele meu... Își scotea mâinile din pământul reavăn, rupea câteva fire de ceapă verde, le tăia mărunt și arunca peste ele, în tigaia încinsă, câteva ouă. Și uite-așa începea primăvara. În ograda bunicilor, dintr-un amestec de verde și galben mutat din grădină în tigaie și, de acolo, colorându-ne direct sufletul, pentru totdeauna.
Cu fiecare altă zi, cu fiecare altă vizită, căutam în grădina cea mare o plăntuță nouă, ce va mai fi ieșit, o altă floricică, un alt semn de viață. Oare cum de încăpeau atâtea minuni la un loc? Ce taină ținea împreună atâtea minunății? Legume, zarzavaturi, flori, într-o junglă domestică, dacă-i pot spune așa, în care până și timpul se oprea, moțăind leneș la umbra unei frunze. Pătrunjelul, ale cărui frunze le adăpostisem peste iarnă sub o folie călduroasă, tufa de leuștean, preferata mea, pitită lângă curtea găinilor. Pe lângă leuștean creștea și tarhonul, "inamicul" ascuns în ciorbele pe care le înghițeam cam cu noduri. "No, și ce dacă nu ți-i pe plac?", zicea bunica, "du-te și adă o mână de pătrunjel ori mărar, numa' să fie ceva verde în blid".
Cireșe și salată scăzută
În timp ce toate legumele prindeau viață, trăgând puteri din pământul udat, când de ploaie, când de bunica, ceva mai cu capul în nori, mai sus, înfloreau pomii. Cireșul bunicii, mare cât un loc de casă, ceva mai leneș decât cireșul bunicului, care înflorea primul. Enigmă, având în vedere că era un om mai ursuz, o fire mai rece, mai distantă, nejustificat de aspru cu năzbâtiile noastre copilărești. La vreme de floare, cei doi cireși ningeau zile la rând cu petale peste grădină și curte, înmiresmând și aerul cu un miros discret și greu de definit. Dar cui îi păsa, la vremea aceea, de definiții? Noi eram ocupați cu copilăria. Și cu devorarea prăjiturilor cu cireșe sau vișine, așezate-n cocă pufoasă, sub stratul de spumă albă, ce-i ocupau bunicii, și timpul, și mâinile, doar ca să ne bucure clipele petrecute împreună.
Dar dacă așteptam cu nerăbdare ceva din grădină, apăi aceea era salata verde. Întâmplător sau nu, creștea prin toate straturile și, totuși, niciodată nu-mi părea de ajuns. O mâncam cu plăcere lângă friptură sau cartofi prăjiți, aromată cu usturoi și pișcată ușor cu o părere de oțet. Dar mâncarea supremă, pentru care renunț și astăzi la cele mai sofisticate preparate ale lumii, este salata scăzută, rețeta inegalabilă a bunicii. Nu știu de unde va fi venind mâncarea asta, în care se îmbină salata verde cu smântâna, jumările de slănină și mămăliga, dar știu că, pentru a o găti, niciun efort nu-mi părea prea mare. Alegeam câte o găleată plină-ochi cu frunzulițe de salată, de cum prindeau o țâră de formă, le curățam de petalele de cireș și de limacșii ascunși perfid printre ele, apoi le spălam de pământ în câteva ape, cu o răbdare care astăzi a dispărut. Merita! În câteva clipe, bunica punea mămăliga fierbinte pe masă, care dispărea fără urmă.
Ultima atingere
Primăvara, tot verdele lumii era în grădina bunicii. Ici, colo, roșu-vișiniu, frunzele de lobodă și știr. Cam ca niște pete, la început, apoi înălțându-se, ușor, ușor, până ne depășeau în înălțime, plantele acestea vagaboande creșteau aiurea printre straturi, asemeni unor copii obraznici, puși pe hârjoneală. Dar, Doamne, ce gust aveau frunzele acestea ciudate, așezate migălos de bunica între pături de aluat și vârâte în cuptorul cel mare, imediat după ce, din el, a fost scoasă pita aburindă și pupii noștri, ai pruncilor! Plăcintele cu lobodă și cu știr, alt răsfăț al copilăriei! Și ce stranie așezare a lucrurilor... Din grădina bunicii a dispărut, la o vreme, știrul. Nu mai eram copii, și vremea bunicii se apropia, neștiut, de capătul drumului. Va fi fost un semn... Vor fi fost mai multe... Dar să mă întorc în grădină. Mai am să vă arăt ceva: mărarul, "alesul" care alături de leuștean, transformă orice atinge în mâncare de zei. Până una-alta, bunica îl făcea să atingă, mai pământește, câte-un blid de zămăchișă (brânză de vaci, cum i se spune pe la oraș), transformându-l într-o umplutură numai bună pentru clătitele ce niciodată nu ne erau de-ajuns. Primăvara, căutam cu nerăbdare mărarul, iar mai târziu, la vreme de toamnă târzie, mă bucuram când mai găseam câte un fir, verde încă și crud, ieșit în grădina deja în prag de odihnă. Întotdeauna mi s-a părut că plăntuțele acestea rătăcite într-un alt anotimp adună în ele o ultimă aromă, extrem de puternică, ca semn că târziurile au și ele rostul lor. Și seamănă incredibil de mult cu iubirile maturității, care-mbrățișează-ntr-însele tot dorul de o viață, toată disperarea sfârșitului ce se apropie, dar, cumva, și toată speranța că, undeva, dincolo, povestea va fi spusă de la început. Îmi pun toată nădejdea că și cu bunica va fi așa.
Trebuie s-o ajut să se-ntoarcă de pe unde-a plecat, să-i spun că pământul îi așteaptă mâinile, să îl atingă, ca să poată rodi, să-i cer iertare după plecarea ei, că au dispărut cu toatele din grădină, că locul este astăzi pustiu. Au dispărut straturile cele frumos aliniate, tufele de leuștean și mărar. Nu mai e nici cuptorul, și duse au rămas și știrul, și loboda, și ceapa verde, cireșul și bunicul de sub el. Nici cărare nu mai e, nici păpădiile aurii. E un loc pustiu, pe care s-au înstăpânit buruienile și tristețea.
Doamne, și ce fericită era, primăvara, bunica! Cum îi vindeca atingerea pământului betegelile de peste iarnă. Și cât de fericiți eram noi: "Bună dragă, până-adun o târnucă de ceapă verde și două fire de leuștean, spargi dumneata ouăle? Ni-i foame, Bună, la noi a venit din nou, primăvara...".