CIPRIAN VOICILĂ - antropolog, cercetător la Muzeul Ţăranului Român - "Satul îţi redă libertatea pe care o pierzi la oraş"

O veste mare - Românii se întorc la sat!

În România anului de graţie 2019, cifre­le atestă un fapt uimitor. Sute de mii de ro­mâni întorc ceasornicul tim­pului îna­poi şi se mută de la oraşe în sate. E o miş­care in­­versă decât cea cu care ne-au obişnuit socie­tă­ţile occi­den­tale, care s-au ur­banizat prin in­dus­trializare. Îm­preună cu antropologul Ci­prian Voicilă, cercetător la Muzeul Ţă­ra­nului Ro­mân, am încercat să aflăm ce îi mână pe români în afara oraşelor şi de ce îi atrag satele.

"Înainte de toate, e vorba de întoarcerea la natură"

- Domnule Ciprian Voicilă, de ce credeţi că pleacă românii înapoi la ţară, după ce în pe­rioada comunistă industrializarea a pustiit sa­tele?

- Trebuie să spun dintru început, că în afara cifrelor menţionate de dumneavoastră, nu avem încă un studiu sociologic care să ne lămurească în privinţa motivaţiilor. Nu i-a întrebat nimeni, la modul serios, pe cei care se mută înapoi la ţară de ce o fac. Ştim însă că ei sunt, în marea lor ma­jo­ritate, oameni în vârstă de 50-60 de ani, oa­meni pentru care satul e mai potrivit, întrucât are un cadru propice pentru o viaţă firească, aşa cum o înţelegi după o anumită vârstă. Dacă e să facem fiecare dintre noi o excursie în adoles­cen­ţa noastră şi în prima tinereţe, o să ne amin­tim că la vârsta aceea, tentaţia este să ajungi într-un oraş mare, pentru că acolo ai universităţi şi in­telec­tuali mar­canţi şi o piaţă a muncii mult mai extinsă şi mai diversificată decât la sat. Pen­tru acea perioadă de viaţă, marile oraşele sunt mai atrăgătoare. Dar trec anii şi, odată cu ei, nevoile noastre se schimbă. Te că­să­toreşti, apar co­piii, îţi pui deja problema nevoilor celor apropiaţi şi ajungi să te întrebi dacă oraşul îţi oferă o viaţă sănătoasă. În esenţă, dincolo de toate, e vorba de natură. Oraşul nu o are, satul o ofe­ră din plin. Gândiţi-vă că la oraş natura su­pra­vieţuieşte în parcuri şi în anumite cartiere. Unele sunt pline nu­mai de betoane. Etologii spun că această rea­litate pustiită generează un efect advers adânc în om. Lipsa naturii deter­mină pierderea unor sen­timente profunde, pre­cum sensibilitatea faţă de frumos, respectul pen­tru tot ceea ce te depă­şeşte, veneraţia chiar. Gân­diţi-vă ce înseamnă să urci un munte sau să pri­veşti o pădure bătrână, e sen­ti­men­tul acela care te izbeşte, pur şi simplu, că e o fru­mu­seţe per­fectă, care nu a ieşit din mâ­na omu­lui. Nu e un artefact uman. E un senti­ment foarte im­por­tant al sacrului sau sublimului, cum vrem să îl nu­mim, pe care omul îl regăseşte când se reîntoar­ce la sat. Plecând de aici, putem discuta ce în­seam­nă să revii la natură, într-un cadru în care au trăit până acum străbunii noştri, un cadru care îţi oferă şan­sa să redevii om, adică să îţi re­des­coperi acele trăsături şi deprinderi pe care le regăseşti în toată cul­tura umanităţii, trăsături pe care oraşul le alterează.

"Faţă de suprapopularea oraşului, satul îţi oferă spaţiu vital"

- Am putea face un catalog al problemelor orăşeanului pe care satul le poate rezolva?

- Sunt multe, dar eu aş începe cu suprapopu­larea. Ea este o constantă a oraşelor mari şi, mai cu seamă, ale celor româneşti, sufocate de trafic. Supra­aglomerarea îţi supralicitează capacitatea naturală de a crea şi a întreţine relaţii umane. De aceea, în mediile suprapopulate creşte automat, în mod natural, agresivitatea, pentru că omul are ne­voie de un spaţiu vital. Este suficient să te urci la o oră de vârf în Bucureşti într-un troleibuz supraaglo­merat ca să înţelegi acest lucru. Toată lumea este cu nervii întinşi la maximum. Aşa se face că în ma­rile oraşe, paradoxal, gradul infrac­ţionalităţii este mai mare decât la sat. Dacă eşti nevoit să interac­ţio­nezi cu un număr prea mare de oameni, apare în tine o reacţie inversă. De aceea, orăşenii simt ne­voia să se izoleze, au sen­timentul că nu pot rămâne niciodată singuri cu ei înşişi, se rezumă la un număr restrâns de per­soane cu care interacţionează şi faţă de care îşi manifestă afecţiunea, de regulă mem­bri ai fami­liei. De aceea ajungi ca, la o anu­mită vârstă, să fugi la sat, care îţi oferă spaţiu vital şi un număr firesc de contacte umane.

"Competiţia îndârjită este un alt motiv pentru care românii fug la sat"

- Contacte care nici nu presupun, ca la oraş, o competiţie sângeroasă...

- Da, în marile aglomerări umane există un stres permanent cauzat de competiţia cu ceilalţi şi cu tine însuţi, iar acesta este al doilea motiv pen­tru care românii fug la sat. În oraş, încă de la grădiniţă, ei sunt educaţi să fie întotdeauna pri­mii! Suntem în concurenţă cu semenii noştri, pe care trebuie să îi depăşim. Konrad Lorenz, pro­fesor de psihologie comparată, îşi pune în­tre­barea ce produce un rău mai mare umanităţii - concurenţa cu ceilalţi sau bomba atomică? El spune că, în cele din urmă, concurenţa determină în oameni o stare de agitaţie permanentă, ge­ne­rată de frică - frica de a-ţi pierde serviciul, casa pe care o iei în rate, frica de a nu mai primi un răs­puns pozitiv din partea semenilor. Aşa că oră­şeanul ajunge să trăiască o viaţă extrem de agi­tată, din frică. Şi ceea ce este şi mai rău, nu are nicio pauză în acest stil de viaţă. De aceea în­cearcă să scape la sat, fie şi pentru un sfârşit de săptămână. Să îşi ridice acolo un refugiu. Rezist cinci zile pe săptămână, dar două zile mă retrag şi îmi reîncarc bateriile, ca să mă întorc în arenă şi să mă confrunt cu semenii mei. Sau, ajunge la o vârstă în care îşi spune - destul! Mă mut la sat pentru ca restul vieţii, câtă mai am, să pot trăi în linişte, re­cuperând ceea ce nu am putut trăi până acum - tihna.

- Dar nu există şi la sat concurenţă? Nu îşi doresc ţăranii să fie fruntea satului, şi nu coada lui?

- Există, dar este o concurenţă foarte diferită. O concurenţă a mândriei de a fi mai harnic, mai muncitor decât ceilalţi, mai gospodar, o con­curenţă care avea la bază câteva valori obiective îm­părtăşite de toţi. Nu era o competiţie pentru resurse, generată de frică. Iar asta genera o ie­rarhie reală, nu închipuită. Toată lumea îl vedea pe fruntaşul satului că îşi lucra singur pământul.

"Plăcerea oraşului e înlocuită de bucurie"

- Orice orăşean plecat la sat visează să lu­creze o bucăţică de glie, să mănânce din roa­dele gos­po­dăriei lui.

- Da, şi aici ajung la ultimul motiv al plecării la sat. La oraş eşti obişnuit să ai totul la dis­poziţie, să nu îţi amâni nicio dorinţă. Dacă nu ai bani pen­tru ce vrei să îţi cumperi, atunci faci un credit. Fa­cem tot ce putem ca să ne transformăm viaţa într-o plă­cere permanentă. Însă există un sentiment profund, care vine numai în urma efor­tului, a mun­cii, a aş­tep­tării, iar acest senti­ment e mai uşor de găsit la sat. E vorba de bucu­rie, foarte diferită de plăcere. De pildă, bucuria că îţi creşti roşiile în grădina din spatele casei, chiar dacă munceşti mult pentru asta şi eşti silit să aştepţi să crească. Nu le iei de la piaţă în câ­teva minute. E un ritm la sat în care intri ori­cum, vrând nevrând. Primăvara ari şi semeni, vara ai grijă de ceea ce ai semănat, iar abia la toamnă cu­­legi. La sat înveţi că viaţa nu este o plăcere con­ti­nuă, ci are în ea şi efort, iar efortul, răb­da­rea, ro­desc şi asta îţi aduce bucurie. Şi mai este ceva. Da­că te înveţi să aştepţi, să mănânci din ceea ce cul­tivi cu mâna ta, ai un sentiment de li­bertate. Iar oa­me­nii caută libertatea de la sat. La oraş ai confort, dar eşti mereu condiţionat de bani şi de ceilalţi. Ai nevoie de bani ca să cum­peri mân­ca­rea oferită de cei­lalţi. Ai nevoie să faci un credit pentru că locu­inţele sunt foarte scumpe şi trăieşti mereu terorizat de rate, pe care ţăranii nu le au, pentru că la sat ca­sele sunt ief­ti­ne. Satul nu îţi oferă confort, dar îţi redă independenţa pe care o pierzi într-un sistem închis, care îţi oferă de toate, dar îţi ia libertatea.

- Fenomenul acesta de întoarcere la "matcă", în sat, spune ceva despre firea românilor?

- Cei care părăsesc oraşul pentru a trăi la sat, în cadrul naturii, demonstrează chiar prin această ale­gere că satul, în mentalul nostru colectiv, con­ti­nuă să fie o referinţă importantă, în ciuda transfor­mă­rilor violente produse de comunism (colec­ti­vizarea şi industrializarea forţată) şi în pofida pro­nos­ticurilor sumbre lansate de cei care l-au de­clarat, fără să aducă probe majore, mort şi îngropat. Satul rămâne o caracteristică importantă şi din alt punct de vedere. Dacă vă amintiţi, Blaga afirmă că spaţiul în care te-ai născut îşi pune amprenta asupra vieţii tale, inclusiv asupra inconştientului tău. Dacă el are dreptate - şi eu cred că are - românii vor pur­ta cu ei, în orice colţ al lumii s-ar duce, ceva din ma­­tricea noastră stilistică. Cei care abandonează oraşul de dragul satului, simt, probabil, o atracţie ire­zistibilă, care se trezeşte în partea tainică a per­so­nalităţii lor: în inconştient.

- Fenomenul social al migraţiei spre mediul rural poate fi şi o dovadă de patriotism?

- Trăim nişte vremuri stranii, în care fie te fe­reşti să declari în public că, da, dom­nule, îţi iubeşti ţara şi că îţi este dragă is­toria acestui neam urgisit sau, dacă o faci, o spui cu jumătate de gu­ră. Nu e ni­­mic ruşinos în a te simţi le­gat sufle­teşte de străbunii tăi. Pentru ori­ce om cult şi ci­vi­li­zat, a fi patriot e firesc, aşa cum firesc este să mergi în po­ziţie verticală şi nu în patru labe.