A zărit-o (pitulată sub o maşină), mică şi neagră, atât de neagră, încât părea îmbibată în tuş. Ziceai că este (Doamne, iartă-mă!) un pui de drac vlăguit, cu ochii cenuşii ca oţelul. Era în iarna grea a lui 1984. Diana ieşise afară, mirată de dezlănţuirea grandioasă a fulgilor ce se transformaseră într-o prăpădenie albă, deşertată ca o osândă peste bătrânul Tomis. Rebegit de frig, pisicul privea prostit la covorul moale care-i îngheţase labele. Nu-i plăcea! Din când în când, şi le scutura amărât. Când l-a strigat şi s-au privit, a fost dragoste la prima vedere. A răspuns, fără să se lase rugat, mieunând stins. Părea liniştit şi împăcat în braţele ei, aşa încât fetiţa l-a adus acasă. A făcut mai întâi un tur de recunoaştere, a lipăit laptele cald, apoi şi-a găsit un locşor lângă radiator. A rămas la noi...
Numele l-a căpătat printr-un joc al întâmplării. Fiică-mea îi povestea surorii mele, Monica, o şotie de la şcoală, pomenind des numele eroinei (femeia de serviciu) - tanti Miţa. Leneş şi somnolent, la cuvântul "Miţa", pisoiul a reacţionat mijind ochii şi scâncind slab. Chicotind, cele două au tăbărât pe el: "Aaa... Deci aşa te cheamă, hoţule...". "Hoţul" s-a mai sforţat puţin ca să deschidă ochii. Ele au decretat: "Pentru că eşti mic şi eşti fetiţă, îţi vom spune Miţuca!".
Toate pisicile adoră peştele. Ea însă se dădea în vânt după el. Aproape că-i curgeau băluţele când simţea mirosul. Înnebunea, pur şi simplu... Odată, în timp ce în cuptor se rumenea o tavă mare cu plachie, s-a nimerit singură în încăpere. Când, după un timp am intrat şi noi, priveliştea era dezolantă. Negăsind peştele, a devenit colerică şi a făcut vraişte prăjiturile de cofetărie aflate pe masă, într-un pachet... Frişca era peste tot. Ca în filmele vechi, după clasica bătaie cu frişcă. În mijlocul dezastrului, Miţuca stătea spăşită... Mustăţile şi labele albe şi dulci o transformaseră pe ea însăşi într-o prăjitură vie. Cu tot regretul, i s-a aplicat atunci o lecţie. A fost băgată, cu toată opoziţia sa, cu botul în mizeria de pe jos. Demnă, nu ne-a mai privit toată seara. În rest, relaţiile erau OK! Cu coada ca un steag, pleca uneori în vizită, păşind atentă pe marginea balconului, în apartamentul vecinilor. Ţineam cu toţii la ea, însă fetiţa mea Diana şi sora mea, Monica, erau topite, pur şi simplu. Era Miţuca lor, sufletul lor. O răsfăţau din zori până în noapte, iar ea, şmechera, torcea şi primea omagiile. După vreo doi ani, când se făcea curăţenie în apartament, ieşind pe uşa întredeschisă (cum ieşise de atâtea ori), nu s-a mai întors. Nu cred că a fost o evadare premeditată. Nu era un animăluţ boem, ci unul care iubea tihna şi viaţa idilică. I s-a întâmplat cu siguranţă ceva. Optimistă, Diana mai speră totuşi că într-o zi Miţuca se va întoarce acasă. Ar plăti cu toate prăjiturile de pe lume.
ELENA C. - Bucureşti
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
